Singurul plan de luptă în condițiile actuale nu poate fi decît același plan de deșteptare națională care ne-a salvat de-a lungul istoriei noastre. Cum mi-a răspuns cu un zîmbet liniștitor un bărbat în vîrstă atunci cînd l-am întrebat dacă știa că se decretase starea de urgență (în 16 martie 2020): „Ah, dar nu e cazul să ne alarmăm: știți, noi, românii, am fost întotdeauna în stare de urgență…” Imediat după 1990, poporul nostru a fost readus în somnul cel de moarte prin intermediul unor pase dilematice îndemînatice, iar cei treji dintre noi sunt la fel de rari și de izolați cum erau și în trecut.
În Biserica Ortodoxă Română, acest plan a fost propus de două ori, în două momente de cumpănă ale istoriei noastre: de părintele Iosif Trifa și de părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa. Ambii au fost caterisiți de ierarhia ortodoxă (în timp ce efortul trezvitor al Fundației Anastasia din primii ani de după 1990 a fost spulberat de aceeași ierarhie ortodoxă). Aceasta nu înseamnă că Biserica a încetat să mai fie păstrătoarea identității noastre și singura armă de apărare a românilor din țară și din afara ei, cum afirma Eminescu (http://www.mihai-eminescu.ro/liber-cugetator-libera-cugetare-de-mihai-eminescu-2-februarie-1879/) Înseamnă doar că ierarhia este dispusă să se folosească de Biserică pentru a menține poporul anesteziat față de istorie și treaz doar într-un sens mistic inofensiv.
Pentru ca nu cumva Dreher să fie luat în serios, de pildă, iar propunerea lui de organizarea a credincioșilor în comunități treze spiritual să încolțească în mințile românilor, părintele Holbea anulează întregul mesaj al scriitorului american precum și al părintelui Steinhardt, reducînd întreaga responsabilitate creștină față de lume strict la un act de credință: „singura soluție pe care Rod Dreher o propune și pe care Steinhardt și mărturisitorii din închisorile comuniste din România o propun este soluția mistică a credinței.” (https://www.trinitas.tv/rod-dreher-ne-indeamna-sa-nu-traim-in-minciuna/ min. 11:45-11:57)
Dar nu asta spune Dreher, nu asta a spus Steinhardt, iar mărturisitorii din închisorile comuniste nu au fost prigoniți și chinuiți pentru că practicau soluția mistică a credinței. De altfel, totalitarismul n-are nimic împotriva soluției mistice a credinței (vezi și https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/07/raul-si-oamenii-buni.html). Credința privată, care nu riscă să trezească pe nimeni, nici măcar pe cel care o practică cu gîndul la Dumnezeul din sufletul lui, prosperă în special în marile perioade de apostazie generală și este cel mai bun aliat al oricărui fel de totalitarism.
În „Testamentul politic” cu care se deschide Jurnalul fericirii, Steinhardt exclude din capul locului soluția mistică a credinței, tocmai pentru că aceasta este un dar al lui Dumnezeu și nu depinde numai de om. Din acest motiv, Steinhardt anunță că nu va vorbi despre această soluție. În schimb, Jurnalul fericirii vorbește despre cele trei soluții care sunt „strict lumești, au caracter practic și se înfățișează ca accesibile orișicui.” Cele trei soluții sunt identificate în principiile de acțiune asumate de Soljenițîn, Zinoviev și Churchill/Bukovski. De departe, soluția preferată de Steinhardt este cea din urmă:
„A intra în ei ca un tanc!
Cuvinte mai extraordinare nu cred să se fi pronunțat ori scris vreodată în lume.”
Cartea lui Steinhardt valorifică acest model de atitudine, pe care îl urmărește și îl identifică și în alte cazuri din istorie sau din literatură:
„Nu le-ar prinde rău oamenilor să-l citească mai mult pe Dickens, melodramatic și romanțios cum e. […] Ar vedea oricine că proștii și canaliile nu trebuie lăsați să-și facă de cap. Răii trebuie împiedicați de a face răul, iar proștilor nu trebuie să li se permită să facă prostii în locuri de conducere. Astăzi, din nefericire, occidentul nu mai are încredere în sine ca în veacul al XIX-lea și nu mai crede în libertate, creștinism și superioritatea culturii sale, e ca și pierdut. Or fi mulți ticăloși printre albii occidentului, dar ideile specifice Europei – libertatea, ordinea, persoana, dragostea, dreptatea – sunt nobile idei cu valoare generală. Ele sunt compromise de cei ce nu mai vor să le apere și îngăduie să fie înlocuite cu invidia, răutatea, demența, tirania în care – nenorociții – văd acum aurora imaculată a începutului și idealului.” (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Dacia, 1994, p. 372-373)
Însă dușmanii noștri seculari și complicii lor spirituali nu se tem că am putea intra în ei ca un tanc. Se tem că ne-am putea trezi. Se tem că am putea vedea tenebrele din spatele „aurorei imaculate a începutului și idealului”, din spatele noii normalități. Se tem că am putea încerca să proiectăm în lume și în istorie lumina mistică a credinței, astfel încît răul, minciuna, întunericul să se vadă ca ceea ce sunt.
Deșteptarea noastră ar putea fi mai mult decît o încercare eroică de a intra în ei ca un tanc, ea ar depăși efectul unei șarje irezistibile. Întrucît deșteptarea noastră nu este o deșteptare din beție, ci o deșteptare dintr-un somn de moarte, ea nu poate fi decît o realizare a învierii.
De fapt, cele mai extraordinare cuvinte care s-au pronunțat vreodată sunt acestea: Hristos a înviat din morți!
