„Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă.”
Matei 6, 33
De aproape doi ani, oamenii au descoperit că lumea nu este chiar insula însorită pe care și-o imaginau legănîndu-se pe melodia lui Demis Roussos („Happy to be on an island in the sun”), ci mai degrabă insula lui Bob Marley din „Smile Jamaica”, unde artistul cerea
We're gonna help our people, help them right;
Oh, Lord, help us tonight!
Cast away that evil spell;
Throw some water in the well
And smile!
Cu toate că a trecut la creștinismul ortodox cu doar un an înainte de moarte (https://christiantoday.com.au/news/bob-marley-was-christian-long-before-death-said-to-have-called-upon-jesus-on-his-deathbed.html), Bob Marley trăia de mai multă vreme într-un mediu creștin ortodox asigurat de soția și copiii lor botezați ortodox încă din 1973 (https://www.americamagazine.org/arts-culture/2021/05/07/bob-marley-music-global-injustice-christian-faith-240617). Doar cel care ia creștinismul în serios poate zîmbi în fața unui izvor secat. După cum oricine ia creștinismul în serios știe că nu se poate zîmbi înainte de a-l chema pe Domnul pentru ca din izvoarele noastre să curgă iarăși nu doar apa de zi cu zi, ci și apa cea vie.
Însă din izvoarele noastre nu mai curge nici măcar apă naturală. Nu mai curg decît bani. Paradigma neoliberală a unora dintre intelectualii ortodocși de dreapta a reușit să-i facă pe mulți dintre noi să nu se mai bucure de nici o boare de vînt și de nici o picătură de rouă înainte de a le evalua potențialul financiar, în timp ce complicii lor neognostici ne sugerează să ne stingem setea sufletească cu parabolele transformate în dileme precum apa în vin. Ne-am obișnuit cu această secetă sufletească într-o asemenea măsură încît ni se pare că reprezintă condiția firească a lumii.
Aceasta s-a întîmplat pentru că în tot acest timp nu l-am chemat pe Domnul Hristos. L-am chemat pe domnul Pleșu, pe domnul Baconschi, pe domnul Papahagi, pe domnul Neamțu. Din acest motiv a ajuns acum pînă și clerul ortodox să descopere că ceea ce părea o insulă însorită este mai degrabă un loc întunecat, iar umbra morții se întinde și peste cler, nu doar peste popor.
Cu toate acestea, Patriarhul murmură blesteme înăbușite la adresa autorității statului (https://www.hotnews.ro/stiri-esential-24379317-patriarhul-daniel-toamna-lui-1989-autoritatile-comuniste-interzis-inchinarea-sfintele-moaste-ale-dimitrie-peste-cateva-luni-regimul-comunist-cazut.htm), amintindu-i puterii seculare că „Dumnezeu nu se lasă batjocorit”. Dar de mînia lui Dumnezeu ierarhii ortodocși ar trebui să se teamă într-o măsură mai mare decît statul: pentru că timp de peste treizeci de ani ierarhia a asistat fără să se opună, ba chiar a susținut efortul elitei ortodoxe de dreapta de a transforma ortodoxia într-un instrument de civilizare umanistă, de prosperitate neoliberală și de iluminare neognostică.
În timp ce toate eparhiile ortodoxe românești parcurg cu succes fazele avansate ale jocului ecumenist, estul românesc ortodox pare implicat într-un joc suplimentar legat de negocierea și revendicarea puterii, folosind într-un mod periculos de lipsit de finețe și nuanțe pîrghia naționalistă. Lucrul mi se pare cu atît mai suspect cu cît decenii întregi conștiința națională, ca să folosesc o expresie mai veche, dar providențial pusă în valoare în ultimii ani prin contribuțiile lui Mircea Platon (https://www.ideeaeuropeana.ro/carti/istorie-politica/geografie-si-constiinta-nationala/ sau https://www.ideeaeuropeana.ro/carti/istorie-politica/elitele-si-constiinta-nationala/) a fost tratată ca o boală congenitală de elita ortodoxă sub privirile îngăduitoare ale ierarhiei. Cu toate acestea, prezența lui PF Daniel la Serbarea de la Putna din august 2021 în compania dlui Ioan-Aurel Pop, afirmațiile problematice susținute de acesta din urma (precum „Și astăzi, mai mult ca oricând, Biserica este egală cu lumea. Iar Biserica noastră este egală cu națiunea română” unde se anulează practic distincția dintre planurile imanent și transcendent făcînd posibilă imaginarea unei împărății a lui Dumnezeu pe pămînt prin intermediul unui naționalism mistic; am menționat deja eroarea aprecierilor dlui Pop la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/08/ordinea-corespondentei-cu-realitatea-si.html) precum și alte lucruri neliniștitoare (vezi la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/11/doua-masti-de-halloween-ortodoxia-si.html) sunt de natură să ne facă să ne așteptăm la ce este mai rău. Nu mă refer doar la gesturi stîngace sau pripite, ci la posibilitatea reală ca ierarhia să fi pus la dospit aluatul altei împărății (Matei 13, 33).
Ceea ce este deosebit de grav în momentul de față nu este că cei lipsiți de înțelegerea creștină a lumii urmăresc realizarea unei împărății a lui Dumnezeu pe pămînt; grav este că, din cîte văd eu, nu este exclus ca lideri ortodocși să susțină un proiect congruent. Ceea ce tot mai puțini creștini par să înțeleagă este că o împărăție a lui Dumnezeu pe pămînt va fi întotdeauna o împărăție a lui Dumnezeu fără Dumnezeu, indiferent că este imaginată de societatea seculară sau de creștini. Din acest motiv, este fundamental să recuperăm cît mai urgent înțelegerea creștină despre om, despre lume, despre Biserică și despre Împărăție și, plecînd de la această înțelegere și în virtutea unei experiențe istorice verificabile, să încercăm să descoperim felul în care am putea desface nodurile și legăturile care au împiedicat, mai întîi în 1945 și într-un mod mai perfecționat din 1990 încoace, continuitățile noastre creștine organice.
În acest scop, ar trebui să renunțăm să mai răspundem în calitate de creștini la întrebarea „ce este societatea?” în termenii contractului social. Mai mult, trebuie să arătăm că societatea întemeiată prin contractul social a funcționat nu pentru că termenii contractului erau raționali și universali, ci pentru că acești termeni funcționau prin anumite presupoziții fundamentale care admiteau înțelegerea creștină a realității cel puțin la nivel moral. Odată cu pierderea acestui consens creștin prealabil, contractul social devine un tip de aranjament nedeterminat, care poate fi modificat în orice direcție, inclusiv într-una care ar putea amenința existența societății însăși. A discuta în continuare în termenii contractului social așa cum este el înțeles astăzi, adică în condițiile redefinirii permanente a termenilor de bază, îi obligă pe creștini fie la marginalizare, fie la adaptare, transformînd Biserica într-o societate organizată la rîndul ei în sens contractual (ceea ce s-a întîmplat deja în bisericile care, după ce au acceptat această concepție contractualistă, au sfîrșit prin a recunoaște ficțiunea „căsătoriei” homosexuale sau a celeilalte ficțiuni, a preoției femeilor, ambele la fel de opuse înțelegerii creștine a persoanei umane). O societate contractualistă, în care se împlinește voia tuturor membrilor ei, fără nici o raportare la un temei obiectiv, poate părea de la distanță un fel de rai pe pămînt, așa cum probabil le părea și locuitorilor Sodomei tipul lor de societate. Însă orice rai care nu este întemeiat pe voia Tatălui nu este decît un iad.
ÎPS Teofan este salutat pe niște platforme ortodoxe media ca un model de caritate creștină pentru vizita pe care a făcut-o la Spitalul Clinic de Boli Infecțioase „Sf. Parascheva” din Iași. Gestul este unul cît se poate de firesc, mai ales cînd este vorba despre o boală atît de gravă, care, din fericire, după cum suntem asigurați de oameni pe care nu-i cunoaștem (decît în ceea ce au avut mai rău în ei), are totuși un remediu eficient și sigur. Dincolo însă de orice speculație, gestul Mitropolitului Moldovei și Bucovinei este deosebit de încurajator pentru că ne arată că păstorii nu și-au abandonat turma. Precizarea managerului Spitalului de Boli Infecțioase mi s-a părut însă neașteptată: „Ne-am dorit această vizită, ne onorează și e felul nostru de a spune să privim mai des spre cer pentru că de acolo vin speranța, năzuința și înțelepciunea medicală” (https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/foto-ips-teofan-a-slujit-pentru-bolnavii-de-la-infectioase-in-curtea-spitalului--306429.html) Este o recunoaștere pe cît de rară, pe atît de fericită, a unei viziuni normale despre lume, adică una care nu separă cerul de pămînt. Surprinzător este faptul că tocmai un specialist (în domeniul medical) mărturisește o unitate a lumii pe care Patriarhia, prin insistența cu care recomandă exclusiv recursul la opinia oamenilor de știință într-o situație care implică și alegeri de natură etică (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/10/si-pierdut-patriarhia-simturile.html și la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/10/libertatea-de-pasi-pe-cai-gresite.html) nu pare dispusă să o recunoască. Pe cît este de normal ca un om de știință să privească și spre cer, tot atît de normal este ca Biserica, prin păstorii ei, să privească și spre pămînt. Atunci cînd din privirea omului una din cele două ordini ale lumii lipsește, începe să se resimtă nevoia edificării Împărăției lui Dumnezeu pe pămînt. Să sperăm prin urmare că gestul ÎPS Teofan reprezintă o astfel de încercare de a reface legătura pămîntului cu cerul prin mărturisirea Celui care a pus începutul restaurării lumii prin mîntuirea firii omenești înstrăinată nu doar de ceruri, ci și de sine însăși. Pentru că pe cît de adevărat este că Împărăția lui Dumnezeu nu se poate realiza pe pămînt chiar dacă este deja inaugurată prin Întruparea și Învierea lui Hristos, tot atît de adevărat este că Împărăția lui Dumnezeu nu ar avea sens fără pămînt, fără lumea omului.
„De multe ori si sursa saraciei este exact imposibilitatea unui om sau a unei familii de nu-si da seama ce este intr-adevar esential” observa ceva mai devreme un cititor (https://www.activenews.ro/opinii/Cora-Muntean-Plange-sufletu-n-mine-si-mi-fierbe-sangele-de-revolta.-Acum-la-Kaufland-in-Bucurestii-Noi-unde-s-au-facut-tarcuri.-170908). Observația mi se pare corectă, dar ar trebui completată prin precizarea că și bogăția are aceeași sursă: ratarea esențialului. Sigur, aparent ce-l deosebește pe sărac de bogat este convingerea săracului că el nu contează, în timp ce bogatul consideră că doar el contează. Dar ambii se înșală pentru că premisa de la care pleacă amîndoi este ideea că doar banul contează. Din acest motiv, dacă săracul ar dobîndi o avere peste noapte, ar putea gîndi oricînd exact ca bogatul: că doar el contează. De fapt, principiul că doar banul, doar capitalul contează îl desființează pe sărac în aceeași măsură în care îl desființează și pe bogat. Prin urmare, nu proasta părere despre sine, nu un coeficient redus de stimă de sine (ca să mă exprim în termenii „duhovnicești” din Ziarul Lumina) îl împiedică pe sărac să-și folosească resursele pentru a-și îmbunătăți situația, ci ideea că banul are puterea de a schimba viața și că merită să-ți schimbi viața pentru a te bucura de el. Și pentru că nu-l are, săracul nu poate face nimic pentru a-l obține.
În ordinea neoliberală, banul are funcția vaccinului: te salvează. Și tocmai pentru că nevaccinarea amenință ordinea neocapitalistă, vaccinul trebuie impus prin forță pentru a salva împărăția prosperității infinite, așa cum în ortodoxia umanistă administrarea vaccinului este necesară identificării mele ca samariteanul cel milostiv (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/11/noul-aproape.html), în timp ce în neognosticismul biotehnologic, vaccinul este indispensabil realizării unui trup complet imunizat, eventual nemuritor (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/11/magia-stiintei-vaccinare-si-hibridizare.html vezi și https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/11/ortodoxia-traditionala-si-cea-de.html). Fără pasivitatea unora dintre liderii ortodocși și fără contribuția directă a altora dintre ei, cele trei modele de viziuni dominante astăzi în lume nu s-ar fi regăsit și în spațiul românesc, în timp ce viziunea ortodoxă a ajuns să fie receptată ca un model nefamiliar și chiar periculos (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/11/viziunea-ortodoxa.html).
Doar Biserica are îndreptățirea și obligația de a le vorbi oamenilor despre esențial, despre lucrul care trebuie căutat mai înainte de orice. Cel puțin în ultimii zece ani, liderii ortodocși au intervenit public în mod tăios de fiecare dată cînd activiști, intelectuali sau politicieni progresiști identificați ca „neomarxiști” criticau BOR sau propuneau un proiect social din care ortodoxia era exclusă. Acest fapt demonstrează că ierarhia ortodoxă știe să practice și alte soluții în afara soluției rugăciunii la care ne-a îndemnat în ultimii doi ani.
Dar rugăciunea nu este singura soluție eficientă și sigură atunci cînd adevărul omului a devenit nesigur iar înțelegerea creștină în toate punctele ei esențiale este desființată. Rugăciunea este un nonsens în absența unui mod de viață creștin. Bineînțeles, omul va continua să lanseze apeluri disperate în neant pînă la sfîrșitul lumii și nu mă-ndoiesc că este foarte probabil să primească un răspuns. Dar nu cred că la asta ne gîndim atunci cînd vorbim despre rugăciune. Reducînd răspunsul creștin la rugăciune în condițiile unei confuzii generalizate în ce privește lumea, Biserica, Împărăția, Dumnezeu și relația noastră cu El, conducerea BOR nu face decît să dezerteze de la misiunea care i-a fost încredințată și să ne recomande, pe urmele experților seculari, soluția infailibilă.
Dar rugăciunea nu este o soluție magică, care funcționează independent de starea noastră de sănătate sufletească și de conținutul credinței noastre. În definitiv, și preoții lui Baal se roagă. Dar pentru a ne ruga, trebuie să-l cunoaștem mai întîi pe Dumnezeu și apoi să ne cunoaștem pe noi așa cum ne cunoaște El: adică să știm de ce contăm, de ce fiecare om contează, bogat sau sărac, tînăr sau bătrîn, păcătos sau drept, bolnav ori sănătos, educat sau fără știință de carte. Iar ceea ce contează este chipul lui Dumnezeu în noi și vocația noastră de fii și fiice ai Tatălui. Acesta este esențialul de la care trebuie să plecăm atunci cînd ne raportăm la om și la coordonatele esențiale ale vieții și destinului său.
De răul venit asupra noastră nu sunt vinovați în primul rînd politicienii, așa cum în mod eronat susținea recent un preot de la mănăstirea Sihăstria și cum sunt făcuți să gîndească creștinii ortodocși în efortul clerului ortodox de a scăpa de orice responsabilitate: „De aceea, soluția, iubiți credincioși – pentru că, dacă am spus toate lucrurile acestea trebuie să vă sugerăm și o soluție – este rugăciunea, este postul, este citirea. Într-un cuvânt, să imităm pe Maica Domnului. Și trebuie să ne rugăm atât pentru noi, cât și pentru cei din jurul nostru, dar mai ales pentru cei care conduc destinele acestei țări. Degeaba ne plângem, degeaba facem mitinguri, degeaba ne răzvrătim împotriva a tot, dacă nu facem puțină rugăciune și pentru ei, că au nevoie” (https://www.activenews.ro/stiri/Preot-de-la-Manastirea-Sihastria-luat-in-vizor-de-presa-guvernamentala-pentru-ca-a-criticat-in-predica-sa-vaccinarea-indirect-obligatorie-prin-certificatul-%E2%80%9Everde-luandu-i-apararea-si-protosinghelului-Teodosie-Paraschiv-de-la-Durau-170892)
În primul rînd, Maica Domnului nu doar s-a rugat, ci i-a și îndemnat pe oameni să facă „orice le va spune” Hristos (Ioan 2, 5). Ea devine mai degrabă Maica noastră și ea este un model al Bisericii, nu al creștinului în mod direct. În al doilea rînd, păstorii de suflete trebuie să-l imite pe Păstorul cel bun. Păstorul cel bun nu se roagă cînd oaia se pierde, cînd este atacată de lupi sau cînd este răpită de furi și tîlhari, ci „își pune sufletul pentru oile sale” (Ioan 10, 11). Doar cel plătit tace sau o șterge englezește, „pentru că este plătit şi nu are grijă de oi” (Ioan 10, 13).
Păstorii Bisericii Ortodoxe Române au mai multă nevoie de rugăciune decît politicienii pentru că lor li s-a încredințat adevărul și lor li s-a încredințat turma. Pe măsura ce turma rătăcește, rugăciunea ei slăbește. Simțurile duhovnicești ale credincioșilor s-au atrofiat.
De orbirea și celelalte neputințe ale noastre s-au folosit și se folosesc politicienii, dar responsabilă de confuziile noastre este în primul rînd elita de dreapta care și-a împrăștiat neghina în Grădina Maicii Domnului ziua și noaptea cu acordul unor clerici ortodocși care au practicat încîntați o teologie a pridvorului în raport cu un comando de intelectuali revoluționari travestiți în pelerini.
Patriarhul Daniel are dreptate: Dumnezeu nu se lasă batjocorit. Însă Dumnezeu nu lasă nici ca poporul Lui să fie batjocorit, indiferent că este batjocorit de politicieni, de elită sau de ierarhie: „Domnul poate să scape din ispite pe cei credincioși, iar pe cei nedrepți să-i păstreze, ca să fie pedepsiți în ziua judecății, și mai vârtos pe cei ce umblă după îmboldirile cărnii, în pofte spurcate și disprețuiesc domnia cerească.” (2 Petru 2, 9-10). În această epistolă, Sf. Ap. Petru îi condamnă pe cei care răspîndeau îndoiala cu privire la a doua venire a lui Hristos și îi asigură pe credincioși de tăria promisiunilor făcute de Domnul. Nu se mulțumește să-i trimită pe credincioși la rugăciune în acele vremuri de mare confuzie, sporită de diverse dileme cît se poate de rezonabile cu privire la posibila revenire a lui Hristos (2 Petru 3, 4), ci le cere să aștepte și să grăbească „venirea zilei Domnului” (3, 12). Cu atît mai mult astăzi, cînd „domnia cerească” nu este disprețuită, ci mai degrabă rîvnită în vederea realizării ei pe pămînt sub diverse forme, credincioșii au nevoie să audă că Împărăția este în siguranță în mîinile Tatălui.
