Este normal ca fiecare dintre noi să se informeze în legătură cu legile și normele de comportament care organizează viața în societatea în care trăim. Cînd plănuim o călătorie în străinătate, este recomandabil în plus să ne interesăm și în legătură cu reglementările din țara respectivă. Creștinii nu mi se par însă foarte curioși cu privire la normele din Împărăția lui Dumnezeu. Fie că sunt presupuse a fi cunoscute, fie că se crede că ele sunt determinate de porunci, fie că se crede că le aflăm la destinație, majoritatea creștinilor pare hotărîtă să le ignore. Principalul motiv pentru care le ignoră este că cei mai mulți creștini ortodocși din România nu au aflat niciodată că sunt cetățeni și ai Împărăției lui Dumnezeu și, după cum arată actuala ierarhie ortodoxă, au slabe șanse să o mai afle vreodată în cursul vieții lor. Sigur, cei mai mulți dintre ei ar fi preferat să aibă o cetățenie americană sau canadiană, însă, dacă vor avea curiozitatea să citească Predica de pe munte, vor putea descoperi că nici cetățenia cerească nu este cu totul de lepădat.
Predica de pe Munte (Matei, capitolele 5-7), ne spune cîteva lucruri fundamentale despre cum ar trebui să acționeze și să gîndească un creștin. Fericirile promit să echilibreze suferința inevitabilă a fiilor lui Dumnezeu din prezent cu o bucurie viitoare în Împărăția lui Dumnezeu. Dacă împlinim însă lucrurile lui Dumnezeu de dragul lumii, primim răsplata lumii și astfel ratăm Împărăția lui Dumnezeu, în ciuda faptului că ni se pare că lucrăm pentru Împărăție. Hristos anticipează și risipește această amăgire, arătînd cu o asprime inconfortabilă pentru aceia dintre noi înzestrați cu abilități de comunicare și cu vocația negocierii că „nimeni nu poate să slujească la doi domni” (Matei 6, 24). Să nu ne grăbim să credem că rivalul lui Dumnezeu ar fi în acest caz Cezarul, stăpînul secular. Chiar dacă lumea este condusă de Cezar, ea este stăpînită de mamona odată cu Cezarul. Nu Cezarul, ci mamona este celălalt „domn”, stăpînul ilegitim al lumii. De aceea, Hristos nu ne cere să respingem autoritatea seculară, ci să respingem pretenția uzurpatoare a autorității seculare de a avea o autoritate spirituală asupra noastră, așa cum se-ncearcă de pildă prin anumite argumente de ordin moral invocate în zilele acestea în numele vaccinării obligatorii impusă de Cezar în numele unei salvări frauduloase a omenirii.
Hristos nu ne cere să ne separăm gnostic de lume, ci să recunoaștem raportul corect dintre lume și Împărăție. Nu este suficient să ne rugăm pentru venirea Împărăției (în rugăciunea Tatăl nostru, Matei 6, 10), dacă nu alegem în mod consecvent Împărăția mai întîi de orice (Matei 6, 33) și aceasta nu ca pe o condiție, cu nădejdea că vom primi și restul (mîncare și îmbrăcăminte, Matei 6, 25-34), ci pentru că suntem deja locuitori tainici ai Împărăției inaugurată tainic prin Întruparea, moartea și Învierea lui Hristos. Cele trei capitole din Evanghelia după Matei care cuprind Predica de pe Munte ne descriu regulile de viață ale unui cetățean al Împărăției cerurilor, adică ale cuiva care trăiește în această lume fără să fie din această lume (Ioan, capitolele 15 și 17).
În mod inevitabil, un astfel de om nu poate să nu fie sare a pămîntului și lumină a lumii (Matei 5, 13-16). Nu este exclus ca unii dintre noi să înțeleagă greșit natura acestor atribute, fie să le considere calități personale, fie să le folosească pentru a arăta utilitatea publică a creștinismului ca serviciu de iluminat global, de pildă.
În primul rînd, sare a lumii și lumină a lumii nu poate fi decît cineva care nu este din această lume; mai precis, în nici un caz nu este vorba despre o persoană cu gust (fin!) și nici o prezență luminoasă care îmbunătățește un pic gustul vieții sau îi mai adaugă un strop de culoare. Sare a lumii nu este cineva pe care lumea o mai adaugă după gust în mîncarea searbădă a vieții de zi cu zi. Un astfel de personaj te poate otrăvi mai degrabă mortal, după cum se o demonstrează victimele numeroase constituite de ortodocșii care și-au condimentat viața cu mirodeniile subtile ale elitei.
Sare a lumii nu este cineva care dă gust vieții; sare a lumii este cineva care face ca această viață să devină vie. Doar viața vie are gust și are gust doar atunci cînd este trăită în bucurie. Fără Hristos, bucuria nu este posibilă.
Creștinii nu trebuie să facă nici un efort pentru a convinge lumea de acest adevăr. La drept vorbind, eforturile creștinilor de a convinge lumea de bucuria creștină au fost uneori atît de deprimante încît au reușit mai degrabă să convingă lumea că poate găsi bucurie oriunde în altă parte decît în Biserică. Creștinii trebuie să se convingă ei înșiși de acest adevăr și să încerce să descopere ce vrea să spună îndemnul „gustați și vedeți că bun este Domnul!”
Ca lumină a lumii, creștinii ar trebui să vadă mai întîi care este întunericul cu care se confruntă. Este întunericul barbariei? Al subdezvoltării economice? Al ignoranței? Sau este vorba mai degrabă despre întunericul produs de păcat, de înstrăinarea de Dumnezeu și de moarte? Și în acest caz, lumină a lumii nu poate fi cineva din această lume. În cel mai bun caz, o lumină din această lume este o lumină stinsă, palidă, căzută ea însăși din puterea ei luminătoare; în cel mai rău caz și cel mai adesea, o lumină din această lume nu este decît o altă sursă de întuneric. Luminile ideologice ale sistemelor politice sau luminile spirituale ale sufletelor eliberate gnostic sunt doar două feluri de întuneric care au acoperit ortodoxia românească după 1990 și care continuă să fie recomandate de ierarhia ortodoxă ca modele de lumină intelectuală creștină.
Cu siguranță, atunci cînd le-a spus ucenicilor că trebuie să fie lumini ale lumii, Hristos nu le-a propus să fie niște becuri pe care lumea să le aprindă pentru a se putea orienta mai bine; nu le-a spus nici măcar să fie ca niște faruri salvatoare, chiar dacă lumea se află într-o derivă care riscă să devină veșnică. Le-a spus să fie lumină pentru ca lumea să-l vadă pe Tatăl (Matei 5, 16). Doar fiii îl pot arăta pe Tatăl.
