Globalizarea și moartea au un lucru esențial în comun: îi face pe toți să arate la fel. De fapt, globalizarea este chiar mai rea decît moartea: față de individul globalizat, cel puțin mortul are o identitate. Iar o identitate presupune obligatoriu și o adresă. La o adică, mortul are unde să revină în cazul învierii. Pe individul globalizat, însă, învierea nu-l ajută cu nimic. Mai degrabă, e foarte probabil să-l incomodeze, văzînd atîția tipi ieșind din mormînt într-o direcție precisă.
Am fost uciși metodic, prin dileme mai mult sau mai puțin subtile, timp de treizeci de ani. UE nu este decît o morgă comunitară unde trupurile țărilor membre sunt păstrate la rece. Am fost respinși în cazul Schengen întrucît că se pare că la pronunțarea numelui, corpul României încă mai are o reacție: mai tremură o pleoapă, mai tresare cîte un nerv. Vom fi primiți în Schengen cu siguranță atunci cînd decesul României va fi confirmat de specialiști. Se pare că nu mai avem mult de așteptat.
După ce am acceptat să ne interzicem singuri, ne indignăm acum că ne interzic străinii. Ne-am interzis singuri în speranța că vom primi o identitate străină în schimbul identității noastre. Problema este că expresia „identitate străină” este un oximoron. Nu există identitate străină, tocmai asta face din cineva un străin. În dreptul cadavrelor neidentificate de la morgă nu scrie decît „necunoscut”. În salonul funerar european nu mai scrie însă nici măcar atît: identitatea însăși este o noțiune lipsită de sens în această ordine distopică produsă de umanismul european.
