vineri, 28 august 2009

Vieţi paralele: omul care se ascunde şi omul care se arată

Ulrich von Hutten (21 aprilie 1488 – 29 august 1523) a fost un nobil german, patriot, umanist, apropiat al lui Luther. Şi-a dorit întreaga viaţă să devină un cavaler adevărat dar, în loc să moară în glorie a murit chinuit de sifilis, trecînd printr-o teribilă degradare fizică cu mult timp înainte să moară. Dacă, la prima vedere, eşecul de a-şi împlini idealul s-ar datora unei constituţii fizice fragile precum şi lipsei sale de experienţă în domeniul militar, este posibil ca această ratare să se explice mai degrabă printr-o alcătuire morală deosebit de precară. În cuvintele unui istoric,

„Lui Hutten îi lipseau curăţenia sufletească, profunzimea şi responsabilitatea. Era direct, curajos şi îndrăzneţ, însă plin de sine, un aventurier zbuciumat şi un provocator lipsit de măsură; capabil să distrugă, dar neputincios să edifice.[1]

Din cauza acestor „calităţi”, Luther, ca şi Erasmus, prefera să-l ţină pe Hutten la distanţă. Faţă de Hutten şi cercul lui de prieteni, Luther deplîngea „lipsa lor de onestitate, de profunzime a sentimentului religios şi a entuziasmului pentru Evanghelie […]. Luther căuta reforma, ei urmăreau iluminarea.”[2] Într-o scrisoare către Spalatin din 16 ianuarie 1521, Luther scria:

„Vezi bine ce doreşte Hutten. Cît despre mine, nu vreau să apăr Evanghelia prin violenţă şi crimă. Despre care i-am scris şi lui Hutten: lumea a fost cucerită prin Cuvînt; prin Cuvînt a fost păzită Biserica; şi tot prin cuvînt ea va fi restaurată. Antihristul va fi zdrobit fără violenţă, de Cuvîntul.”[3]

În fapt, dorinţa lui von Hutten de a deveni un cavaler adevărat cu orice preţ a dus nu doar la propria sa distrugere, ci şi la distrugerea cavalerilor germani ca forţă politică semnificativă în cadrul Imperiului German.[4]
O scrisoare a lui Ulrich von Hutten, unde apare distincţia dintre aristocraţia ereditară şi cea spirituală, îl impresionează îndeajuns pe Goethe pentru a o cita în propria sa autobiografie, Poezie şi adevăr. Aici o găseşte Rob Riemen, în încercarea de a ridica un zid de rezistenţă împotriva barbarilor moderni precum cei care au acţionat în ziua de 11 septembrie 2001 pe teritoriul Statelor Unite. Observînd că distincţia este insuficientă întrucît presupune doar un ideal al cunoaşterii, Riemen încearcă să găsească nişte materiale mai solide. Şi le găseşte în Etica lui Spinoza, acolo unde (presupune el) că le-a găsit şi Goethe. Aici se află, ne spune Riemen într-o carte puternic promovată în România, „esenţa nobleţei spiritului”.[5] Spre deosebire de Hutten, e de părere Riemen, Spinoza este mai credibil întrucît a ştiut „să-şi organizeze propria viaţă în conformitate cu înaltele şi strictele sale principii de viaţă.”[6] Mai ales, spre deosebire de Hutten, Spinoza aflase că adevărata libertate nu este posibilă decît prin „eliberarea de constrîngerile fundamentalismului religios, care nu admitea gîndirea independentă, menţinea înapoierea şi cultiva ura faţă de cei care gîndesc altfel”.[7]

*

În 27 august 1917 murea la Cireşoaia, în munţii Bacăului, Ion Grămadă. Avea 31 de ani. Spre deosebire de von Hutten, Grămadă s-a născut pe 3 ianuarie 1886 într-o familie de ţărani săraci din apropierea Sucevei. Spre deosebire de von Hutten, Ion Grămadă nu şi-a dorit să ajungă erou sau cavaler. Nu şi-a propus să fie memorabil, ci doar să-şi trăiască fidel chemarea. Ca orice patriot român, Ion Grămadă nu se putea vedea pe sine din cauza lui Dumnezeu, a ţării şi a neamului. Acest handicap al vederii sale explică handicapul opus al românilor de astăzi, care, dimpotrivă, nu-l mai văd pe Dumnezeu, nici ţara, nici neamul. Românii au devenit, cu toţii, umanişti. Nu e de mirare, deci, că într-o ţară unde fiecare trăieşte în conformitate cu principiile sale de viaţă (înalte sau joase, greu de spus, de vreme ce respingem orice norme transcendente), un om precum Ion Grămadă, mort pe front în timp ce conducea un asalt al trupelor române, rămîne total necunoscut.
Dar pentru ce ar merita să fie cunoscut un om ca el? Poate pentru că preţuia libertatea unui neam pînă acolo încît considera că merită să mori pentru ea?
Grămadă nu voia ca Bucovina să revină României ca o cerşetoare, ci în mod demn, ca una care s-a jertfit. Căci el ştia nu doar din istoria profană, disciplină în care Grămadă avea doctoratul luat la Viena cu o teză despre rolul românilor la apărarea Vienei în timpul asediului otoman din 1683, ci mai ales din istoria sfîntă, că un neam rămîne şi se împlineşte în istorie pe măsura capacităţii sale de jertfă. Este o convingere pe care a formulat-o în forme diverse de-a lungul întregii sale vieţi, în gazetăria de la Junimea literară şi pînă în clipa morţii. Iată un fragment din ultima însemnare din jurnalul său:

„Mă mir numai că sînt atîţia oameni, rămaşi pe la vetre, care nu înţeleg cîtă frumuseţe sublimă cuprinde jertfirea de sine, jertfirea făcută de bună voie. Sînt momente cînd simţi parcă însăşi suflarea Dumnezeirii cum îţi atinge fruntea ca o adiere binefăcătoare. Şi, atunci, uiţi tot ce ai iubit în viaţă, tot ce-i călător ca nisipul pustiului şi nu regreţi deloc lumea ce ai lăsat-o în urmă.”[8]

De ce se mira Ion Grămadă? Pentru că nu înţelegea cum puteau contemporanii săi să-şi ignore chemarea în faţa unui trecut al jertfei.
Dacă omul are o identitate, ne spune Grămadă, este pentru că are un nume. Iar omul are un nume pentru că el este cel chemat. Omul are un nume pentru a răspunde chemării. Întrucît este chemat, omul răspunde. Cînd răspunde omul? Atunci cînd se arată. Dar cînd se arată omul? Atunci cînd este gata de jertfă, fiindcă doar jertfa este cea care rămîne cu adevărat, nu doar în istorie, ci şi dincolo de ea. Iar dacă doar jertfa rămîne, înseamnă că doar jertfa îl poate arăta pe om.
Cei care vor ca Ion Grămadă să rămînă neştiut şi ascuns astăzi sînt cei care se ascund de Cruce, încercînd totodată să o ascundă, să o facă să tacă, să nu mai cheme. Fiindcă pe Cruce este arătat omul adevărat, omul unit cu Dumnezeul adevărat. De aceea, pentru că viaţa lui Ion Grămadă este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu, se va arăta şi el în slavă, odată cu Domnul (Col. 3, 3-4).
Ion Grămadă nu ne vorbeşte despre principiile sale de viaţă, ci despre chemările sale şi ale omului. În această privinţă, am putea spune că viaţa lui este o lecţie de fenomenologie: ne spune că lumea se arată „în sine” doar deodată cu noi.

[1] Philip Schaff, History of the Christian Church, Volume 1, C. Scribner's Sons, New York, 1882, p. 200.
[2] Ibid., p. 201.
[3] Ibid., pp. 201-202.
[4] Înfrînţi în 1522 în campania dusă împotriva Arhiepiscopului de Trier. Potrivit lui Philip Schaff, „o dată cu Hutten şi Sickingen, speranţa în reconstrucţia politică a Germaniei prin intermediul Reformei şi a forţei fizice a fost spulberată.” Schaff, op. cit., p. 202.
[5] Rob Riemen, Nobleţea spiritului. Un ideal uitat, Argument de Vladimir Tismăneanu, Postfaţă de H.-R. Patapievici, Curtea veche, 2008, p. 39.
[6] Ibid.
[7] Ibid., pp. 40-41. După cum devine limpede imediat pentru orice cititor eliberat de prejudecăţile anticreştine şi, în genere, antireligioase ale lui Riemen, orice credinţă religioasă şi în mod special creştinismul şi Islamul sînt, pentru Riemen, principalii adversari ai „adevăratei” libertăţi. Cartea în întregul ei nu este decît o încercare de a demonstra violenţa potenţială sau reală a credinţei. Astfel, Riemen sugerează în permanenţă paralele între, de pildă, violenţa populaţiei calvine din Haga din vremea lui Spinoza, spiritul diabolic al Inchiziţiei, violenţa fundamentaliştilor musulmani şi Gestapo.
[8] Ion Grămadă, Cartea sîngelui, Grupul editorial Crai Nou, Muşatinii, Bucovina viitoare, (f.a.), p. 15. Mai multe despre Ion Grămadă şi lumea lui la adresa http://iongramada.weblog.ro/

luni, 24 august 2009

Un strigăt tare




Iar Iisus, strigînd iarăşi cu glas mare, Şi-a dat duhul.

Matei 27, 50

Aşa cum păcatul, adică nedreptatea lumii, a fost condamnat pe Cruce, tot astfel şi comunismul a fost condamnat chiar în momentul în care şi-a dezvăluit pe deplin adevăratul chip. Comunismul, stînga şi toate utopiile au fost condamnate deja la Piteşti, la Aiud şi peste tot unde s-a rezistat prin puterea Crucii. În privinţa Piteştiului, este frecvent citată o afirmaţie atribuită lui Soljeniţîn, care ar fi spus că nicăieri în universul comunist nu s-a mai petrecut o asemenea oroare. Poate pentru că în România s-au aplicat torturile cele mai cumplite fiindcă s-a rezistat cel mai mult. S-a stat pe Cruce, pentru Cruce.
De aceea, orice condamnare a comunismului care nu pleacă de la acest fapt, ar putea însemna două lucruri. Pe de o parte, ar fi vorba de încercarea unora de a-şi cosmetiza biografia[1] iar, pe de alta, de încercarea de a reduce dimensiunile răului prin ignorarea scopului real al comunismului, acela al construirii raiului pe pămînt.[2] Dacă primul aspect, cel al manipulării condamnării comunismului în vederea obţinerii certificatului de „convertit” a devenit evident mai ales în urma semnalărilor făcute de o mînă de oameni atenţi, care „nu şi-au plecat genunchiul lor lui Baal”, în privinţa implicaţiilor teologice ale condamnării lucrurile sînt mai puţin clare, persistînd aici o nesiguranţă sugestivă mai ales pentru modul în care înţelegem creştinismul, nu doar comunismul.
Principalul motiv pentru care creştinii ar trebui să aibă rezerve faţă de condamnarea crimelor comunismului (şi ale nazismului, din acelaşi motiv) ca pe un rău absolut provine din chiar natura spirituală a răului, aşa cum este el definit de teologia creştină. În spatele intenţiei de a condamna comunismul ca pe un rău extrem, pîndeşte ideea că nu poate exista un rău mai mare decît comunismul. Mai rău de atît nu se poate, iar noi trebuie să condamnăm comunismul pentru ca nu cumva să ajungem să îl repetăm. Or, din punct de vedere creştin, un rău mai mare este oricînd posibil, fiindcă pot să apară oricînd – ba au şi apărut deja – forme mult mai subtile de pervertire a sufletului şi a conştiinţei omeneşti. Cu o vorbă a lui Brătescu-Voineşti pe care-i plăcea părintelui Steinhardt să o citeze, astăzi „nu-l mai răstigneşti, ci îl laşi să se sinucidă.” În numele „darului libertăţii”, probabil. Cum scria Nadejda Mandelştam, viitoarele detaşamente ale morţii vor trage direct în sufletul omului.[3]
Totodată, există motive să credem că această condamnare „umanistă” a comunismului nu ar fi altceva decît o încercare de a şterge sîngele din jurul supliciului. Unii, pentru a-l şterge pentru totdeauna, alţii, pentru a-l păstra. Dar să-l păstreze nu în vederea cinstirii lui, ci pentru a-l capitaliza la momentul potrivit (de pildă, într-o perioadă electorală). Deşi opuse în privinţa scopurilor propuse, ambele tabere împărtăşesc convingerea (magică) potrivit căreia sîngele poate fi instrumentalizat. În definitiv, acesta este felul în care şi autorităţile iudaice, şi cele romane se raportau la trupul, declarat „furat”, al lui Iisus Hristos.[4]
Or, din perspectiva teologiei istoriei, nu resursele naturale reprezintă principalul mijloc de subzistenţă a unui om sau neam, ci suferinţa, sîngele, jertfa lui. Aşa cum Satana a voit să zădărnicească facerea, tot astfel, de la Întrupare încoace el încearcă şi va continua să încerce pînă la sfîrşitul istoriei să zădărnicească Jertfa Fiului, adică refacerea, restaurarea omului şi a lumii.
„Un «strigăt tare», asta voia el,” spune Noica despre Alecu Russo. Şi încheie printr-o concluzie care este totodată un verdict asupra a ceea i se părea filozofului că reprezintă natura încremenită a istoriei româneşti: „Dar n-avea să-l audă.”[5] Ba dimpotrivă: tocmai pentru că Russo a auzit strigătele celor care „îşi răpuneau capul” precum Ştefan, Mihai sau Basarab,[6] a putut el să strige la rîndul său. Strigătele „tari” sînt cele care, deşi pot să nu se audă la nivelul istoriei, fac istoria posibilă. Istoria, adică ceea ce este demn de a fi povestit, demn de a rămîne. Precum semnele Patimilor, produse în istorie, dar rămase în veşnicie.
Tocmai pentru că acest strigăt „tare” străbate istoria, ni se cere astăzi să tăcem. Sîntem asiguraţi că nu mai este nevoie să strigăm, că nu am avut decît un vis urît care nu ne mai poate urmări de vreme ce există specialişti în alungarea tenebrelor, înarmaţi cu puternice reflectoare ideologice. Nu este nevoie să strigăm, ni se spune, pentru că putem vorbi şi încet, putem „dialoga” în cadrul unor „valori comune”. „Realiştii”, la rîndul lor, ne previn că a devenit inutil să strigăm, de vreme ce lumea întreagă a trecut de partea gardienilor. În fond, e mai uşor de trecut de partea unei bande care îşi permite să-şi comemoreze victimele.
Dar dacă acesta este singurul lucru pe care-l mai putem face, atunci nici nu trebuie să încetăm să strigăm. După cum scria Nadejda Mandelştam,

„[…] m-am întrebat adesea dacă trebuie să urli cînd eşti lovit şi călcat în picioare. N-ar fi oare mai bine să înţepeneşti într-o semeţie drăcească şi să răspunzi călăilor printr-o tăcere plină de dispreţ? Şi am hotărît că trebuie să urli. În acest urlet sfîşietor, care nu se ştie de unde răsună în celulele închise ermetic, aproape izolate acustic, sînt concentrate cele din urmă rămăşiţe ale demnităţii umane şi ale încrederii în viaţă. Prin urlet omul îşi apără dreptul la viaţă, trimite o veste oamenilor din libertate, cere ajutor şi împotrivire. Dacă nu ţi-a mai rămas nimic altceva, trebuie să urli. Tăcerea este o adevărată crimă împotriva neamului omenesc.”[7]

Asemenea undelor electromagnetice care străbat cosmosul, strigătele „tari” se întîlnesc oriunde în istorie şi dincolo de ea. Strigătul tare nu este exprimă revolta faţă de nedreptatea socială sau teama pentru propria viaţă, ci îngrijorarea pentru destinul întregului neam omenesc. Strigi tare atunci cînd ceea ce vezi te face să te întrebi: oare cînd Fiul Omului va veni, va mai găsi El oameni pe pămînt?
Chiar dacă pot să ascundă Crucea, chiar dacă pot şterge sîngele, rămîne strigătul sîngelui care strigă spre Dumnezeu din cosmosul întreg. Un sînge care, de la Întrupare, strigă în Dumnezeu, acolo unde „fiecare om exterminat o să-şi spună cuvîntul.”



[1] „Pentru a disimula trecutul vor fi chemaţi vechii ‚activişti’ sau fiii lor devotaţi care vor primi, pentru serviciul lor, o sumă considerabilă. Dar trecutul nu poate fi ascuns chiar dacă nu există statistică. Fiecare om exterminat o să-şi spună cuvîntul.” Nadejda Mandelştam, Speranţă abandonată, Polirom, 2005, p. 144.
[2] De aceea, cazul lui Berdiaev, de comunist devenit anticomunist este valid doar dacă amintim că anticomunismul lui a urmat apropierii sale de creştinism.
[3] Nadejda Mandelştam, Speranţă abandonată, p. 500.
[4] S-ar putea ca tocmai o astfel de raportare la jertfa mucenicilor de la Aiud să fie responsabilă de întîrzierea elaborării proiectului Memorialului de la Aiud. E ca şi cum Dumnezeu ar fi aşteptat ca cei implicaţi să înţeleagă că sîngele jertfit nu este o putere cu care să faci ceva, de care să te foloseşti, ci un dar si o călăuză faţă de care nu-ţi poţi atribui nici un fel de merit, semnul unei prezenţe divino-umane pentru care să faci şi să devii la rîndul tău sînge mărturisitor. Căci din acest sînge iese Duhul.
[5] Constantin Noica, Jurnal filozofic, Humanitas, 1990, p. 15.
[7] Nadejda Mandelştam, Fără speranţă, Polirom, 2003, p. 59.


vineri, 21 august 2009

Haita lui Platon



de Mircea Platon


Recent, un eseist “neoconservator” din Bucureşti m-a acuzat pentru tonul “inchizitorial” al articolelor mele. Inchiziţia mea constă în a cita nişte articole şi cărţi din perioada 1990-2003 în care, printre altele, dl Vladimir Tismăneanu afirma ca Gabriel Liiceanu e “urmaşul oficial” al “filosofului fascist Noica” şi că în această calitate a umplut România de literatură de propagandă legionar-fascistă tipărită la editura Humanias; că bătălia dintre FSN şi opoziţia democratică din perioada 1990-1995 a fost o bătălie dintre “bolşevicii bolşevici şi bolşevicii nebolşevici”, şi că comunismul, spre deosebire de nazism, are o “faţă umană” şi că e născut dintr-o aspiraţie democratică. În esenţă, încercam să arăt că dl Tismăneanu nu a fost întotdeauna atât de benign “anticomunist” pe cât se arată de vreo doi-trei ani încoace, de când a “condamnat” comunismul cu executarea pedepsei la locul de muncă.
Înfierându-mă pentru lipsa de “moderaţie”, eseistul cu pricina mă acuza că mi-aş fi alcătuit o “haită”. Ce e mai periculos, în ochii eseistului, nu e că mi-am alcătuit o haită, ci că “haita” mea s-ar putea să câştige. Ar fi şi timpul. Pentru că, lipsit de mijloace materiale, de influenţă politică, de patronaj de orice fel, nu am avut cum să-mi alcătuiesc “haita” din cei dornici de câştig. “Haita” mea s-a mărit pentru că s-au adunat în ea toţi cei trataţi nu ca oameni, ci ca nişte “câini”, de stăpânii actuali ai României. Toţi cei minţiţi, dezamăgiţi, sătui să mai fie manipulaţi, obosiţi de ticăloşia poleită a oligarhiei politico-intelectuale se adună în “haite”. Dacă “haita” lui Platon şi alte “haite” cresc, nu e din cauza lui Platon, ci din cauza celor de la putere care au transformat România într-un maidan. Din cauza celor care nu îşi aduc aminte de români decât în campania electorală. Din cauza capetelor pătrate cu girofar. Din cauza unei elite intelectuale care a pervertit toate principiile şi care a instrumentalizat toate durerile astfel încât acum nu mai are în numele căror adevăruri să mai vorbească.
Ca şi în epoca stalinistă, orice om liber e considerat un “bandit”. Care are “complici”: o “haită”. Suntem, într-adevăr, cei care încă mai au conştiinţă, o “haită”. Dar nu e “haita” lui Platon. Ci a lui Hristos. E fosta “turmă”.

miercuri, 19 august 2009

Fenomenul Aiud


La Aiud, ca în multe alte locuri din România, au fost chinuiţi şi lichidaţi nenumăraţi români care, pentru că erau creştini, nu puteau să nu reprezinte o ameninţare pentru regimul comunist. Pentru că erau creştini şi nu doar anticomunişti, aceşti mucenici continuă să reprezinte o ameninţare pentru toţi cei care se simt ameninţaţi de creştinism, adică de adevărul omului. În semn de recunoştinţă şi dragoste faţă de acest dar pe care ni l-a făcut Dumnezeu, în perimetrul fostei gropi comune unde erau azvîrlite trupurile celor ucişi, în locul numit Rîpa Robilor a fost ridicată o biserică monument unde slujesc un ieromonah şi cîteva măicuţe.

Acum, se pare că există şanse mari ca această cinstire a mucenicilor să fie profanată printr-o proastă cinstire. De pildă, printr-una interesată. Nu vorbesc despre interesul material, care urmează inevitabil apariţiei oricărui loc de pelerinaj. Să lăsăm asta în seama ierarhiei. Las deoparte şi acele interese legate de nişte vanităţi atît de neomeneşti de meschine încît, dacă acestea ar ajunge să reprezinte principalul motor al întregului demers, atunci ar fi bine să ne rugăm ca acest centru să nu se mai facă vreodată. Mă gîndesc mai degrabă la unele fixaţii revanşarde, care ar urmări prin înfiinţarea acestui memorial o răfuială tardivă cu torţionarii de odinioară. Tocmai de aceea, cred că un centru de martirologie, subordonat viitoarei mănăstiri, s-ar putea dovedi mai util decît pare la prima vedere. Pentru că, afirmînd caracterul creştin al rezistenţei anticomuniste, rezultatele cercetărilor de aici ar demonstra implicit natura religioasă a comunismului. În definitiv, nu-i cinstim pe martirii primelor veacuri ca pe nişte luptători împotriva imperialismului roman, ci ca pe nişte mărturisitori ai adevărului creştin împotriva întunericului religiei păgîne. De-abia în felul acesta ar putea începe cu adevărat o condamnare a comunismului în România. Creştinismul nu are doar rolul de a aminti ce s-a întîmplat în istorie, ci şi pe acela de a arăta sensul celor întîmplate, de a arăta cum ar trebui istoria să fie. Întrucît are memoria veşniciei, doar creştinismul poate salva şi memoria istoriei.

Există temerea că prin înfiinţarea unui centru de martirologie în cadrul viitoarei mănăstiri de la Aiud ar putea fi deturnată semnificaţia jertfei mucenicilor creştini ucişi în România în timpul comunismului. Or, dacă rolul centrului de martirologie ar consta tocmai în sublinierea dimensiunii creştine a suferinţei celor prigoniţi, nu văd cum ar mai putea fi el deturnat. Într-adevăr, cum ar mai putea ţine acolo Tismăneanu o prelegere despre adevăratul anticomunism, sau Neamţu despre disidenţa lui Pleşu? Tocmai de aceea, contrar părerii exprimate de părintele Savatie, consider că ar fi mai bine să nu i se ceară statului român să îşi asume responsabilitatea pentru această întemeiere. Dacă vor exista la un moment dat în guvern politicieni creştini care vor dori să ajute financiar acest proiect, foarte bine. Dar dacă statul va prelua iniţiativa în realizarea Centrului martirologic de la Aiud, să fim siguri că vom avea noi directori de centru şi, deci, noi politici de studii cu fiecare nou guvern. Nu va fi decît un nou instrument de şantaj, pe lîngă cel reprezentat de CNSAS.

Este frecventă părerea, legată de organizarea viitorului complex de la Aiud, că simpla existenţă a unui centru cultural ar compromite întreaga lucrare. Dacă prin asta se înţelege un centru de tipul celui de la Sighet, obiecţia ar putea fi îndreptăţită. Dar dacă acest centru ar fi subordonat vieţii liturgice din mănăstire atît prin funcţionarea sa, cît şi prin obiectivele urmărite, nu cred că rezervele mai sînt justificate. În plus, forţa suplimentară dobîndită în felul acesta de apelul la canonizarea martirilor ucişi de comunişti l-ar face mai greu de ignorat atît de autoritatea civilă cît şi de cea bisericească.



vineri, 14 august 2009

America profundă


Mă bucur să recomand un text excelent de Mircea Platon despre cartea lui Paul Gottfried, Encounters: My Life with Nixon, Marcuse, and Other Friends and Teachers (Wilmington, ISI Books, 2009).[1] Asemenea cărţii recenzate, textul lui M. Platon are o încărcătură de normalitate imposibil de evitat. Din această carte aflăm că normalitatea, în acelaşi timp mediul şi subiectul ei, nu variază o dată cu instanţele istorice sau cu cadrul geografic. Normalitatea derivă dintr-un centru care ţine precum şi din conştiinţa continuităţii istorice. Omul normal nu evoluează, ci creşte.

Omul realizat şi omul împlinit


Pînă în 1990, românii s-au străduit să supravieţuiască. Au reuşit mai ales cei pentru care supravieţuirea nu avea decît o calificare biologică. Ceilalţi, care încercau să reziste mai ales pentru a putea transmite mai departe atributele exemplarităţii, s-au stins pe rînd, observînd deznădăjduiţi sau resemnaţi cum dispare privirea de om dintr-o lume năpădită de fiare. E drept, cîţiva dintre aceştia au nutrit speranţa că puţinii tineri care începuseră să-i caute vor putea asigura preţioasa transmisiune. Din fericire, moartea i-a scutit de durerea de a vedea cum tinerii respectivi, deveniţi „personalităţi” între timp, nu au urmărit altceva decît capitalizarea acestor relaţii în vederea construirii unei biografii de succes.

În moduri diferite, schema tinerilor isteţi (tot atît de lipsiţi de wisdom pe cît le prisoseşte wit) a fost schema întregii societăţi româneşti din 1990 încoace. De aproape douăzeci de ani, românii nu vor decît un singur lucru: să se realizeze. „Realizarea” este incomparabil mai vătămătoare decît „supravieţuirea”, fiindcă face ca împlinirea să fie cu neputinţă. În ordinea supravieţuirii, atributele umanităţii se arătau uneori cu şi mai multă strălucire decît se întîmplă într-o lume normală. Bunătatea şi omenia continuau să fie criteriile decisive pentru definirea sufletului românesc. Dar în ordinea „realizării”, aceste calităţi nu-i definesc decît pe rataţi. Deşteptăciunea a devenit acum valoarea supremă, indispensabilă realizării. Nu întîmplător este această deşteptăciune atît de aspru judecată de N. Steihardt în Primejdia mărturisirii. Pentru că poate pierde un neam doar pentru a salva nişte cămăşi călcate la Londra, sau un carneţel Moleskine umplut cu nimic.

Dacă omul realizat este produsul propriei sale deşteptăciuni, omul împlinit devine astfel întrucît este umplut de darurile lui Dumnezeu. Maica Domnului este „plină de dar” fiindcă s-a adus pe sine şi toate ale ei lui Dumnezeu: „Iată roaba Domnului”. Acesta este omul adevărat. Însă nimeni nu poate trăi astfel decît în unire cu Cel care a spus: „dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă.”

Cum recunoşti un om realizat? E simplu: indiferent că ţine o placardă, o bîtă sau o cîrjă episcopală, că scandează lozinci, acordă interviuri sau ţine o predică, că este comunist sau anticomunist, el ocupă de regulă locurile dintîi la ospeţe şi, mai ales, nu are niciodată nimic să-şi reproşeze. E drept că a fost în sistem, dar asta doar pentru că a vrut să distrugă sistemul din interior. E drept că a tras, dar nu a făcut decît să execute ordinul. E drept că a trădat şi că trădează în continuare, dar, hai s-o recunoaştem, toţi sîntem trădători …

Cum recunoşti un om împlinit? E simplu: omul împlinit nu este nici ca vulpile, care au vizuini, nici ca păsările cerului, care se adăpostesc în cuiburi, ci, asemenea Fiul Omului, nici el „nu are unde să-Şi plece capul”. În aşteptarea cerului şi a pămîntului noi, omul împlinit călătoreşte prin această lume deicidă, ştergîndu-şi praful de pe sandale la porţile cetăţilor de unde este alungat.



marți, 11 august 2009

Doomsday

În Primejdia mărturisirii, volumul de convorbiri dintre Nicolae Steinhardt şi Ioan Pintea, există o secţiune, întitulată „Despre agonia Europei”, care ar putea explica în special agonia României de astăzi. Pentru Steinhardt, Europa, simbolul libertăţii creştine, adică al libertăţii veritabile, agonizează şi este ameninţată cu înrobirea datorită încrederii în procesul sinucigaş, numit, eufemistic, capacitate de negociere, de compromis. Începutul acestei agonii este identificat de Steinhardt în negocierile de la München din 1938 dintre Franţa şi Anglia, de o parte, şi Germania şi Italia, de cealaltă. München 1938 s-a repetat: Yalta şi Potsdam în 1945, şi tot aşa pînă astăzi. Întrucît prin retragerea americanilor din Vietnam au fost sporite influenţa şi prestigiul universului comunist, episodul este integrat de Steinhardt tot în contul acestui proces de înrobire a Europei. „Omul cu negocierile,” reprezentat în acest caz de Henry Kisinger, este considerat de Steinhardt drept „o catastrofă a istoriei, un blestem pe capul oamenilor, o năpastă, o urgie, o ciumă, o lepră, un cancer, o sida. Nimic nu sînt toate bolile astea comparativ cu Kisinger. Acesta face cît trei vagoane de sida, cincizeci de vagoane de cancer şi butoaie de microbi de lepră, de holeră şi de ciumă.”

Lui Kisinger, omul care a făcut pace cu preţul tiraniei („mai tîmpit ca acesta chiar că n-a fost nimeni,” întăreşte Steinhardt), acestei capacităţi de „compunere cu răul”, pentru a întrebuinţa o formulă de pragmatism politic de largă circulaţie în rîndul intelighenţiei româneşti actuale, Steinhardt îi opune „nebunia sfîntă” a guvernului român de la Iaşi din 1918. „Deştepţii” de la Bucureşti, care au făcut înţelegerea cu adversarul, nu au reuşit să facă nimic bun pentru ţară, ba dimpotrivă: „nemţii au impus o pace catastrofică […] deşteptăciunea lui Marghiloman n-a făcut nici doi bani şi nici cît o ceapă degerată. Nici cît o ceapă degerată! Cît era el de elegant şi îşi făcea toate cămăşile la Londra şi şi le spăla şi şi le călca tot acolo.” Soarta Europei a fost decisă de astfel de oameni eleganţi, dovezi absolute de „decadenţă şi imbecilitate” care au trădat în permanenţă, în numele „dialogului” şi al compromisului lucid (atunci cînd nu au existat interese incalificabile moral), condiţiile de identitate ale propriului popor.

Însă destinul Europei nu poate fi decis doar de acest număr mic de membri ai elitei unei ţări, indiferent că este vorba de simpli iresponsabili, loviţi de scleroză şi senilitate precum Roosevelt, sau de agenţi de vînzări profesionişti. Cîtă vreme un popor refuză să se lase vîndut sau minţit, elita trădătoare nu poate face nimic. Tocmai de aceea, dacă Steinhardt considera că sfîrşitul a început, era pentru că vedea că „fondul biologic al naţiunii şi simţul moral al poporului” au fost alterate. Alterate nu doar prin teroare şi minciună sistematică, ci şi, ori mai ales prin acte de aparentă bunăvoinţă. Precum publicarea unei poezii de Brodski în Rusia lui Gorbaciov. Sau, la noi, astăzi, prin realizarea unui dialog despre tata, să zicem, în cadrul emisiunii Înapoi la argument. Sau prin publicarea volumului de memorii al unui anticomunist în cadrul unei edituri centrale, adică din cadrul „aparatului de partid şi de stat”. „Dacă ‚ei’ au ajuns să facă asta, înseamnă că am biruit”, ar avea unii dintre noi motive să spere. Dar dacă singurul interes pentru înfiinţarea unei colecţii întregi de memorialistică, de pildă, a fost acela de a-i pune memoriei, mai întîi, belciugul?

vineri, 7 august 2009

Oameni şi fantome


Seems, madam? Nay, it is. I know not ‘seems.’


W. Shakespeare, Hamlet, I.ii.


Fantoma nu este nici vie, nici nevie, nici trează, nici adormită. În lumea oamenilor vii, fantomele nu se văd. Corespunzător, în lumea fantomelor oamenii vii sînt invizibili. Invizibilitatea fantomei ţine de natura ei în aceeaşi măsură în care vizibilitatea îi este esenţială omului viu. De aceea, fantomele nu-i văd pe oamenii vii nu pentru că aceştia ar fi invizibili, ci pentru că fantomele nu văd. Fantomele doar se simt între ele. Fantoma este un fenomen, omul viu un eveniment.[1] Fantoma este o apariţie, omul viu o prezenţă. Dacă apariţia fantomei este o chestiune interpretabilă, prezenţa omului viu este o certitudine. Prezenţa omului viu se prelungeşte dincolo de absenţa sa temporară. De aceea, omul viu nu lipseşte niciodată cu adevărat; el nu este niciodată singur şi nici nu poţi fi singur odată ce l-ai întîlnit. Iar asta înseamnă că eşti deja, la rîndul tău, un om viu. Nu ştiu cît de solitari sînt zeii sau fiarele; mă îndoiesc însă că ar putea exista o solitudine mai puternică decît cea a fantomei.

Astfel înţeles, vizibilul, adică hotarul dintre ceea ce este şi ceea ce pare,[2] explică deopotrivă dificultatea şi uşurinţa de a localiza România profundă şi locuitorii ei: pentru fantome, România profundă nu există decît ca obiect de batjocură. În schimb, oamenii vii nu o văd decît pe ea, aşa cum se învecinează cu toate patriile înrădăcinate în patria cerească. O patrie nu poate exista în afara raportării ei la Împărăţia lui Dumnezeu; riguros vorbind, o patrie nu poate exista decît ca prelungire, oricît de tensionată, de imperfectă, a Împărăţiei lui Dumnezeu. Nici măcar fantomele nu au o lume de sine stătătoare. În negarea lumii pe care o parazitează constă tot blestemul care urmăreşte irepresibil situaţia fantomei.

Omul viu este cel care face anumite lucruri şi nu altele nu pentru că aşa îi cere conştiinţa, credinţa religioasă sau normele etice, ci pentru că aşa este el şi altfel nu poate fi. Fantomă este cel care, deşi om viu cîndva, a acceptat să fie şi altfel. Să fie oricum, să pară orice, doar ca să fie.[3] Fără să-i pese că, în felul acesta, va ajunge doar să pară că este.

Pentru că este aşa, şi nu poate fi altfel, Monte Walsh[4] nu acceptă să fie cowboyul de circ care i se cerea să fie. Nu acceptă să pară cowboy, chiar dacă era vorba de o slujbă bine plătită care i-ar fi permis să-şi împlinească visul de a avea o familie. Nu pentru că ar fi un lucru nedemn, ci pentru că aşa este el şi nu poate fi altfel. Din acelaşi motiv, un cowboy bătrîn refuză să mai ridice reţeaua de garduri cu care fantomele înlănţuiau America profundă, şi, disperat, se aruncă cu tot cu cal într-o rîpă. Monte Walsh nu se aruncă în rîpă, dar nici nu participă la ridicarea gardurilor, ci sare peste ele.

La sfîrşitul filmului, unii vor avea un sentiment de nostalgie şi poate chiar s-ar simţi îndemnaţi să compună o mişcătoare elegie. Aceştia, „nostalgicii,” sînt tot fantome, dar o categorie aparte de fantome, cele care, după ce au ridicat garduri invizibile împotriva tuturor învecinărilor naturale, povestesc, mai degrabă tenebros decît melancolic, despre frumuseţea mersului călare. În schimb, spectatorii vii îl vor vedea pe Monte Walsh cum, sărind cu calul (peste nişte fantome), va veni drept lîngă ei.





[1] Folosesc noţiunea de „eveniment” în sensul în care este elaborată de O. Hurduzeu în Ovidiu Hurduzeu, Mircea Platon, A treia forţă: România profundă, Logos, 2008.

[2] „Nevăzutul” nu este înrudit cu „invizibilul”, ci tot cu vizibilul; mai precis, nevăzutele sînt o categorie specială a văzutelor, care se revelează omului viu în anumite condiţii ale vieţii duhovniceşti.

[3] Vezi eseul lui M. Platon, „O fantomă bîntuie România: Vladimir Tismăneanu”, în Mircea Platon, Gheorghe Fedorovici, Măsura vremii: îndemn la normalitate, Predania, pp. 87-99. Eseul poate fi citit şi în numărul din luna iulie 2009 al revistei Convorbiri literare la adresa:

http://convorbiri-literare.dntis.ro/PLATONiul9.html

[4] Monte Walsh (2003), regizat de Simon Wincer, cu Tom Selleck (în rolul lui Monte Walsh) şi Isabella Rossellini („contesa” Martine).