Atît indignarea unor părinți față de sistemul actual de învățămînt din România, cît și satisfacția altor părinți față de acest sistem nu au nici o legătură cu învățămîntul propriu-zis (adică cu metodele și conținutul predării și mai ales cu scopul educației), ci sunt determinate strict de felul în care cele două grupuri percep nivelul de implicare a statului în educație.
Pentru părinții indignați, statul nu se ocupă suficient de copiii lor, în sensul că nu-i instituționalizează de la doi ani în sus în facilități speciale unde copiii ar fi îngrijiți corespunzător și unde părinții i-ar putea vizita de sărbători și la aniversări.
Pentru părinții mulțumiți, statul face deja suficient prin creșele și grădinițele cu program prelungit și prin programele de tip after school din școli. Chiar dacă la terminarea programului copiii revin totuși acasă, acesta nu este neapărat un neajuns cîtă vreme odată intrați în camera lor rămîn în fața ecranelor pînă a doua zi.
De fapt, reacția ambelor categorii de părinți este determinată de același refuz al responsabilității care le revine ca părinți în educarea propriilor lor copii. Atribuind statului întreaga responsabilitate pentru educarea copiilor, acești părinți nu fac decît să-i recunoască statului autoritatea unică în privința educării copiilor, recunoscîndu-și astfel propriul lor faliment ca părinți. Refuzînd să fie modelele de care copiii lor au nevoie, acești părinți le oferă inevitabil modelul negativ al iresponsabilității personale, cerîndu-i statului să compenseze propria lor iresponsabilitate personală printr-o formă impersonală de responsabilitate.
