Mircea Platon: Intelectualii e (tot) fascişti?

de Mircea Platon

O recentă ediţie a unei emisiuni de televiziune realizată de Alessandra Stoicescu şi de Floriana Jucan a fost dedicată relaţiei dintre artist şi societate în România contemporană. Invitaţi în faţa camerelor au fost actorii Maia Morgenstern, Ion Lucian, Andi Vasluianu şi regizorul Cristi Puiu. După un debut de emisiune incert, în care Andi Vasluianu a declarat că totul e minunat în teatrul românesc, că totul e bine şi/sau merge spre bine şi că deci nu înţelege rostul emisiunii al cărei invitat era, Floriana Jucan s-a declarat dezamăgită de apariţia actriţei Maia Morgenstren alături de ve(n)dete maneliste. Actriţa a ripostat acuzând-o de fascism pe jurnalista cu pricina. Cristi Puiu, în mare vervă, a secondat-o pe Maia Morgenstern cu un elocvent: “Uau!” Pe care l-a repetat pentru a-şi clarifica poziţia. Apoi s-a lansat şi el într-o condamnare a rasismului şi fascismului. Jucan, altminteri o jurnalistă care a debutat editorial în paginile publicaţiei România Mare şi social în aşternuturile unui ambasador al Elveţiei la Bucureşti, a precizat că dezamăgirea ei are în vedere amestecul de valori, nu de rase. Că prezenţa mercenară a artei alături de non-artă, a valorii alături de non-valoare, validează non-valoarea şi compromite valoarea.

Încercând să tragă concluziile acestei dispute, Alesandra Stoicescu a întrebat-o pe Maia Morgenstern dacă ar face compromisuri în artă. Maia Morgenstern a replicat că nu ştie ce e acela un compromis. Că totul e relativ. Ultimele zece secunde de emisiune i-au aparţinut, în ciuda voinţei lui, tânărului actor Andi Vasluianu, care s-a solidarizat şi el cu Maia Morgenstern în a declara că nu ştie ce e acela un compromis, că nu există aşa ceva.

Şi m-am bucurat. M-am bucurat că, la douăzeci de ani de la căderea comunismului, avem, în sfârşit, o tânără generaţie care nu ştie ce e acela un compromis. O mare parte din acreala celor formaţi sub comunism provine din faptul că ştiau că fac compromisuri. Cei născuţi în anii ‘40-’50 au moştenit încă, de “dinainte”, conceptul de “compromis”. Ştiau că aşa ceva nu se face. Că e înjositor. A turna la securitate pentru o călătorie în străinătate, a recita poezii despre Ceauşescu la televizor, a scrie rânduri elogioase la adresa tovarăşilor, a te comporta ca un politruc la şedinţele de partid, toate aceste erau compromisuri. Unii nu le făceau. Unii le făceau, luau banii şi se urau pe sine şi pe alţii: care fie “se credeau”, fie chiar erau “mai buni” decât ei.

Dacă, aşa cum ne arată exemplul lui Andrei Pleşu (promovat la Woodrow Wilson Centre din Washington, de un bursier ICR, ca “rezistent”), la noi rezistenţa s-a făcut prin cultură, atunci înseamnă că, în absenţa împotrivirii făţişe la comunism, arta a fost principalul vehicul moral al deceniilor petrecute sub stăpânire comunistă. O artă rezistentă e o artă care ştie ce e acela un compromis. O artă care nu rezistă, posterităţii sau vremurilor ei, e, în cel mai bun caz, divertisment, în cel mai rău, prostituare. Rezistenţa, peste secoli, a artei debutează cu rezistenţa acum şi aici a artistului la compromis. Nu în sensul că marele artist e un sfânt, ci în sensul că arta sa nu participă la căderile lui cotidiene. Arta e sublimare. Opusul sublimării e condensarea. Efectul condensării e aburirea. Adică ceea ce trăim noi de douăzeci de ani încoace.

O generaţie care nu ştie ce e acela compromis va putea să facă toate compromisurile posibile fără pic de înrăire sufletească. Educaţi de maeştri a căror criză morală s-a rezolvat în cinism ridicat la rangul de “minima moralia”, tânăra generaţie e de o veselă amoralitate. Am intrat, în sfârşit, într-o nouă eră. Suntem dincolo de bine şi de rău, de frumos şi de urât, de sfinţenie şi de abjecţie. Sigur, aceste cuvinte încă mai există, dar ele nu au sensul consfinţit de tradiţie şi confirmat cotidian. Nu există doar “moguli” ai industriei, ci şi moguli ai cuvintelor, oameni care au privatizat fraudulos sensul cuvintelor.

De exemplu, oligarhii mediatici sau cei intelectuali pot cădea de acord, fie şi tacit, că de azi înainte oricine mai vorbeşte de criterii e un “fascist”. În acest fel, fascist devine şi cel care distinge, pentru a separa, între Schubert şi Prodigy, sau între Mozart şi Vali Vijelie. Sau românii care îşi exprimă nemulţumirea faţă de preşedintele Băsescu, asimilaţi recent “antisemiţilor” de preşedintele ICR. Sau ortodocşii care fac o distincţie între iubire şi prostituţie, sau între dialog ecumenic şi politizare a Sf. Liturghii. Sau vocile care, pentru că pricep distincţia dintre un liberal şi un conservator, notează asemănarea dintre ingineria socială a neoliberalilor şi cea a comuniştilor. Sau cei care nu înţeleg de ce o polemică bleagă între un fost lector de socialism ştiinţific şi un fost activist fiu de activişti şi autor de scrieri comuniste ne e prezentată drept o bătălie pentru viitorul democratic al României. Sau cei care nu văd nici o diferenţă, decât poate de obedienţă politică, între vechea şi noua rinocerizare a Cotidianului.

Dacă a avea principii, stabilite de tradiţie, confirmate de ortodoxia publică, mărturisite şi asumate pe faţă, înseamnă a fi “fascist”, atunci înseamnă că, din fericire, intelectualii români nu mai e fascişti. E “antifascişti”.

Despre cum pot eşua dialogurile

EŞUÁ, eşuez, vb. I. Intranz. 1. (Despre vapoare; la pers. 3) A se aşeza voit sau a se împotmoli în nisip sau într-un loc unde apa are o adîncime redusă. (DEX)

În linii mari, cred că dialogul poate fi definit ca un mijloc de comunicare prin care doi sau mai mulţi oameni încearcă să aducă împreună un subiect la lumină. Atunci cînd apar divergenţe asupra anumitor chestiuni, participanţii la dialog încearcă să-şi expună mai precis propria lor poziţie asupra chestiunilor respective. În schimb, atunci cînd unul/unii dintre ei consideră că nu mai este necesar să-şi clarifice vederile, ci recurge la plasarea celui cu care este în dezacord într-o falsă lumină, dialogul devine inutil. Un astfel de tratament mi-a fost aplicat recent într-o replică postată pe blogul lui Claudiu Târziu în prelungirea discuţiilor legate de un articol al dlui Andrei Pleşu.¹ Astfel, sînt atenţionat („prieteneşte”) de la bun început că nu mi se va răspunde fiindcă, pe de o parte, în cazul respectiv asta ar fi însemnat pentru corespondent să „intre în polemică cu prietenii” iar, pe de altă parte, pentru că nu doreşte să cedeze ispitei de a-şi demonstra dreptatea prin deţinerea ultimului cuvînt.

Mă grăbesc să liniştesc eventualele conştiinţe tulburate de o asemenea perspectivă, recunoscînd public că nu sînt dispus să împart cu nimeni voluptatea incomparabilă oferită de deţinerea ultimului cuvînt. Mă tem însă ca nu cumva altele, poate mai grave, să fie ispitele cărora le cedează cu neaşteptată uşurinţă semnatara replicii citată mai sus. De pildă, doamna Liliana pare că renunţă să-mi răspundă de teamă ca nu cumva cineva să creadă că ar fi stăpînită de obsesia de a avea ultimul cuvînt. Acest răspuns, de altfel, nu ar fi fost necesar în vederea lămuririi unei chestiuni care s-ar putea dovedi importantă pentru orice creştin, aşa cum ar trebui în mod normal, ci „fie si numai din cauza audientei pe care o are acest articol al dvstra, ca si precedentul, prin permisiunea pe care i-ati dat-o lui Victor Roncea de a-l publica integral pe site-ul lui”. Vreau să spun că, uneori, grija de a nu lăsa o impresie dezavantajoasă chiar lasă o impresie dezavantajoasă. Iar sugestia că i-aş fi acordat lui Victor Roncea permisiunea de a posta pe blogul său articolul meu „Despre atitudinea sectară şi păreri,” este rizibilă. Vedeţi, observă stimata doamnă, Fedorovici propune delimitări de persoane respectabile, dar uitaţi în realitate cu ce personaje se află în cîrdăşie! V.R. nu mi-a cerut permisiunea de a prelua textul meu dintr-un motiv foarte simplu: ştia că nu i-o voi acorda. Menţionarea pe blogul meu a obligativităţii de a-mi solicita permisiunea pentru preluarea integrală a materialelor mele era în fond o chestiune de bun simţ. Era, cum s-ar zice, pentru persoane, nu pentru personaje. Tocmai de aceea am renunţat la ea: un om de bun simţ o cere oricum, în timp ce „personajele” o vor ignora orice ai face.

Însă chiar dacă în efectele ei replica dnei Liliana nu aduce nici o adîncire a propriei sale poziţii (pentru că, în acord cu definiţia din DEX, dînsa consideră din capul locului că „apa” acestei dispute are o adîncime redusă, iar eu nu fac decît să-i exagerez adîncimea), şi în ciuda faptului că încearcă în mod manipulator (dintr-o înţelegere aparte a sentimentului de prietenie, probabil) să mă asocieze cu personaje contestabile, există în comentariul dînsei cîteva observaţii care îmi oferă fericita ocazia de a-mi rezuma cu mai multă precizie argumentele.

Astfel, mi se spune că:

„Cat despre delimitare, consider ca asta este o mare problema a dreptei romanesti, cel putin a ultimilor 20 de ani. Omul de dreapta, spre deosebire de cel de stanga, raportandu-se permanent la Adevar, deseori este ispitit sa creada ca relatia lui cu El este mai buna decat cea a fratelui sau. Si de multe ori chiar ajunge sa creada asta. Iar consecinta este delimitarea. La aceasta delimitare ma refer(e)am.”

Aşa cum oricine mi-ar citi textele ar putea vedea cu uşurinţă, nu am comparat niciodată credinţa mea cu cea a altcuiva. În privinţa textelor direct legate de discuţia în cauză, nu am făcut altceva decît să compar ce spune Hristos cu ce ne spune dl. Pleşu că ne spune Hristos.

În plus, îndrăznesc să spun că problema Adevărului nu are nimic de-a face cu omul de stînga şi nici cu cel de dreapta, decît pentru a-i condamna şi pe unul, şi pe celălalt. Omul de stînga se raportează permanent la un „adevăr” de stînga, omul de dreapta se raportează permanent la un „adevăr” de dreapta. Numai că un adevăr care îi este interior Adevărului-Hristos nu mai este nici de stînga, nici de dreapta. Iar un „adevăr” care îi rămîne exterior Adevărului-Hristos nu mai este adevăr deloc, ci un idol.

Totodată, aflu că dnei Liliana i „se pare mult exagerata folosirea de catre [mine] a citatului din Soloviov ca si concluzie la prima discutie despre Andrei Plesu.”

Acum, nu ştiu cît de bine cunoaşte dna Liliana Trei convorbiri, lucrarea lui Soloviov din care am luat citatul respectiv. Sper doar că îi este mai familiară decît eseurile dlui Pleşu, despre care recunoaşte de altfel că „nici măcar nu îl citeşte”. Are „lucruri mai importante de făcut”. Slavă Domnului! Chiar mă întreb dacă nu cumva, în acest caz anume, aproape orice altceva este mai important de făcut.

Dar să ne întoarcem la Soloviov. Citatul incriminat apare în cea de-a treia convorbire. În cursul acestei convorbiri, Prinţul, un personaj care crede într-un fel de „evanghelie” socială „mai autentică” decît cea transmisă de Biserică, o „evanghelie” din care Hristos lipseşte de vreme ce importantă este doar „învăţătura” Lui, anunţă, imediat ce află că urmează să se vorbească despre Antihrist, că se va retrage.² El revine ceva mai tîrziu, cînd prezintă felul în care înţelege creştinismul: ca o instaurare a împărăţiei lui Dumnezeu pe pămînt prin adoptarea de către toţi oamenii au superiorităţii principiului spiritual. Prin aderarea la „principiul cerului”.³ Pentru Prinţ, esenţa Evangheliei constă în „principiul fundamental al neîmpotrivirii la rău prin forţă”.⁴ Or, atît Dl. Z, cît şi Generalul (creştini, amîndoi) arată că versiunea Prinţului de creştinism este necreştină, fiindcă lasă problema răului neatinsă. Am avut şi am în continuare impresia că în interpretarea dlui Pleşu ne întîlnim cu aceeaşi problemă.

Pe scurt, Dl. Z arată că nu există doar răul individual, social sau cel fizic din om, aşa cum credeau Prinţul şi Politicianul („rele” de care, considerau ei, vom fi eliberaţi în virtutea evoluţiei/progresului cu ajutorul ştiinţei şi culturii), ci, mai ales,

„răul extrem numit moarte. Dacă victoria acestui rău fizic extrem trebuie să o recunoaştem ca definitivă şi necondiţionată, atunci nici un fel de victorii înşelătoare ale binelui în domeniul individual şi social n-ar trebui să le considerăm ca izbînzi serioase.”⁵

A crede că îndemnul din timpul Liturghie de a avea „sus inimile” este un îndemn la seninătate, la reverie, la calm, la pacifism înseamnă a falsifica în modul cel mai toxic cu putinţă tot creştinismul. Înseamnă a anula Învierea, a ne preface că sîntem vii, că putem rămîne vii sau că putem deveni vii cu ajutorul unor eforturi de înseninare, de aţintire a privirii spre cer. Creştinismul ne spune însă că nimic nu ne poate veni din acest cer: cerul însuşi aşteaptă venirea lui Hristos, aşteaptă să fie transformat în cer nou (Apocalipsa 21, 1). Contrar convingerilor exprimate de dl. Pleşu de-a lungul timpului, nu toate religiile sînt moduri egale de a rezolva problema răului. Cele asiatice exclud de altfel cu totul moartea ca semn al răului. După cum spune Dl. Z.,

„În Înviere se află binele real, efectiv şi definitiv. În aceasta este toată puterea şi toată fapta lui Hristos, în aceasta este adevărata Sa iubire pentru noi şi a noastră pentru El. Iar restul vine de la sine. Fără credinţa în Învierea ce s-a săvîrşit şi fără speranţa unei viitoare învieri a tuturor se poate vorbi doar în cuvinte despre Împărăţia lui Dumnezeu, iar în realitate există doar împărăţia morţii.”⁶  

NOTE:

1. Vezi observaţiile „Lilianei” postate în 19 octombrie 2009 06:55 la adresa: https://www.blogger.com/comment.g?blogID=1273844315540409316&postID=6895145911776431499

2. Asta îmi aminteşte de retragerea discretă a dlui Pleşu petrecută exact în momentul în care dl. Ovidiu Hurduzeu îşi începea lectura unui material de critică socială creştină în cadrul unui colocviu organizat la NEC.

3. Pentru a folosi titlul inspirat al unei lucrări recente de studii de filozofie antică şi medievală.

4. V. Soloviov, Povestire despre Antihrist, Institutul European, 1992, p. 94.

5. Ibid., p. 97.

6. Ibid. 

Electorale

„Viitorul nu mai e ce-a fost”

Paul Valéry

Apropierea alegerilor mă face să mă gîndesc la întrebarea cu care Joe Halenbeck, personajul interpretat de Bruce Willis în The Last Boy Scout (Ultimul samaritean), îl somează pe Mike Mathews, „amicul” care-i sedusese nevasta: „Head or gut?” („Unde alegi să te pocnesc: în mutră sau în burtă?”). Cu diferenţa că, în planul electoral românesc, „seducătorii” sînt cei care ne adresează întrebarea. Şi ne pocnesc după cum alegem.

Nu trebuie să fii un specialist ca să vezi că ceea ce i se reproşează în mod curent lui Traian Băsescu nu-l afectează aproape deloc; în orice caz, nu într-atît încît să-i ameninţe viitorul politic. Că este responsabil de cariera politică a unor personaje precum Elena Băsescu ori Elena Udrea? Dar întreaga clasă politică românească poate fi împărţită un mediocri şi/sau arivişti. Că fratele domniei sale s-ar fi implicat în nişte afaceri destul de necurate? Dar nimic nu a putut fi dovedit, iar asta e, în fond, istoria economiei româneşti din cel puţin ultimii douăzeci de ani. Că este autoritar? Dar nu aşa a promis T. Băsescu că va fi, şi nu (şi) de aceea a fost votat? Dacă astea sînt lucrurile de care este acuzat actualul preşedinte, atunci nu văd de ce nu l-am vota în continuare. Cu astfel de „probe” invocate împotriva sa, omul este total inocent.

În ce mă priveşte, trei sînt motivele pentru care nu îl voi mai vota pe Traian Băsescu. Iată-le, în ordinea inversă a importanţei lor:

1. Pentru modul în care a fost făcută condamnarea comunismului. Deşi acest gest i-a asigurat elitei intelectuale pretextul („moral”) de a-i oferi în mod explicit preşedintelui Băsescu sprijinul politic, conţinutul acestei condamnări a reuşit performanţa dublă de a nu atinge în mod esenţial fenomenul comunist în metamorfozele sale prezente în timp ce anulează condamnarea lui efectivă în viitor. Faţă de o astfel de condamnare, protestele celor „322” au fost excesive. Doar dacă nu cumva au fost de fapt simulate, spontaneitatea prestaţiei din „scena balconului” fiind menită să lase impresia unui conflict real. Argumentul că, „deşi imperfectă, această condamnare trebuia făcută” îmi aminteşte de cel prin care eram îndemnaţi în 1991 să votăm o Constituţie deficientă în termenii dreptului constituţional şi falsă din perspectiva legitimităţii istorice.

Problema comunismului nu este o problemă rezervată specialiştilor, istoricilor. Comunismul este şi o problemă a trecutului, într-adevăr. Dar ce altceva este trecutul decît o bucată din noi? Este trecutul omului altundeva decît în om? Nu sînt oare strămoşii noştri, pe care nu i-am cunoscut niciodată, prezenţi deja în strănepoţii noştri, pe care nu-i vom cunoaşte niciodată? A ignora sau a considera clasat un interval din trecutul nostru înseamnă a dispreţui tot ce am fost, sîntem şi vom fi.

2. Pentru susţinerea legalizării prostituţiei în România. Nu contează dacă preşedintele Băsescu este sau nu iniţiatorul acestui proiect. Important este că legalizarea prostituţiei pare să fie un vechi obiectiv pedelist (susţinut public, de pildă, încă de acum doi ani de Monica Macovei şi Vasile Blaga în cadrul emisiunii „Între bine şi rău” difuzată de TVR1 în 13 martie 2007), obiectiv asumat recent de preşedintele Băsescu prin susţinerea raportului prezentat în 22 septembrie 2009 de Comisia prezidenţială pentru Analiza Riscurilor Sociale şi Demografice.

Problema prostituţiei nu este o simplă temă de moralitate civică. Este o  problemă care ne afectează în mod direct şi împotriva căreia au protestat toţi cei care au conştiinţa demnităţii omului, a valorii lui, de la Biserică la diverse asociaţii laice. Iniţierea şi sprijinirea acestui proiect demonstrează o iresponsabilitate patentă faţă de prezentul imediat.

3. Pentru oferirea instrumentelor politice unei elite a cărei adversitate declarată faţă de creştinismul ortodox şi conştiinţa naţională poate avea de-acum efecte concrete. Funcţiile politice îi permit acestei elite să-şi împlinească visul, acela de a fi, în cuvintele dlui H.-R. Patapievici, „ca Schwarzenegger din filme”.¹ Zis şi făcut. Cu precizarea că în acest caz avem de-a face cu acel Schwarzenegger din The Terminator ce se dă drept cel din Kindergarten Cop.²

Înţeleg interesul preşedintelui Băsescu pentru asocierea cu elita: în felul acesta, dincolo de aura de respectabilitate care decurge de aici, domnia sa îşi asigură justificarea morală a eventualelor acţiuni imorale. Astfel, „noii precupeţi”, cum au mai fost numiţi „intelectualii lui Băsescu”, nu sînt nici măcar precupeţi: de vreme ce nu au produs nimic,  nu au nimic de vînzare. Ei nu sînt decît muncitori „cu intelectul”, manipulatori ideologici în sensul profesional de „încărcători-descărcători”: preiau produsul ideologic de cea mai largă circulaţie de pe marile pieţe de idei din străinătate şi-l descarcă în România. Aceasta înseamnă că principala lor competenţă este înşelarea, deghizarea. Sarcina lor e să ne convingă, de pildă, că e preferabilă o minciună făcută în numele principiilor minciunii lipsită de principii. Să ne facă să credem că în România se confruntă răul (ceilalţi) cu binele (Băsescu), cînd, de fapt, s-ar putea să se confrunte un rău deghizat în bine cu un mai rău deghizat în mai binele. Să transforme poporul român într-o populaţie.³ Dincolo de recursul permanent  al elitei la valori, deciziile îi sînt determinate de un simplu principiu de piaţă: „Fake it until you alter it!” Mai pe larg spus, „pretinde o vreme că ceea ce oferi este chiar produsul original. Apoi vei putea oferi produsul modificat fără să mai ai nevoie să te justifici.” Iar mai întîi este falsificată tocmai semnificaţia acelor valori pe care elita  pretinde că le apără: sensul libertăţii, al adevărului, binelui, frumosului, al principiilor democratice şi chiar al credinţei creştine. Mai ales al credinţei creştine, de vreme ce creştinismul este temeiul tuturor acestor valori.

Expuşi unei jefuiri şi umiliri sistematice de mai bine de 70 de ani, românii au ajuns să se întrebe înaintea fiecărei „alegeri” politice la care sînt supuşi: „Ce ne vor lua de data asta?” Istoria ne învaţă că pretenţiile jefuitorilor cresc pe măsura împuţinării resurselor: tributul în grîne, argint şi capete de vite ajunge astfel să fie înlocuit cu tributul în vieţile oamenilor. După ce ne-a amputat trecutul şi ne-a batjocorit prezentul, preşedintele Băsescu urmează, cu ajutorul indispensabil al elitei, să ne anuleze viitorul. Dacă aşa stau lucrurile, atunci experienţa amară de pînă acum s-ar putea să nu le mai fie românilor de nici un folos. Nu mai contează că românii rezistă la bătaie, că sînt statornici şi nici că sînt capabili să-şi refacă gospodăriile iarăşi şi iarăşi. În faţa desfiinţării, experienţa nu este de nici un folos: nu poţi fi desfiinţat decît o singură dată. Este adevărat că am mai fost expuşi desfiinţării şi în trecut; însă elitei colonizatoare de după 1948 îi lipseau şi instrumentele, şi capacitatea intelectuală necesară. Actualei elite nu-i lipseşte nimic, cu excepţia preşedintelui ideal.

 Prin urmare, de data aceasta nu mai avem de ales între un pumn în faţă şi unul în burtă, între unii care ne jefuiesc pămînturile şi casele şi alţii care ne îndeamnă să le părăsim de bună voie pentru a ne găsi un rost în afara graniţelor, ci pur şi simplu între a rămîne sau nu aşa cum am mai fost şi cum încă nădăjduim că vom mai putea fi: un neam de oameni liberi, pentru care nu totul e de vînzare, pentru care robia este mai rea decît înstrăinarea iar înstrăinarea mai rea decît moartea.  

1. http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=12180  

2. Pentru poziţia ambiguă a dlui H.-R. Patapievici faţă de creştinism, vezi cîteva argumente pe care le-am discutat în  Măsura vremii: îndemn la normalitate.

3. Conform distincţiei făcută de Dan Puric (http://www.frontnews.ro/arts-si-lifestyle/arta/dan-puric-oamenii-normali-vor-deveni-o-secta-in-romania-17383/pagina-2).

 

Despre creştere şi evoluţie

Notă:

Textul următor a apărut iniţial în volumul scris împreună cu Mircea Platon, Măsura vremii: îndemn la normalitate (editura Predania, pp. 235-238 http://www.predania.ro/c018masura_vremii.html). Mi se pare util să-l reiau şi aici, nu doar pentru că în felul acesta am posibilitatea de a corecta anumite stîngăcii de redactare (care-mi aparţin), ci mai ales pentru că în rîndurile de mai jos am încercat să lămuresc cîteva din lucrurile importante atinse în ultimele două texte postate.

Despre creştere şi evoluţie

„Mandelştam […] povestea că, auzind pentru prima dată cuvîntul «progres» la vîrsta de cinci ani, a izbucnit în plîns, presimţind ceva rău.”

Nadejda Mandelştam[1]

Creştinismul nu vorbeşte nici despre evoluţie, nici despre progres, ci despre creştere. Spre deosebire de primele, creşterea este în acelaşi timp un proces lăuntric şi un răspuns la o chemare; ca răspuns, creşterea nu poate fi decît liberă. Această creştere dreaptă în libertate corespunde vocaţiei omului; ca atare, ea răspîndeşte bucurie şi îndeamnă la creştere. Omul se împlineşte pe măsura creşterii sale.

Aspectul lăuntric al creşterii ne arată că cel care creşte se împlineşte interior în timp ce se deschide spre înafară: doar omul poate să crească fiindcă, spre deosebire de floarea care se deschide o dată cu înflorirea ei, omul are în plus şi o înflorire lăuntrică.

Dar creşterea nu ar fi posibilă în absenţa unei chemări care să trezească acea interioritate şi să o orienteze. Împlinirea este lăuntrică; dar ea se poate realiza doar în acord cu direcţia chemării adevărate. Mai precis, omul se împlineşte în măsura în care creşte în direcţia chemării. Întrucît chemarea adevărată vine de sus, creşterea va fi întotdeauna creştere pe verticală, adică dreaptă.[2] Acest lucru ne oferă un criteriu suplimentar prin care putem deosebi creşterea de evoluţie sau progres: creşterea presupune nu doar interioritate (absentă în cazul evoluţiei), ci şi o dimensiune verticală (din nou absentă în cazul evoluţiei sau al progresului, care se desfăşoară pe direcţia înainte-înapoi, de unde şi termenul de „înapoiat”, cu sensul de insuficient dezvoltat sau evoluat).

În lumea premodernă, această aplecare a omului spre interiorul lui era cunoscută şi recomandată ca formă de înţelepciune; dar ea nu putea fi o creştere veritabilă, de vreme ce lipsea orientarea pe verticală. Aceasta a apărut doar o dată cu Hristos, cu vocea şi chipul care ne cheamă în mod clar într-un loc care este deopotrivă apropiat celor care ascultă chemarea şi inaccesibil celor care o ignoră.

Dar creşterea autentică cere mai mult decît interioritate şi direcţie: întrucît reprezintă răspunsul la o chemare, creşterea nu poate fi decît liberă. Într-adevăr, evoluţia sau progresul sugerează un tip de dezvoltare condiţionată de anumite legi. Organismul care evoluează este constrîns să evolueze, pe cînd creşterea nu este cu putinţă decît în măsura în care organismul respectiv doreşte să crească şi participă la această creştere. Asta înseamnă că numai acolo unde există viaţă duhovnicească, înzestrată cu voinţă şi libertate, creşterea este posibilă. La nivel empiric, faptul că omul este singura fiinţă înzestrată cu posibilitatea creşterii este indicat prin statura sa verticală.

„Mîntuirea constă în împlinirea vocaţiei.” (A. Schmemann, Jurnal, 23 ian. 1974)

Nu putem fi fericiţi decît în măsura în care sîntem împliniţi. Dar este împlinirea adusă de realizarea unui proiect ambiţios care ne solicită întreaga viaţă? Poate fi şi asta, dar nu în mod obligatoriu. Sîntem împliniţi, adică fericiţi, în măsura în care ne cunoaştem locul propriu – în lume, în viaţa noastră. Locul, adică rostul propriu. Indiferent de gradul în care acesta este realizat, sînt împlinit. Greşeala pe care o săvîrşim cel mai adesea constă în prejudecata de a crede că a fi împlinit înseamnă a ne afla la capătul unui traseu spectaculos, dificil în orice caz, că împlinirea reprezintă starea ultimă de desăvîrşire, cînd, de fapt, noi nu sîntem niciodată împliniţi propriu-zis, ci întotdeauna într-o împlinire. A şti că trebuie să fiu aici şi nicăieri altundeva, a simţi că sînt acum, aici, în mod necesar, este o sursă de neîncetată fericire, indiferent de ceea ce realizez şi de ceea ce nu realizez. Fiecare pas mă împlineşte şi îmi dă contur întrucît fiecare pas îmi aduce aici-ul şi acum-ul meu.

Întîlnirea cu rostul propriu ţine de un dar special, caracteristic prin faptul că nu mai poate fi pierdut.[3] Este vorba aici de un tip de nepătimire care nu mai poate cădea, în ciuda eşecurilor şi păcatelor cotidiene. Este vorba mai ales despre o pace care rămîne netulburată deşi vede furtuna de-afară; tristeţi pot veni în continuare, dar nu şi întristarea, care încetează să mai stăpîneasca miezul inimii, fiind scoasă în afara ei.

„Rostul” meu poate părea altora mic sau mare. Dar, cum zice părintele Arsenie Papacioc, „nu contează cît de mare este paharul, ci cît este de plin.” Dacă omul este o icoană a lui Dumnezeu, el va fi împlinit după claritatea şi puterea cu care-şi va reflecta modelul: „esenţa omului nu se află în materia din care a fost creat, ci în Arhetipul pe baza căruia a fost plăsmuit şi spre care tinde. […] Aşa cum adevărul icoanei se află în persoana zugrăvită pe ea, tot aşa şi adevărul omului se află în modelul lui. […] De vreme ce omul este o icoană, existenţa lui reală nu e determinată de elementul creat din care este făcută icoana, cu tot caracterul iconic pe care-l are însuşi „materialul” creat, ci de Arhetipul ei necreat. Omul este înţeles de sfinţii Părinţi în mod ontologic numai ca fiinţă teologică. Ontologia lui este iconică.”[4]

Dar asta înseamnă că aici-ul şi acum-ul meu sînt de fapt ale Lui, ale Modelului după care am fost făcut şi, prin Tainele Bisericii, re-făcut. Sînt împlinit, adică deplin, pentru că sînt „plin” în ciuda tuturor neputinţelor, lipselor şi păcatelor mele, pentru că „nu mai trăiesc eu, ci Hristos care este în mine” (Galateni 2, 20). Astfel „umplut”, sînt totodată golit de rosturi mincinoase.

Or, dacă mi-am primit rostul în şi prin Biserică, înseamnă că tot aici mă pot împlini. Prin urmare, nu-l voi mai raporta la nici un altul şi nici nu voi aştepta ca autenticitatea (calitatea, relevanţa, însemnătatea) lui să fie confirmate de vreo autoritate exterioară Bisericii. Faptul esenţial este că rostul mi-a fost dăruit, este al meu şi numai eu îl pot împlini. Cel care-şi împlineşte rostul – sau, mai bine zis, se lasă împlinit de rostul propriu – este egalul tuturor celor împliniţi: un curelar din Alexandria nu era mai mic, ba dimpotrivă, decît marele Antonie din pustia egipteană. Nu sensurile „mari” ne împlinesc; nu trebuie să căutam în biografiile exemplare sensuri potrivite pentru noi; cel mult, putem aprecia în ele fidelitatea perseverentă cu care unii oameni s-au dedicat rostului propriu. Între un erou, un mare înţelept şi un ţăran împlinit în ceea ce face nu este, în ordinea împlinirii, nici o diferenţă. Căci împlinirea nu trebuie înţeleasă în termenii performanţei; împlinirea se înţelege la nivelul sensului, ceea ce înseamnă că sensul „bate” spiritul, de vreme ce spiritul este cel care se ia după sensuri. Un om neîmplinit este un om lipsit de chip, indiferent de performanţele sale de-o viaţă, în timp ce un om împlinit este, după cum ne arată Mircea Platon în interviul cu Silviu Man, „un om care stă cu o icoană în faţă”.[5] Un om împlinit este un om redevenit icoană, sursă de bucurie nesfîrşită, apel neobosit, semn al singurei libertăţi adevărate fiindcă este singura libertate dreaptă.

---

[1] N. Mandelştam, Speranţă abandonată, Polirom, 2005, p. 251.

[2] Cf. Sf. Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului, capitolele V-VIII.

[3] „Locul tău, locul darurilor proprii nu ţi-l poate lua nimeni; îl ai o dată cu viaţa.” E. Bernea, Îndemn la simplitate, p. 15.

[4] Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit, Deisis, 1994, p. 15

[5] http://www.rostonline.org/rost/iun2008/mircea-platon.shtml

Despre atitudinea sectară şi păreri

Dintre cei care au comentat pe blogul lui Claudiu Târziu articolul dlui Pleşu întitulat „Sus inima!”, o persoană („Liliana”) consideră că replica mea[1] este „o părere”, aşa cum de altfel, o recunoaşte cu onestitate, este şi propria d-ei intervenţie.[2] Însă ideea că părerile sînt lipsite din capul locului de orice pretenţie de adevăr ne oferă avantajul confortabil de a respinge orice sau de a accepta orice, în funcţie de interesul de moment. De pildă, pentru că este o părere, ideea că trebuie să distingem între învăţătura creştină şi cea care, fără să fie creştină, se declară creştină, poate fi respinsă pentru că 1. este o părere şi 2. pentru că se dovedeşte „sectară”, întrucît separă. În schimb, în virtutea naturii ei generoase, părerea că oamenii trebuie să rămînă în comunicare, în „relaţie” unii faţă de alţii, e de preferat pentru că pare mai umană, mai însufleţită de iubire şi, deci, mai apropiată de ceea ce ni se pare nouă că ar fi învăţătura creştină.

Aş spune mai întîi că părerile noastre nu ar face, într-adevăr, doi bani, decît în situaţia în care nu ar exista un adevăr absolut. Orice creştin ştie însă că acest adevăr ni s-a revelat, a ajuns pînă la noi, că a rămas şi va fi cu noi în veci. Oamenii nu se separă în funcţie de acest adevăr, ci Adevărul însuşi este cel care îi separă, Care îi pune deoparte întru Sine. Tocmai de aceea se străduiesc adepţii înfrăţirii universale să-L pună deoparte. Ideea este exprimată, la nivel popular, în texte precum cel din melodia lui John Lennon, Imagine:

Închipuie-ţi că nu e nici un rai

(Haide, nu-i greu, încearcă doar),

Şi nici un iad sub noi,

Deasupra noastră nu-i decît cerul

Închipuie-ţi că toţi oamenii

Trăiesc doar pentru acum …

Închipuie-ţi că nu mai sînt ţări

(Haide, că nu-i imposibil)

Că nu mai ai pentru ce să ucizi ori să mori

Că nici religii nu mai sînt

Închipui-ţi că toţi oamenii

Vieţuiesc în pace …

Închipuie-ţi că nu mai sînt nici proprietăţi

(Mă întreb dacă eşti în stare)

Şi nici c-ar mai trebui să trudeşti, din lăcomie sau de foame:

Într-o frăţie a oamenilor

Se împarte tot ce-i pe lume …

Vei zice că sînt un visător

Dar nu sînt singurul

Sper că într-o zi vei fi şi tu unul

Atunci lumea va fi ca un singur om.[3]

La un nivel mai pretenţios, întîlnim această idee în textele dlui Pleşu (care ne propune, de pildă, să privim adevărul, omul, creştinismul din „perimetrul mai tuturor religiilor”), sau în declaraţiile dlui H.-R. Patapievici, căruia „criteriul competenţei dogmatice [nu-i] spune mare lucru, aşa că disputele legate, spre pildă, de filioque [îi] par în afara spiritului de iubire şi de dăruire care ar trebui să emane din definiţia ortodoxiei.”[4] Problema este că în momentul în care desprinzi iubirea de sensul ei creştin, ea se transformă pînă la urmă în opusul ei.[5] Dacă încetăm să mai distingem între adevărul creştin şi „adevărul” lumii, vom ajunge să nu mai putem distinge între lumină şi întuneric (decît pentru a urî lumina). Nu este oare curios că toţi aceşti oameni valorizează iubirea, înţelegerea, relaţia, pe seama învăţăturii de credinţă?

În al doilea rînd, sînt separări şi separări: Israel e scos dintre neamuri, Noul Israel este „seminţie aleasă” (1 Petru 2, 9). Creştinul se leapădă în permanenţă de omul vechi din el. A fi creştin nu înseamnă nici a merge cu toată lumea, nici a merge de năuc de unul singur, respingînd-i pe toţi de teamă de a nu fi impurificat. Înseamnă a continua să „călcăm drept, după adevărul Evangheliei” (Galateni 2, 14), fără a fi nici cu unii sau/şi cu alţii, nici împotriva unora sau altora. Înseamnă a rămîne pe Calea care este Hristos. Iar asta presupune că nu poţi rămîne nepăsător cînd afli ba că toate căile duc în acelaşi loc, ba că nu aflarea, ci căutarea este importantă. Întrebarea, nu răspunsul. Etc… Eroarea persoanei care se semnează „Liliana” este aceea de a crede că vom fi în Hristos atunci cînd vom fi cu toţii „în relaţie”; în realitate, vom fi cu toţii în relaţie de-abia atunci cînd vom fi cu toţii uniţi cu Hristos. Să nu confundăm deci Evanghelia cu un manual de PR.[6]

În al treilea rînd, atitudinea sectară nu este neapărat una care separă. Ortodoxia a rămas dreaptă-credinţă nu doar pentru că nu a scos nimic din învăţătura apostolică, ci şi pentru că nu a primit nimic străin de tradiţia ei. Mentalitatea sectară nu este în primul rînd una a separării, ci una a alegerii, a privilegierii anumitor elemente din corpul integral al învăţăturii. Actul de separare este ulterior acestei mişcări. Viziunea sectară este afectată de o incapacitate de a primi deplinătatea credinţei, concentrîndu-se în schimb pe ceea ce este considerat a fi „esenţial”: pentru unii botezul la maturitate, pentru alţii păzirea sîmbetei, pentru alţii vorbirea în limbi, etc.

În fapt, ce împiedică realizarea „fraternităţii universale” este tocmai religia iubirii, creştinismul. Oamenii nu pot fi fraţi decît în Hristos, adică într-o lume sfîntă, care s-a lepădat de păcat (în mod semnificativ, dl. Pleşu scrie «lume „căzută”», ghilimele avînd rolul de a-i sugera cititorului un sens figurat). Însă lumea este căzută pentru că iubeşte întunericul mai mult decît lumina. „Marile contururi ale realului” adăpostesc o lume căzută, care zace în Cel Rău. Textul dlui Pleşu nu îi cere cititorului decît să îşi schimbe puţin poziţia pentru a-i permite celui de care este legat să-şi dezmorţească încheieturile: „Mai uitaţi pentru o clipă de lanţurile astea”, ne îndeamnă de fapt domnul Pleşu. Prin urmare, a lua în serios acest text (sau oricare altul din scrierile religioase ale dlui Pleşu) înseamnă a nu crede că vreo eliberare s-a petrecut cu adevărat în istorie, că vreo eliberare ar mai fi vreodată cu putinţă.

Aceasta este perspectiva pe care ne-o dă creştinismul asupra realului. Pentru că un creştin nu priveşte lumea văzută şi nevăzută din „perimetrul mai tuturor religiilor”, ci de pe Golgota, locul cel mai înalt şi totodată cel mai adînc al acestei lumi. De aceea, dacă pot să înţeleg de ce „place” dl. Pleşu, îmi este mai greu să înţeleg cum l-ar putea lăsa lanţurile să asculte asemenea îndemnuri „cu detaşare” pe admiratorul înlănţuit de aceşti seducători profesionişti. În mod sigur, un creştin nu poate fi detaşat, decît dacă confundă isihia cu acel „don’t worry, be cool!” pe care ni-l recomanda dl. Baconsky într-o convorbire din cadrul emisiunii „Idei în dialog”. Fie că pătimeşte iubirea lui Dumnezeu sau depărtarea de El, creştinul urmează cuvîntului primit de Sfîntul Siluan Atonitul, continuînd să nădăjduiască în Hristos chiar şi în iad. Pentru că El a fost după noi pînă acolo:

„Pogorâtu-Te-ai întru cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice, care ţineau pe cei legaţi, Hristoase; şi a treia zi, precum Iona din chit, ai înviat din mormânt.”

(Utrenia Sfintelor Paşti)

---

[1] http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2009/10/avem-catre-domnul.html

[2] https://www.blogger.com/comment.g?blogID=1273844315540409316&postID=6895145911776431499

[3] Versiunea engleză la http://www.john-lennon.com/songlyrics/songs/Imagine.htm

[4] H.-R. Patapievici, „A fi ortodox”, în Politice, Humanitas, 2002, p. 227. Care este „definiţia” ortodoxiei, aflăm în rîndurile imediat următoare: .„este un mod de a fi, un fel de a simţi şi de a te mişca, un mod de a răspîndi şi unul de a primi miresmele […], este o savoare.” Vezi de asemenea şi „Postfaţa” exaltată făcută de dl. Patapievici cărţii Nobleţea spiritului. Un ideal uitat de Rob Riemen, unul din arhitecţii ultimei internaţionale umaniste.

[5] Lucrul acesta se petrece de altfel cu toate adevărurile. Cum spunea Chesterton despre timpurile noastre, „lumea e plină de virtuţi creştine care au luat-o razna”.

[6] Situaţie tragică, veche în Occident şi care se dovedeşte a fi „implementată” cu succes şi în ortodoxia românească de astăzi. Pentru ilustrare, vezi aici: http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/La%20inceput%20a%20fost%20iubirea%20de%20Daniela%20Gifu.htm

Avem către Domnul !

La recomandarea lui Claudiu Târziu,[1] am citit integral eseul „Sus inima!” al dlui Andrei Pleşu, text publicat recent în săptămânalul Dilema veche.[2] Incapabil să îndeplinesc condiţia de a citi cu detaşare, mă văd nevoit să mărturisesc că nu am învăţat nimic din acest eseu. Prin urmare, şi mentalitatea mi-a rămas neschimbată. Cu toate acestea, lectura textului nu a fost cu totul inutilă, fiindcă, odată ajuns la capătul ei, mi-am pus cîteva întrebări: Este îndemnul „sus să avem inimile”, rostit de preot în cadrul liturghiei, o „axiomă a efortului cognitiv”?[3] Atunci cînd Hristos le cere ucenicilor să fie luminători ai lumii (Matei 5, 14-15), îi îndeamnă oare să fie „cuplaţi la ‚polul plus’”? Cine este „suportul generos” în care ard ucenicii, dacă nu Domnul răstignit? Există în Biserica ortodoxă vreo acţiune din care să lipsească Hristos? Atunci de ce lipseşte El într-un mod atît de brutal din tabloul eseului dlui Pleşu, de ce nu întîlnim aici decît eterice instanţe vicariale?

Ce omite dl. Pleşu să ne spună este că îndemnul „sus să avem inimile” este urmat imediat de răspunsul credincioşilor: „Avem către Domnul”. Credincioşii ştiu că acest „sus” este o Persoană şi nu cerul spre care, după Înălţare, apostolii rămăseseră cu ochii aţintiţi, făcându-i pe îngeri să-i ia peste picior (Fapte 1, 10-11). Dacă cerul este adevărul pămîntului, e pentru că Hristos este adevărul cerului.[4] De aceea, ne spune părintele Teofil Părăian, a avea „inima sus” înseamnă că „[aşa] cum nu putem trăi fără aer, aşa nu putem trăi fără Dumnezeu, aşa nu putem trăi fără a avea inima sus, aşa nu putem trăi cu adevărat fără a aduce închinare lui Dumnezeu, ‚Treimei celei de o fiinţă si nedespărţite’”.[5] Prin îndemnul liturgic „sus să avem inimile” nu sîntem chemaţi la o „trezire spirituală”, la o disponibilitate faţă de sacru; credincioşilor li se aminteşte că se află, ei înşişi, înaintea Prefacerii, că sînt pe cale de a fi prefăcuţi, înălţaţi prin Cel care urmează să se coboare. De aceea, pentru un creştin singurul mod de „a se situa într-o lume căzută” este acela de a se înălţa în Dumnezeul întrupat.

Şi încă: Lumea asta este căzută pentru că oamenii sînt incapabili să ia distanţă faţă de ei înşişi, să se detaşeze, sau pentru că sînt deja distanţaţi faţă de ei înşişi? Pentru că privesc detaşaţi? Ne aduce inima, în calitate de organ de cunoaştere, cunoaşterea „marilor contururi ale realului” sau întîlnirea cu Cel înviat în trup? Lipsit de conţinut, ce altceva este conturul realului decît un spectru? Putem birui păcatul şi moartea prin „amplasamentul la vîrf”? Are ceva în comun această „atitudine de viaţă” recomandată de domnul Pleşu în contul creştinismului cu metanoia urmărită de creştini?

Într-un fel, e uşor de înţeles de ce, atunci cînd e vorba despre versiunea dlui Pleşu despre creştinism, unii creştini îl găsesc savuros şi iluminator. Dar dacă e vorba de gust, aş spune că un astfel de creştinism aduce mai degrabă cu vinul păstrat în putini de brînză. Vinul nou sparge burdufurile vechi, dar nu şi putinile de brânză. În ele, vinul a rămas vin, decît că nu poate fi băut. Este stricat. Tot aşa şi cu adevărurile:

„Diavolul nu a creat cuvinte noi, cuvinte ‚rele’, după cum nu a creat şi nu poate crea altă lume, după cum nu a creat şi nu poate crea nimic. Toată minciuna şi toată puterea minciunii lui rezidă în faptul că a pervertit aceleaşi cuvinte şi le-a făcut cuvinte despre altul, le-a uzurpat şi le-a transformat în armele răului şi, ca atare, el şi slugile lui vorbesc totdeauna ‚în lumea aceasta’, pe limba furată faptic de la Dumnezeu.”[6]

În temele şi termenii întrebuinţaţi de dl. Pleşu şi de alţi oameni din elita culturală românească din prezent,[7] unii creştini au impresia că regăsesc lucruri familiare. Tocmai de aceea, în ciuda – sau poate tocmai din cauza – frisoanelor apocaliptice din România acestui an, intervenţiile de acest tip ale dlui Pleşu trec fie neobservate, fie ajung să fie chiar recomandate. De aceea, nădăjduiesc că vorbele lui Soloviov de mai jos îi vor pune puţin pe gînduri mai ales pe acei creştini grăbiţi să-l vadă pe Antihrist în codul de bare:

„În orice caz, este neîndoielnic că Antihristul, care după concepţia biblică – a Vechiului şi a Noului Testament – semnifică ultimul act al tragediei istorice, nu va fi pur şi simplu necredinţă, sau negarea creştinismului, sau materialism şi alte asemenea, ci va fi o impostură religioasă, cînd numele lui Hristos şi-l vor însuşi acele forţe umane care în fapt şi în esenţă sînt străine şi de-a dreptul ostile lui Hristos şi Duhului Sfînt.”[8]

---

[1] http://c-tarziu.blogspot.com/2009/10/sus-inima.html

[2] http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=294&cmd=articol&id=11543

[3] Acest îndemn poate fi definit ca efort cognitiv doar în măsura în care credem în cuvintele lui Hristos: „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3).

[4] Vezi A. Schmemann, Euharistia, Taina Împărăţiei, Anastasia (f.a.), p. 172.

[5] http://www.nistea.com/06-vist.html

[6] A. Schmemann, op. cit., p. 152.

[7] Dar, pînă la urmă, de ce să aşteptăm dreaptă-credinţă de la elita neo-gnostică cînd virtutea explicit teologică a curăţiei inimii este asimilată de un om de cultura creştină a dnei Elena Dulgheru consecvenţei cu sine a unui criminal legendar? (http://elena-dulgheru.blogspot.com/2009/08/fatetele-harismei-politice.html )

[8] V. Soloviov, Povestire despre Antihrist, Institutul European, Iaşi, 1992, p. 77.

Au venit americanii?

Notă:

Rîndurile de mai jos mi-au fost inspirate de „Waiting for the Americans …”, un tulburător articol de Mircea Platon. Articolul a fost publicat în site-ul american Front Porch Republic la adresa http://www.frontporchrepublic.com/?p=6395 . Să sperăm că va apărea şi în româneşte.

În România, americanii nu au fost aşteptaţi ca eliberatori. Cei care îi aşteptau rămăseseră oameni liberi, oameni care sperau că prin venirea americanilor îşi vor putea manifesta din nou libertatea. În condiţiile în care comunismul a pustiit atît ordinea naturii cît şi ordinea socială, persoana umană însăşi a sărăcit, întrucît a fost lipsită de posibilitatea de a se exprima creator şi liber. Nu cred că putem ajunge să înţelegem omul în genere şi ce s-a întîmplat cu românii în cursul ultimei jumătăţi de veac în special ignorînd sensul ortodox al persoanei. Simplificînd, s-ar putea spune că persoana este realizarea, împlinirea naturii umane izbăvite de păcat prin credinţa în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu făcut om, mort pe Cruce şi înviat a treia zi.[1] Din această perspectivă, lucruri de neînţeles pot fi înţelese. Putem înţelege de ce românii au fost instruiţi să se dispreţuiască nu doar pentru defectele, dar mai ales pentru virtuţile lor. Acestea din urmă au devenit inutile într-o ţară unde înălţimile naturale şi supranaturale au fost nivelate, fiind înlocuite cu înălţimi artificiale, groteşti. Ce elan l-ar mai putea însufleţi pe ţăranul căruia i-a fost luat totul? Tocmai pentru că ţăranii erau liberi şi în bună măsură independenţi material de sistem, ei reprezentau o ameninţare. Sistemul comunist antiuman, dar umanist a fost înlocuit de un alt sistem, la fel de antiuman (şi de umanist) ca precedentul. Este antiuman acel sistem de guvernare care consideră că toate societăţile omeneşti pot fi conduse după aceeaşi unică schemă raţională. Nici liberalii, nici comuniştii nu pun în discuţie această premisă. Conflictul dintre aceste sisteme de guvernare provine exclusiv din dezacordul asupra coeficienţilor care urmează să fie aplicaţi. Nici unul din aceste sisteme nu pleacă de la oamenii care alcătuiesc societatea respectivă, ci de la o formulă. Persoana şi formula sînt opuse. Însă persoana nu este o formulă, nu este un concept:[2] „persoana este o realitate atît eshatologică cît şi istorică, teologică cît şi politică.”[3]

Comuniştii îi lichidau pe ţăranii care îşi lucrau pămîntul, adică libertatea. Liberalii, neoliberalii şi neoconservatorii care i-au înlocuit pe comunişti (nu rareori foşti comunişti ei înşişi) în această ultimă Internaţională, încearcă să-i transforme pe ţărani în fiinţe dependente de sistem. Pentru a-i dispreţui mai bine. Bănuiesc însă că motivul pentru care ţăranii îi înfurie atît de tare pe noii stăpîni (la fel de nelegitimi ca şi cei de dinainte) ai României, este că ţăranii le iau banii în timp ce continuă să-i aştepte pe „americani”. Ţăranul român nu este ca cei din pilda despre lucrătorii tocmiţi la vie, stînd „fără lucru” (Matei 20, 6-7). Lucrul lui este, acum, acela de a aştepta. Aşteaptă ziua cînd se va putea întoarce în vie.

---

[1] Cel mai bun articol de sinteză (critică) a înţelegerii ortodoxe a persoanei existent în limba română este cel al părintelui diacon Ioan Ică Jr., „Persoană sau/şi ontologie în gîndirea ortodoxă contemporană”, în Persoană şi comuniune. Prinos de cinstire Părintelui Dumitru Stăniloae la împlinirea vîrstei de 90 de ani, Edit. Arhiepiscopiei Ortodoxe Sibiu, Sibiu, 1993, pp. 359-385.

[2] Persoana nu poate fi formalizată, doar poate fi abordată formal. Ca atare, ea oferă un permanent pretext pentru onorabile discuţii academice. Aşa s-ar putea explica de ce Mihail Neamţu, un apreciat teolog ortodox român, ignoră cu totul nu doar complexitatea satului românesc, ci şi implicaţiile înţelegerii ortodoxe a persoanei, oferindu-ne o analiză descriptivă a României rurale deformatoare prin simplificare. Vezi Mihail Neamţu, „Moartea satului şi fericirea sexy la români” în Dilema veche, nr.292 - 17 septembrie 2009 (http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=292&cmd=articol&id=11482

[3] Ioan Ică Jr., art. cit., p. 384.