Andrei Baciu: La Bunica

La bunici se mergea în vacanţe. Vacanţele la bunici erau ca orice vacanţă: ţineau prea puţin. Dar numai vacanţele petrecute la bunici durau mai mult, se prelungeau şi în restul timpului, străbăteau tot anul. Asta poate pentru că aveau şi sărbătoare în ele. Poate şi pentru că aveau istorie în ele, adică un timp personalizat, un trecut purtat pînă la tine, adus pe chipuri încreţite dar luminate de adieri de zîmbet atot-înţelegător.

Nu ştiu. Ştiu doar că, în cadrul timpului special al copilăriei, timpul petrecut la bunici înscria el însuşi un timp aparte. Poate pentru că bunicii locuiau într-o casă, la curte, şi într-un sat. Această situare te putea ajuta mai tîrziu să înţelegi că formulări de genul „un sat rupt de lume” sunt false. Doar lumea se rupe de sat, timpul de istorie şi omul de sine. [1]

Nu ştiu, însă albumul dlui Andrei Baciu, recent apărut la editura LiterNet (http://editura.liternet.ro/carte/302/Andrei-Baciu/La-Bunica.html),  mă face să-mi amintesc. De bunicii mei, desigur, de vreme ce casele bunicilor seamănă între ele. Nu pentru că sunt vechi, ci pentru că au fost locuite. Pentru că oamenii vii seamănă între ei.

Fotografiile cuprinse în albumul La Bunica ne spun că omul este destinat locuirii, adică dăinuirii. Nu există lume decît în preajma unui loc: pomii înfloriţi din dreptul ferestrelor, cerul înstelat care acoperă casa bunicii, lucrurile dinăuntrul casei, de la pahare la icoană, totul pare deopotrivă fragil şi durabil. Tăria lor stă în slăbiciunea lor. Iar slăbiciunea lor stă în trecutul lor, adică în puterea şi dorinţa prezentului de a-şi aminti. Iar amintirea nu este decît un alt nume al iubirii.

Note:

[1] Vezi fotografiile lui Alexei Titarenko (http://www.alexeytitarenko.com/portfolio.html), care ilustrează mai ales omul „şters” de timp, caracterul trecător al vieţii din marile oraşe. Pentru diferenţa dintre existenţa la oraş şi viaţa la ţară, vezi observaţiile lui Mircea Platon din prefaţa albumului dlui Baciu.

Curtea miracolelor (II)

Chiar dacă e involuntar, umorul care se degajă din emisiunile postului de radio Trinitas continuă să promită o audiţie agreabilă. Mai ales atunci cînd lucrurile devin serioase. Cum s-a petrecut cu două zile în urmă cînd, în cadrul unui interviu cu dl Dan C. Mihăilescu, cărturarul încă nesigur de întoarcerea sa de la Muntele Athos ne asigura că „avem nevoie de oameni ca Pleşu, Patapievici, care să-i îmbisericească pe intelectualii români.”

Nu te poţi întoarce dintr-un loc în care nu ai ajuns. Decît dacă te afli în Curtea miracolelor: locul unde ciungii, şchiopii şi orbii se tămăduiau brusc de infirmităţi închipuite.

Involuntar însă, precum umorul emisiunilor difuzate de postul de radio Trinitas, dl Mihăilescu are dreptate: Nu doar Pleşu, ori Patapievici, ci oricine poate îmbiserici pe oricine într-o biserică ce vorbeşte „pe frecvenţa sufletului tău”. Fiindcă sufletele noastre sunt dezacordate, aşa încît ne este greu să ştim cu adevărat dacă ne-am dus ori dacă ne-am întors, dacă suntem sănătoşi ori bolnavi, vii sau morţi.