O biserică din Lincolnshire
Tumultos tunetul cenușiu
Apăsa peste cuprinsul dealurilor împădurite
Dar aici mlaștina verde era aprinsă
Sub bolta uriașă a norilor de aur,
Și acolo, în vîrful unui deal cu pante line,
Înălțat peste vîrfurile unor frasini, un turn
Descoperit în tonuri argintii și castanii de lumina soarelui,
Ros de vîntul mării și de ploi,
Este biserica gotică Lincolnshire.
Cu spatele în jurul ei, vilele oferă panorama obișnuită;
Femeia obișnuită, îmbrăcată în pantaloni,
Cu țigara în gură,
Stă, regretîndu-i pe americani,
Ca un radio cu baterii în bucătărie,
Făcîndu-și manichiura.
Scumpă Anglie veche, nenorocită bătrînă,
Cu stîlpii tăi de telegraf și conservele de tablă,
Arătînd atît de indiferentă
Și avînd atît de puține suflete de cîștigat.
Ce fel de biserică o fi aceasta, mă întreb.
Poteca este o rogojină ierboasă,
Și iarba îneacă pietrele funerare
Aplecate încoace și-ncolo.
„Sticlă de catedrală” în ferestre,
Un acoperiș din ardezie nepotrivită –
Restaurat în dușmănie, cu siguranță,
Pe la o mie opt sute optzeci și opt.
Ușa s-a deschis ușor
(Neîncuiată, ceva mai rar pentru aceste părți din țară)
Și acolo, în aripa de sud a altarului
Este chivotul lui Dumnezeu.
Acolo unde pîlpîie lumina albă
Lîngă vălul alb și argintiu,
O azimă înmuiată într-o picătură de vin
Este Prezența pe care îngerii o preaslăvesc,
Este Dumnezeul care a creat cerurile
Și mlaștina largă și verde de asemenea
Care cîntă în tării cu ciocîrlia
Care cheamă cu clopotul de seară,
Este Dumnezeul care și-a pregătit venirea
Cu rodul pămîntului pentru hrana Sa
Cu piatra pentru zidirea bisericilor Lui
Și cu pomi pentru a-și întocmi a Sa cruce.
Acolo unde lumina albă pîlpîie,
Creatorul nostru încă este cu noi,
Spre a fi preaslăvit de tine și de femeia
Care poartă pantaloni și ține o țigară.
* * * * *
Ușa cea mare se închide și astfel estompează
Acel vuiet al copacilor din curtea bisericii
Iar Prezența Dumnezeului Întrupat
M-a adus în genunchi.
„Că fărădelegea mea eu o cunosc” [1]
Cuvintele bine-cunoscute s-au rostogolit
Odată cu tunetul, plutind
Dinspre dealurile împădurite ascunse în nori.
„Și păcatul meu înaintea mea este pururea.” [2]
Stătea în acea lumină împuținată a soarelui,
Un preot creștin indian. [3]
Și de ce era el aici în Lincolnshire
Nici nu am întrebat și nu am știut
Nici dacă turma lui era numeroasă
Nici dacă turma lui era mică
M-am gîndit la apele agitate
Care l-au adus de sub strălucirea aspră a soarelui
Dintr-o misiune indiană anglicană
Aici, în această întinsă mlaștină verde.
Acolo unde lumina albă pîlpîie,
Aici, pe cînd ploile coboară,
Aceeași Dumnezeire misterioasă
Își întîmpină prietenul.
(John Betjeman, „A Lincolnshire Church”, traducere de Gheorghe Fedorovici. Textul în engleză împreună cu o selecție consistentă din poeziile poetului englez se află la https://spcoll.library.uvic.ca/Digit/Betjeman/webcon/wholeweb/b10wrev.txt1.htm. În lectura autorului, poemul poate fi ascultat la https://www.youtube.com/watch?v=07Qdoau5zA8)
Note:
[1] Psalmul 50, 4.
[2] Idem.
[3] „The poem reflects on the poor state of the churchyard, a local woman and an American connection, inadequate restoration of the church building and the postwar drabness of England. But when he enters the church, all is light and beauty. And he is somewhat taken aback because there he meets Rev Theophilus Caleb, an Indian born Christian priest, vicar of Huttoft, quite a surprise in deepest rural Lincolnshire.” (https://www.lincolnshirelife.co.uk/heritage/sir-john-betjeman-cbe-1906-1984/)
