Un comentator își exprima recent speranța că „ajunge flacăra libertății și la noi....” Dar o asemenea perspectivă presupune că la noi ea ar fi stinsă, lucru care ar însemna că suntem un popor epuizat. Iar dacă lucrurile ar sta așa, atunci nimeni și nimic nu ne-ar mai putea înflăcăra cu adevărat. Iată un lucru pe care l-aș nega chiar dacă ar fi adevărat. Dar tocmai pentru că nu suntem un popor rece sau călduț, ci unul încă fierbinte, este datoria noastră să recunoaștem și să cinstim locurile unde flacăra libertății noastre continuă să ardă, în oamenii cu adevărat vii din trecut și din prezent. Singurii oameni liberi sunt oamenii vii, cei care trăiesc în adevăr.
Este adevărat că această flacără și-a pierdut mult din putere, după ce timp de peste treizeci de ani s-a tot încercat să fie stinsă și înlocuită cu focul mistuitor al pieței libere, cu focul rece al umanismului secular sau pseudo-creștin și cu flăcările înșelătoare ale dilemelor îngropate în solul culturii noastre de diverși pilduitori semănători (https://doxologia.ro/viata-bisericii/reflectii/pilduitorul-andrei-plesu-restaurarea-parabolei). Au încercat să ne stingă flacăra nu cu apă, ci cu un alt foc. I-au redus din putere, este adevărat, dar nu au reușit să o stingă din mai multe motive. Unul dintre acestea ține de faptul că flacăra libertății noastre nu se aprinde de la torța Statuii Libertății. Se aprinde de la flacăra unei candele.
Ar fi greșit să spunem că această flacără este păstrată în memorie – mai degrabă ea ne păstrează memoria și o ferește de uitare. Nu-i vedem întotdeauna lumina pîlpîietoare, dar toate lucrurile care contează pentru noi i-o păstrează.
La noi, flacăra libertății noastre nu vine din afara noastră și de aceea nu ajunge niciodată ea la noi. Ea vine dinăuntrul nostru, de acolo unde se află și arde deja. De aceea, mai degrabă noi ajungem la ea, noi ajungem să o regăsim, să o redescoperim și s-o repunem în sfeșnic. Flacăra libertății noastre se transmite de-a lungul generațiilor în noaptea învierii noastre, de la o inimă la alta.
