„De vreme ce nu
mai ești obligată să fii perfectă, acum poți încerca să fii bună.” Observația
îi aparține lui Lee, reprezentarea înțelepciunii din romanul lui Steinbeck, La răsărit de Eden, și îi este adresată
iubitei idealizate a unui tînăr american idealist, evident, mort pe frontul Primului
Război Mondial, unul dintre conflictele inevitabile ale unei lumi care, de la
Renaștere încoace, nu încetează să încerce să construiască o ordine omenească ideală. Avînd în vedere sprijinul acordat în prezent acestui proiect de creștinismul ortodox din întreaga lume, precum și de comunitățile creștine desprinse de-a lungul timpului din Biserică, este probabil că ne aflăm destul de aproape de realizarea acestui ideal pe cît de omenesc, pe atît de antihristic.
Dar omul nu poate să nu caute perfecțiunea. Refuzînd însă să recunoască faptul că nu există decît o singură cale spre desăvîrșire, care este în Hristos, omul se va desăvîrși inevitabil în ratarea căii.
Mă întreb dacă nu cumva în romanul lui Steinbeck șarpele înșelător din grădina raiului este reprezentat mai degrabă de Lee decît de Cathy Trask. Pentru că de atîta bunătate omul modern nu mai știe nu doar ce este răutatea, vorba părintelui Teofil Părăian, dar nu mai știe nici ce este bunătatea. A făcut din propria lui bunătate o nouă formă de desăvîrșire, iar din recunoașterea bunătății omului noua cale.
