Întrebarea nu este cît de mult îl iubim pe Dumnezeu, ci cu ce iubire îl iubim (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/08/gindul-de-seara-41.html; vezi și la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/03/iubirea-ortodoxa-de-sine.html). Dacă îl iubim cu iubirea noastră, atunci iubirea noastră de Dumnezeu nu este decît iubire de noi înșine.
Iubirea noastră poate iubi mult, dar nu poate iubi mai mult decît omul. Pentru că iubește ceva limitat, iubirea noastră iubește limitat. Poate că ne folosim doar o mică parte din capacitatea creierului pentru că ne folosim doar o mică parte din capacitatea inimii. De fapt, ne folosim o mică parte din capacitatea creierului tocmai pentru că-i limităm lucrarea la activități intelectuale. Dar mintea este făcută și pentru a iubi, așa cum inima este făcută și pentru a cunoaște, recunoaște și înțelege.
Unul dintre citatele atribuite (eronat, vezi la https://en.wikiquote.org/wiki/Thucydides) lui Tucidide afirmă că „poporul care separă între învățați și războinici va ajunge să aibă o armată de lași și să fie educat de proști”. Cel mai probabil, un astfel de popor nu va mai avea nevoie de nici un fel de armată pentru că va fi reprezentat într-un mod imbatabil de tefeliști și hipsteri pe trotinete și biciclete. Este sfîrșitul penibil al oricărui popor care înainte de a separa curajul, datoria și onoarea de adevăr, a separat deja adevărul de viață. Dar poate că nu am putea separa adevărul de viață dacă nu am fi separat deja mintea de inimă, realizînd astfel o cunoaștere care ne împiedică să înțelegem și o iubire care nu poate salva pe nimeni. Ce fel de iubire este o iubire care, oricît de mult ar iubi, se va sfîrși la un moment dat?
Hristos nu ne cere să iubim mai mult; nu ne cere nici să iubim doar cu inima. Cînd ne amintește că cea mai mare poruncă este „să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta” (Marcu 12, 28-34; Luca 10, 25-28), El ne arată că avem capacitatea unei asemenea iubiri care implică și mintea (cugetul) nostru. Însă această iubire ne lipsește și doar Hristos ne-o poate dărui: „Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, așa v-am iubit şi Eu pe voi; rămîneți întru iubirea Mea. […] Aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unul pe altul, precum v-am iubit Eu.” (Ioan 15, 9, 12)
Iubirea noastră nu poate iubi din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul şi din toată puterea pentru că nu iubește decît ceea ce îi convine să iubească. Pe o astfel de iubire se întemeiază orice religie convenabilă (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/08/ortodoxia-care-ne-convine-ix-ordinea.html). Iubirea mea nu-i iubește decît pe cei care-i sunt ai mei, ai iubirii mele, iar cugetul iubirii mele separă între al meu și străin. Iubirea mea nu poate decît să recunoască ce este al meu, refuzînd nu doar să transforme în al meu ceea ce îmi este străin, ci păstrînd străinul la distanță de ai mei prin chiar puterea iubirii mele, anulînd astfel însăși vocația iubirii. În plus, iubirea mea se stinge treptat odată cu moartea celor pe care îi iubesc și ia sfîrșit odată cu moartea mea. Nu doar că nu poate iubi tot, dar nici nu poate iubi pentru totdeauna.
Hristos nu ne dăruiește iubirea Lui pentru ca noi să iubim mai mult, mai curat sau mai duhovnicește. Hristos ne dăruiește iubirea Lui pentru ca noi să iubim totul și nu putem iubi totul fără a-l iubi pe Cel care a făcut totul. Iubirea lui Hristos este iubire de tot pentru că este iubire cu totul, adică cu tot ce suntem, pentru totul și pentru totdeauna. Pentru a putea iubi cu iubirea Lui, Hristos ne face întregi, unind cele separate ale noastre nu unindu-ne în noi înșine, ci unindu-ne mai întîi cu Dumnezeu.
Înstrăinarea de Dumnezeu a produs înstrăinarea noastră lăuntrică și transformarea iubirii într-o armă de apărare a celor ai noștri și de îndepărtare a străinului. Îl iubim cu această iubire a noastră pe Hristos doar în măsura în care acceptă să fie al nostru, să fie un hristos convenabil, care ne iubește cu iubirea noastră. Pentru că alternativa ar fi dureros de inconvenabilă: ca noi să fim ai Lui. Dacă iubirea de Dumnezeu și de aproapele este mai mare decît toate jertfele (Marcu 12, 33), este pentru că această iubire este cea mai grea, cerîndu-ne ca noi să fim această jertfă. Iubirea Lui este o iubire de tot pentru că ne cere să fim o ardere de tot. Dumnezeu a iubit lumea atît de mult încît l-a dat pe Fiul Său „ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16). Creștinii sunt în lume pentru a vesti și arăta această această iubire de tot care mistuie iubirea noastră de noi înșine prin care am pierdut viața veșnică.
Iubirea lui Hristos nu este o iubire care transformă în mod artificial străinul într-un casnic, într-un al meu, așa cum ne propune această ortodoxie surogat care a reușit să transforme ortodoxia tradițională din România într-un instrument al societății deschise: iubirea lui Hristos îl invită pe străin în familiaritatea Împărăției lui Dumnezeu, oferindu-i învierea și calitatea de fiu și casnic al lui Dumnezeu. „Străinul” în creștinism nu este o categorie politică, determinată de identitatea etnică, ci o categorie teologică, determinată de înstrăinarea omului de Dumnezeu. Însă ortodoxia coruptă, ideologizată, face din categoria etnică o condiție a integrării teologice a străinului, identificînd sofistic străinătatea omului căzut, străinătatea Fiului întrupat și străinătatea marginalizatului într-o singură categorie în scopul compromiterii ortodoxiei tradiționale care refuză această identificare tocmai pentru că prin intermediul acestei înțelegeri sofistice este conservată străinătatea ontologică a omului în raport cu Dumnezeu, recuperarea ei fiind anulată printr-o falsă salvare ideologică realizată prin anularea identităților culturale și spirituale (anulare cerută în numele iubirii lui Hristos!)
Iubirea lui Hristos nu sfîrșește odată cu moartea noastră, ci ne cheamă și ne ridică din moarte: „Lazăre, vino afară!” (Ioan 11, 43) Hristos ne dăruiește iubirea Lui pentru ca noi să-i putem răspunde cu iubirea de tot și să putem învia în orice clipă a vieții noastre.
