„Căci ce este un om, ce este doar al lui?
Dacă nu se are pe sine, atunci nu are nimic.
Dacă nu spune lucrurile pe care le simte cu adevărat
Și acceptă cuvintele celor care îngenunchează, [atunci nu are nimic al lui].
Să se știe, deci, că am primit toate loviturile pentru că am făcut lucrurile în felul meu.” [1]
Odată cu trecerea timpului, tot mai puțini dintre noi vor recunoaște în versurile de mai sus ultima strofă din melodia „My Way” a lui Frank Sinatra. Aceasta poate și pentru că tot mai mulți dintre noi acceptă să spună și să facă lucrurile pe care nu le simt cu adevărat, îngenunchind chiar și dinainte de a li se cere. Tot mai puțini dintre noi sunt dispuși să primească loviturile care se abat de fiecare dată asupra celor hotărîți să facă lucrurile în felul oamenilor, nu al neoamenilor.
„My Way” înseamnă în limba engleză atît „calea mea”, cît și „în felul meu”. Melodia lui Sinatra folosește ambele sensuri ale expresiei. De altfel, cîntecul începe prin a afirma sfîrșitul căii: „Iar acum, ajuns la capăt/ Văd cortina ridicată pentru ultima dată…” Mergi pe calea ta atunci cînd faci lucrurile în felul tău. Contrar părerii generale, însă, a face lucrurile în felul tău nu înseamnă a face lucrurile așa cum îți convine sau așa cum ai chef; nu înseamnă nici măcar să le faci așa cum ai putut din cauza „împrejurărilor”, cum am prefera poate să înțelegem această melodie, încurajați eventual și de alte pasaje ale textului („I did what I had to do” sau „there were times I'm sure you knew/ When I bit off more than I could chew”). Însă această interpretare este refuzată chiar imediat apoi („But through it all, when there was doubt/ I ate it up and spit it out/ I faced it all and I stood tall and did it my way”) și în mod special în ultima strofă, care vine ca o deslușire a căii și a modului în care se poate merge pe calea omului și se pot face lucrurile omului.
Din ce în ce mai
des pot fi întîlniți tot mai mulți oameni care spun și fac lucruri pe care nu
le simt cu adevărat. Obișnuiți să spună și să facă lucruri pe care nu le simt
și nu le cred, au ajuns să fie convinși că le simt și le cred cu adevărat. Astfel
de oameni îi fac pe cei puțini, care refuză să simtă și să afirme ceea ce li se
cere, să se regăsească într-o observație a lui Léon Bloy: „Filozofia mă
plictisește, teologia mă copleșește, cuvintele lipsite de iubire nu au sens
pentru mine, raționamentele înțelepților îmi par un canal de scurgere tenebros,
iar îngîmfarea minții umane mă face să vomit.” (traducerea mea, Gh. Fedorovici)
Atunci cînd facem lucrurile în felul în care ni-l cer alții, spunînd nu ceea ce simțim noi, ci lucrurile pe care alții vor să le simțim, nu facem decît să îngenunchem. Dar atunci cînd îngenunchezi în felul acesta, este aproape imposibil să te mai ridici. Pentru că obligîndu-l pe omul din tine să îngenuncheze, îl desființezi. Iar omul desființat nu se mai poate ridica.
Astăzi omul este desființat încă de la vîrste fragede, prin noua educație pe care o primește în școală, fiind făcut în numele unei false toleranțe să îngenuncheze pentru a dovedi că omul din el a dispărut pentru totdeauna. Ce mai rămîne din el la sfîrșitul ciclului de reeducare obligatorie din noua școală este spulberat apoi fie de societatea îngenuncheată de noile idealuri ale culturii inclusive, fie de o biserică ortodoxă care confundă smerenia cu slugărnicia, transformîndu-i pe cei chemați să-i spună „da” lui Dumnezeu în simpli yesmeni, iar pe slujitorii lui Dumnezeu în lacheii oricăruia dintre mai-marii acestei lumi.
Îngenunchind în fața altora de teamă sau din interes, nu mai facem lucrurile în felul oamenilor și nu mai mergem nici pe calea omului. Lucrările noastre nu mai sunt ale noastre. Dar care este calea omului și care sunt lucrările lui?
Calea omului este una singură: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14, 6) Calea ne-o arată Hristos și nimeni altcineva. Fără Hristos nu putem păși pe calea omului. Lucrarea omului constă în a păși pe calea care îi este proprie. Hristos este singurul om care a făcut lucrul omului în condițiile în care omul devenise incapabil să-l mai facă. Omul a devenit incapabil să mai facă lucrarea omului pentru că lucrarea omului este lucrarea de fiu al Tatălui.
Iar pentru că Hristos a făcut lucrurile omului pe care omul nu mai putea și nici nu mai voia să le facă, a primit toate loviturile. A primit toate loviturile pentru că nu s-a supus stăpînitorului acestei lumi, pentru că a refuzat să spună și să facă lucruri pe care nu le simțea ale Lui din simplul motiv că nu erau lucruri proprii omului. A transforma piatra în pîine nu este lucru al omului. A preface pîinea acestei vieți în pîine a vieții veșnice este lucru al omului adevărat, adică al omului unit cu Dumnezeu.
Ce este un om, ce are el? Om este cel care face lucrările omului: „Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face” (Ioan, 14, 12)
Întruparea Fiului lui Dumnezeu a ridicat cortina pentru ultima dată. Revenirea Lui Hristos în slavă la sfîrșitul veacurilor o va lăsa pentru ultima dată. Ar fi bine să ne găsească în genunchi doar ca oameni, înaintea Tatălui, și nu ca neoameni, înaintea stăpînitorului acestei lumi.
NOTĂ:
[1] „For
what is a man, what has he got?
If not himself then he
has naught
Not to say the things
that he truly feels
And not the words of
someone who kneels
Let the record shows I
took all the blows and did it my way”
