Ne pierdem din neatenție. Este vorba despre neatenția la noi înșine, la drum și despre neatenția la cei care ne îndrumă. De regulă, cei care ne îndrumă în rătăcire sunt călăuzitori profesioniști. Bineînțeles că există indivizi la fel de necunoscători ai drumului ca și noi, dar care nu încetează să ne descrie drumul cu farmecul și primejdiile lui precum tarasconezii aventurile lor de vînătoare, adică în felul în care o fac eu acum. Ei sunt victimele sigure ale călăuzitorilor profesioniști și, de aceea, nu pierd nici o ocazie să-i recomande. Un astfel de călăuzitor profesionist este recomandat de călăuzitorii amatori din Biserica Ortodoxă Română ca „intelectual creștin al României” (https://episcopiahusilor.ro/invierea-lui-hristos-si-falsii-gardieni#_ftn7), sau ca educator (https://ziarullumina.ro/societate/analiza/educatia-arta-conversatiei-despre-lucrurile-bune-165848.html); calitatea lui de călăuzitor este susținută prin argumentul „X a ajuns călugăr la Athos datorită lui”, de parcă simplul fapt de a ajunge la Athos exclude posibilitatea rătăcirii, în timp ce aceiași aiuriți care garantează pentru buna credință și cunoaștere a drumului bun ale acestui călăuzitor ignoră toate cazurile știute de tineri promițători distruși moral și intelectual în urma drumurilor făcute în compania acestui om. Evident că un călăuzitor în rătăcire cunoaște drumul bun, altfel nu ar putea duce în rătăcire. Scopul lui este să nu ajungi pe drumul bun nici măcar din greșeală.
Neatenția la drum este provocată nu atît de oboseală sau de distragerile survenite de-a lungul drumului (și care sunt numite în ghidurile de călătorie duhovnicească încercări), ci și din neatenția la importanța drumului. Asociem drumul cu trecerea timpului și deducem că am avansata de-a lungul lui din simplul fapt că astăzi ne aflăm într-un loc diferit față de ieri. Însă timpul măsoară doar mișcarea, nu și mișcarea bună făcută în direcția bună. Simpla trecere a timpului nu ne spune dacă ne-am rătăcit sau nu, deși neatenția la timp, sentimentul că nu știi cum a trecut timpul este de regulă un indiciu destul de sigur că te-ai rătăcit. Doar mișcarea bună găsește timpul drept, timpul îndreptat propriu drumului drept. În afara drumului, mișcarea bună nu este cu putință.
Neatenția la noi înșine este provocată de trufie. Credem că știm drumul, că suntem capabili să-l găsim și să-l parcurgem nu doar pentru că avem încredere în intuiția noastră și în informațiile pe care le-am adunat cu privire la drum, ci mai ales pentru că avem încredere în bunătatea noastră. Și pentru că suntem buni, Dumnezeu nu ne va lăsa să ne pierdem. Doar cei răi se pierd. Lucru pe care îl merită, cu atît mai mult cu cît nu au acceptat să ne lasă să-i călăuzim, sau cel puțin să-l urmeze pe Pleșu. Sigur, din cînd în cînd ne asigurăm că suntem pe drumul cel bun. Suntem smeriți, nu ni se pare umilitor să-i întrebăm pe alții. Mai ales că-i întrebăm numai pe oamenii buni cît de cît, chiar dacă nu vom întîlni niciodată oameni la fel de buni ca noi.
Neatenția nu se reduce însă la aceste trei forme. Dincolo de favorizarea rătăcirii prin neatenția la noi înșine, la drum și la călăuzitori, neatenția mai are un efect perfid: ne împiedică să descoperim că ne-am rătăcit.
Cînd rătăcim nu descoperim imediat că ne-am rătăcit. Doar într-un tîrziu drumul ne pare nu neapărat străin, ci fals. Drumul rătăcitor este de regulă ușor și făcut să pară plăcut. Cu toate acestea, este ceva nefiresc în el. Pare să te aștepte, sau chiar să te rețină cu forța, împiedicîndu-te să-l părăsești. Viața noastră pare că a luat o întorsătură greșită, deși aparent nimic nu este în neregulă.
De cele mai multe ori, continuăm totuși să înaintăm de-a lungul acestui drum greșit. Vocile liniștitoare ale călăuzitorilor profesioniști continuă să ne motiveze. Chiar dacă suntem mai puțini siguri că niște indivizi atît de dulcegi ne-ar putea dori binele, avansăm în speranța că vom regăsi drumul pînă la urmă. Însă de la o cotitură la alta, începem să ne obișnuim cu acest drum și să ne prefacem că n-am văzut că, de fapt, ne învîrtim în cerc. Neatenția s-a agravat deja atît de mult încît nu mai suntem capabili nici măcar să vedem că, odată cu drumul, ne-am pierdut pe noi înșine.
