„Dacă mi-e greață de turnător, de vînzător, de pungaș, de răi, de invidioși, de tirani, de lingăi, de toți. Nu consider asta ca un păcat. Sînt frați – întru cît au trupul divin în dînșii, dar îl pîngăresc, dar fac rău oamenilor și semenilor lor, dar se poartă ca niște fiare ... și mie să nu-mi fie greață de ei? Le doresc mîntuirea, aș fi fericit să pot să-i ajut să se mîntuie și să iasă din aceste spurcăciuni în care se află, dar cînd sînt în bîrlogul spurcăciunii mi-e greață.”
(N. Steinhardt, Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu Ioan Pintea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993, p. 128).
Am mai vorbit despre spurcăciuni (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/03/faptele-milosteniei-sufletesti.html) și, după cum merg lucrurile, mă tem că o voi mai face. Spurcăciunea definește un anumit tip de om rău, bun în aparență, și un anumit tip de răutate. Răul specific spurcăciunii este spurcarea. În perioadele în care conștiința sfințeniei este slăbită, spurcarea nu mai apare ca un rău evident, ci ca o atitudine realistă și chiar evlavioasă. Puține sunt spurcăciunile care își încep lucrarea fără un „Doamne ajută!” sau fără un „Cu Dumnezeu înainte!”
Spurcăciunea ne face să credem că toți oamenii sunt spurcăciuni, sau cel puțin că ar deveni spurcăciuni dacă ar avea ocazia. Orice ocazie este, pentru o spurcăciune, o justificare a lucrării sale, chiar și absența ocaziei. Astfel, spurcăciunile conștiente de propria spurcăciune sunt convinse că oricine ar deveni o spurcăciune dacă i s-ar oferi contextul favorabil care a produs actuala generație de spurcăciuni. În schimb, spurcăciunile care refuză să admită că sunt spurcăciuni sunt convinse că singurele spurcăciuni sunt constituite de indivizii care nu au avut sau au ratat contextul favorabil care să le permită să spurce sub masca onorabilității și chiar a sfințeniei.
