„Cineva care e rău cu adevărat, nu poate să fie bun decît întîmplător.”
Părintele Teofil Părăian
Hristos s-a rugat pentru cei care-L chinuiau, cerîndu-i Tatălui să-i ierte pentru „că nu știu ce fac” (Luca 23, 34). Dar nici un om care face rău crezînd că face binele nu știe ce face. Răul poate lua cu atît mai ușor chipul binelui cînd lucrarea lui este tolerată sau chiar susținută de Biserică, așa cum se-ntîmplă în ortodoxia românească în ultimii 30 de ani, interval în cursul căruia orice fals bine a fost și continuă să fie susținut de ierarhia ortodoxă: totalitarismul euro-atlantist, umanismul societății deschise, neognosticismul spiritualității ortodoxe coruptă de școala Pleșu, etica corporatistă și dezvoltarea personală etc.
Cea dintîi țintă a falsului bine este separarea binelui de adevăr. Cel mai ușor mod prin care această separare poate fi realizată constă în definirea binelui ca adevăr. Patericul ne spune despre avva Ammona că „din multa bunătate nu mai cunoștea ce este răutatea” (Ammona, 8) nu în sensul că bătrînul trecuse dincolo de bine și de rău, ci pentru că, după cum ne explică episodul respectiv, avva Ammona nu mai răspunde la rău cu rău, ci cu bunătate: nu doar că devenise asemenea pietrei pe care o ocărîse în tinerețe în ascultare de îndemnul Sf. Antonie, ci depășise pînă și această măsură stoică a pietrei de a îndura răul fără a reacționa. Prin urmare, atît acest exemplu, cît și cel al Sf. Macarie, „cu cuvînt rău și pe cei buni îi faci răi și cu cuvînt bun și pe cei răi îi faci buni” (Pateric, Macarie egipteanul, 37) nu îndeamnă la ignorarea răului și la valorificarea binelui din om, cum ne cere actuala ortodoxie coruptă de umanism, neognosticism și spiritualitatea New Age, ci la biruirea răului nu printr-un bine corespunzător, aflat într-o opoziție orizontală, strict morală, cu un rău determinat, ci printr-un bine superior izvorît din Dumnezeu, Cel care le-a făcut pe toate bune.
Bunătatea în spiritualitatea ortodoxă tradițională nu este o calitate umană, ci un dar de la Dumnezeu. Finalitatea acestui dar al bunătății nu este de a reface echilibrul etic al omului și al societății umane, ci de a restaura binele ca putere desăvîrșită a lui Dumnezeu, neamestecată cu nici o urmă de răutate. Doar acest bine are puterea de a-i schimba pe oameni. Este exact binele pe care actuala elită ortodoxă îl refuză credincioșilor, justificînd relativismul moral prin interpretarea concesivă a răului și binelui, folosind în acest sens inclusiv înțelegerea unor părinți duhovnicești precum Teofil Părăian, a căror mărinimie sufletească i-a făcut să presupună nu doar bunătatea noastră, ci mai ales o așezarea duhovnicească care, întrucît ne lipsea, ne permitea să înțelegem cum ne convenea observații precum
„În Pateric se spune despre un părinte, Amona, că «din multa bunătate, nu mai știa ce-i răutatea», nu mai presupunea răutatea. Spre deosebire de mulți dintre noi, care, din multa răutate, nu mai presupunem bunătatea. La starea aceasta bineînțeles că nu se ajunge nici foarte curând, nici foarte ușor, dar trebuie să se ajungă.” (http://www.parohia-ortodoxa-graz.at/Sa%20Devenim%20Buni%20-%20Parintele%20Teofil%20Paraian.pdf).
O astfel de înțelegere convenabilă a bunătății noastre (în sensul că suntem cu toții buni în sufletul nostru) poate fi desprinsă și din observația părintelui Părăian recomandată de Doxologia.ro, portalul Mitropoliei Moldovei și Bucovinei: „Undeva în Pateric este o afirmație în legătură cu un Părinte, cum că din multă bunătate, nu mai știa ce e răutatea. Nu putea să fie rău, pentru că era bun. Cineva care-i bun cu adevărat, nu poate să fie rău. Cineva care e rău cu adevărat, nu poate să fie bun decât întâmplător.” (https://doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/din-multa-bunatate-nu-mai-stii-ce-i-rautatea) Mă tem că această observație insuficient clarificată (ce înseamnă „bun cu adevărat” și rău cu adevărat”?) permite o înțelegere greșită a binelui și răului, care duce inevitabil la o înțelegere greșită a bunătății și răutății omenești care va exclude în cele din urmă posibilitatea ca cineva să poată fi rău cu adevărat, făcînd ca toată lumea să fie alcătuită din oameni buni cu adevărat. Această ipoteză poate fi confirmată și de sublinierea de editorul site-ului Mitropoliei Moldovei și Bucovinei a afirmației „nu putea să fie rău, pentru că era bun”, deși centrul de greutate al comentariului este pe bun sau rău cu adevărat, de unde vine și concluzia, refuzată însă de ortodoxia gnostică/umanistă/iluministă de astăzi, „cineva care e rău cu adevărat, nu poate să fie bun decât întâmplător.”
Învățătura creștină ne spune că, de fapt, așa cum alegerea binelui nu poate fi întîmplătoare, nici alegerea răului nu este întîmplătoare, ci are două cauze: omul alege răul pentru că urăște binele (Ioan 3, 19) sau alege răul atunci cînd a fost înșelat în legătură cu binele și cu răul. Omul al cărui discernămînt a fost corupt de o falsă perspectivă asupra binelui va alege spontan un rău deghizat în bine, devenind un om bun doar în mod aparent, singurul mod de a fi bun recunoscut astăzi în BOR.
Faptul că majoritatea creștinilor refuză să numească avortul o crimă abominabilă este rezultatul unei asemenea coruperi a discernămîntului creștin. Faptul că avortul poate fi justificat moral în termenii libertății de a decide asupra propriului corp reprezintă, tocmai prin încercarea de a justifica o crimă incalificabilă, un triplu atentat la rațiune, la libertate și la judecata morală, asasinate odată cu pruncul nenăscut.
Creștinii au devenit o minoritate în lume de cînd au devenit o minoritate în Biserică. Creștinismul occidental a dispărut din momentul în care a încetat să mai fie alcătuit din credincioși, adică din împlinitori ai bunătății lui Hristos, ci din oameni buni. După 1990, și în special în ultimii 20 de ani, BOR a urmat aceeași cale a rătăcirii umaniste, centrîndu-se asupra bunătății omului (vezi https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/06/buni-dar-nebuni.html și la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/01/planeta-oamenilor-buni.html, sau la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/07/raul-si-oamenii-buni.html și la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/08/raul-si-oamenii-buni-ii.html), participînd la falsificarea înțelegerii ortodoxe a binelui, adevărului și libertății. Această falsificare a fost realizată din interiorul ortodoxiei românești prin redefinirea ei, mai precis prin atribuirea perfidă a unui polisemantism deopotrivă umanist, gnostic și secular (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/07/ortodoxia-care-ne-convine-viii.html), astfel încît fiecare credincios ortodox să-și poată găsi varianta de ortodoxie care-i convine, cu excepția ortodoxiei tradiționale.
Oamenii buni din ortodoxia românească actuală au toate șansele să facă rău crezînd că fac binele. Spre deosebire de liderii ortodocși care au iubit mai mult întunericul decît lumina, ei nu știu ce fac. Credincioșii care văd ce se-ntîmplă dar preferă să tacă sunt complici la această falsificare a ortodoxiei, al cărui rezultat nu poate fi altul decît transformarea BOR într-o biserică a satanei. Sigur, tocmai redefinirea binelui ca adevăr îi împiedică pe credincioși să afirme adevărul: pentru că oricine afirmă un adevăr într-o ordine a minciunii, nu poate să nu rănească, ceea ce-l transformă imediat într-un dușman al binelui aparent, deci într-un adversar al falsului adevăr.
Însă alternativa este transformarea noastră într-un dușman adevărat al binelui adevărat. Drumul spre acceptarea, rostirea minciunii și, în cele din urmă, identificarea cu ea începe, după cum a arătat Soljenițîn (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/06/viata-partial-adevarata-nu-este-deloc.html), prin tăcerea față de minciună. Tăcerea este deja consimțămînt și o formă de complicitate. Este o formă de participare la ordinea crimei, vizibilă astăzi prin presiunea justificării avortului și prin interzicerea afirmării publice a naturii criminale a acestui act. Argumentul „sunt liberă să decid asupra corpului meu” este unul sofist de vreme ce decizia este îndreptată împotriva unui corp, adică împotriva unei vieți care nu-ți aparține. Prin justificarea avortului sau a homosexualității ca opțiuni personale legitime și prin interzicerea oricărei judecăți morale asupra acestor acte, societatea și mai ales creștinii sunt obligați să participe la un rău evident, astfel încît binele sau răul să nu mai poate fi definite de adevăr, ci de noul tip de om, care nu poate fi altceva decît un om bun cu adevărat și care trăiește într-o lume în care nimeni nu mai îndrăznește să fie rău, rostind adevărul.
