duminică, 21 august 2022

Despre salvare (II)

 

„Şi a zis Domnul Dumnezeu: «Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el».” Facerea 2, 18.

 

Facerea lumii se împlinește prin facerea omului. Dar această lucrare specială a lui Dumnezeu nu se reduce la momentul facerii lui Adam. Odată cu bărbatul, în Adam fusese dată în mod potențial și femeia. Dumnezeu o scoate pe femeie din Adam, nu o face separat de bărbat, fapt care subliniază unitatea și complementaritatea celor doi. De-abia scoaterea femeii din bărbat încheie și împlinește lucrarea facerii lumii.

Din păcate, vocația femeii a fost deseori înăbușită în creștinism prin reducerea ei la un ajutor necondiționat în gospodărie. Deși funcționarii bisericești invocă texte patristice prin care femeia este totuși recunoscută ca om, în practica bisericească femeile au fost obligate să-și demonstreze și să revendice în permanență statutul de ființe umane. Perseverența, devotamentul și mai ales iubirea lor au fost argumentele care au reușit să schimbe prejudecățile adînc înrădăcinate într-o mentalitate bisericească în care Maica Domnului fusese așezată mai presus decît îngerii și pentru a fi desprinsă de regnul feminin, refuzînd astfel orice posibilă contaminare a cultului Preacuratei prin asocierea ei cu existența femeii în general. Bănuiesc că deși titlul de Născătoare de Dumnezeu a fost folosit în primul rînd pentru a limpezi unele controverse hristologice, el a dobîndit și anumite aplicații practice care au permis realizarea diferenței dintre Maica Domnului și toate celelalte femei care nu erau capabile decît să fie născătoare de oameni.

În timp ce rolul femeii de ajutor al bărbatului a fost pe larg subliniat în creștinism, nu știu în ce măsură femeia a fost văzută mai ales ca ajutorul exclusiv al bărbatului. Pentru prea multă vreme femeia a fost doar un ajutor printre altele, chiar dacă un ajutor mai însemnat decît mașina de spălat, să spunem.

Dumnezeu vede că nu este bine ca omul să fie singur. A fi singur era singurul lucru rău dintr-o creație despre care, în fiecare moment al facerii lumii, Dumnezeu observase că era bună. Omul era bine făcut, dar singurătatea era rea. Cînd este un lucru rău? Atunci cînd duce la rău. Iar omul rămîne singur chiar și după ce Dumnezeu îi aduce toate animalele: „Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice; dar pentru Adam nu s-a găsit ajutor de potriva lui.” (Facerea 2, 20)

Adam avea nevoie de ajutor „de potriva lui” din două motive: pentru că a fi singur era un lucru rău pentru el și pentru că sarcina lui Adam era de a lucra și păzi grădina din Eden (Facerea 2, 15). Pe de o parte, pentru Adam era rău să fie singur pentru că omul nu era făcut să fie singur; pe de alta, era rău pentru că, foarte probabil, singur nu-și putea îndeplini sarcina bine. Sigur, inițial și-a îndeplinit-o rău, căzînd în cursa celui viclean, astfel încît a trebuit ca Fiul lui Dumnezeu să vină și să se facă om pentru a-i arăta omului că Dumnezeu nu i-a cerut să facă ceva, ci i-a dăruit să facă ceva.

Noua Evă va permite posibilitatea salvării omului tocmai pentru că a înțeles că rolul ei nu este doar de ajutor al bărbatului în treburile lui de zi cu zi, ci mai ales în sarcina omului de a păzi și lucra Cuvîntul lui Dumnezeu. Dacă era un simplu ajutor în sensul de instrument util la care este redusă femeia în familia tradițională, Sfînta Maria nu i-ar fi zis Arhanghelului Gavriil „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău” (Luca 1, 38), ci „iată roaba lui Iosif. Fie mie după cuvîntul lui.”

În sens general, ajutorul este cel care te ajută să faci mai ușor o treabă pe care ai fi putut s-o faci și singur. Dar femeia îl ajută pe bărbat într-o treabă pe care bărbatul nu ar putea să o facă singur (și nu mă refer aici în primul rînd la reproducere). Tocmai pentru că bărbatul refuză să se implice în treaba pe care nu o poate face decît cu ajutorul femeii, tocmai pentru că bărbatul alege doar sarcinile pe care le poate face și singur, i-a rezervat femeii sarcina de a-i găti, a-i spăla izmenele și de a-i naște și crește copiii. Însă femeia nu a fost făcută în acest sens al ajutorului. A fost făcută în sensul vital al ajutorului pe care-l presupune strigătul „ajutor!”: a fost făcută pentru a-l salva pe bărbat.

Femeia îl salvează pe bărbat de singurătate. Asta nu înseamnă că-i ține de urît, că-i asigură o companie agreabilă. Pentru asta avem animale de companie, și nu este deloc surprinzător că tot mai mulți oameni preferă compania unui animal prezenței umane. Nu este vorba așadar de salvarea de la o singurătate socială. Femeia nu a fost făcută pentru a-i permite bărbatului exerciții de socializare. Femeia îl salvează pe bărbat de singurătatea adîncă pe care o descoperă atunci cînd se confruntă cu sarcina lui de om, aceea de a lucra și păzi adevărul omului. Femeia nu-l ajută pe om să se regăsească printre oameni, ci să se regăsească ca om.

Aceasta nu înseamnă că femeia nu are nevoie de salvare, nu înseamnă că în calitate de ajutor al bărbatului ea nu are nevoie de ajutor. Femeia îl ajută și-l salvează pe bărbat în sensul în care-i descoperă nevoia de om și pericolul singurătății în care se prăbușesc toate femeile și toți bărbații lipsiți de un om care să-i ajute (Ioan 5, 7).