Wendell Berry: Despre gândirea globală şi subzistenţa oraşelor în douăzeci şi şapte de propoziţii

Introducere:

„Dereglarea” a constituit tema conferinţei inaugurale a Festivalului Dilema Veche de anul acesta (mai precis, „Pornind de la o vorbă a lui Pascal. Dereglări contemporane”, vezi aici înregistrarea video http://www.clujulcultural.ro/video-conferinta-despre-dereglarile-contemporane-cu-liiceanu-plesu-si-patapievici/. Vezi şi http://adevarul.ro/cultura/arte/plesu-liiceanu-patapievici-dezbatut-problemele-omului-modern-deschiderea-festivalului-dilema-veche-video-1_55d756f0f5eaafab2cc9a809/index.html).

Textul de mai jos al lui Wendell Berry se adresează direct gândirii dereglate și care dereglează. Gîndirii dereglate, Berry îi opune o gîndire ordonată de afectivitate (vezi mai jos, propoziţiile 19-22), care re-orientează. Cum altfel ar putea fi reglată gândirea care a luat-o razna din cauză că omul nu mai ştie unde se află?

Dacă pentru dl Pleşu statutul omului de „izgonit din Rai” a produs o „dereglare constitutivă”, atunci prelungirea acestei stări  nu poate decât să ne adâncească dereglarea.

Dacă gândirea este dereglată din cauză că omul nu mai ştie unde se află (pentru că nu ştie unde îi este casa sau pentru că efectiv nu mai are un „acasă”), atunci gândirea nu poate fi reglată de la distanţă, prin intermediul unor reguli clare, ci doar (de) acasă. Iar „acasă” presupune o casă, o curte, o grădină, şi nişte vecini. Nu se ştie cum a început istoria filozofiei, dar poate că a început aşa: pe prispă, pe un buştean sau de-a lungul unei poteci. Cu traversarea unui râu, niciodată acelaşi, sau cu un măr ce cade pe iarba din livadă. (G. F.)  

Afară din maşină, jos de pe cal. Douăzeci şi şapte de propoziţii despre gândirea globală şi despre subzistenţa [sustainability] [1] oraşelor

de Wendell Berry

1. În sensul strict al cuvântului, gândirea globală nu este posibilă. Cei care au „gândit global” (iar dintre aceştia cei mai de succes au fost guvernele imperiale şi corporaţiile multinaţionale) au făcut-o prin intermediul unor simplificări mult prea exagerate şi tiranice pentru a merita numele de gândire. Gânditorii globali au fost, şi vor fi, nişte oameni periculoşi. Gânditorii naţionali tind să fie şi ei periculoşi; avem astăzi gânditori naţionali în nord-estul Statelor Unite care se raportează la Kentucky ca la un morman de gunoi.

2. Gândirea globală nu poate fi decât statistică. Superficialitatea ei este dezvăluită de cea mai mică intenţie de a face ceva. Afară de cazul în care vrei să fii distructiv la scară mare, nu poţi face ceva decât în mod local, într-un loc restrâns. Gândirea globală nu-i poate face globului decât ceea ce-i poate face şi un satelit spaţial: să-l reducă, să facă din el o nimica toată. Uitaţi-vă la una din fotografiile cu jumătate de pământ luate din spaţiul cosmic şi vedeţi dacă vă puteţi recunoaşte cartierul. Dacă vrei să vezi unde te afli, trebuie să ieşi din vehiculul tău spaţial, din maşina ta, trebuie să cobori de pe cal şi să păşeşti pe pământ. Mergând pe jos veţi descoperi că pământul este încă vast la un nivel satisfăcător şi că este plin de ascunzişuri şi colţişoare ispititoare.

3. Dacă am putea gândi într-un mod local, ne-am descurca mult mai bine decât în prezent. Întrebările şi răspunsurile locale corecte vor fi şi cele globale corecte. Întrebarea culturii Amish „Ce-i va face acest lucru comunităţii noastre?” tinde spre răspunsul potrivit pentru lume.

4. Dacă vrem să aşezăm viaţa locală într-o relaţie corectă cu globul, trebuie să o facem prin imaginaţie, filantropie [charity] şi stăpânire de sine şi prin asigurarea unei vieţi locale atât de independente şi autonome pe cât ne stă în putere – şi nu prin abstracţiile prezumţioase ale „gândirii globale”.

5. Dacă dorim să nu ne lăsăm gândurile şi acţiunile să distrugă globul, atunci trebuie să avem grijă să nu cerem prea mult din partea globului sau din oricare altă parte a lui. Pentru a fi siguri că nu cerem prea mult, trebuie să învăţăm să trăim acasă, într-un mod atât de independent şi de capabil de autogospodărire pe cât putem. Acesta este singurul mod în care putem menţine întotdeauna la vedere pământul pe care-l folosim şi limitele sale ecologice.

6. Singurul oraş capabil de subzistenţă – iar acesta este, pentru mine, idealul şi ţinta indispensabile – este un oraş aflat în acord cu ţinutul său înconjurător: un oraş, altfel spus, care ar trăi din venitul ecologic final al regiunii care îl susţine, achitându-şi în felul acesta pe cât posibil toate datoriile sale ecologice şi umane.

7. Oraşele pe care le avem acum trăiesc pe socoteala capitalului ecologic, pe baza unor presupoziţii economice care par hotărâte să distrugă aceste oraşe. Ele nu trăiesc acasă. Nu au propriile regiuni care să le susţină. Sunt dereglate în raport cu lucrurile care le susţin, oriunde pe glob s-ar afla aceste lucruri.

8. Echilibrul dintre oraş şi zona rurală este distrus de maşinăria industrială, de productivitatea „ieftină” din câmp şi pădure şi transportul „ieftin”. Roma a distrus echilibrul întrebuinţând munca sclavilor; noi l-am distrus întrebuinţând combustibil mineral „ieftin”.

9. Probabil că de la Războiul Civil şi cu siguranţă de la al Doilea Război Mondial încoace normele productivităţii au fost determinate de industriile bazate pe combustibili minerali.

10. Din punct de vedere geografic, sursele de combustibili minerali sunt rurale. Din punct de vedere tehnic însă, producerea acestor combustibili este industrială şi urbană. Faptele şi realităţile necorupte [integrities] ale vieţii locale, precum şi principiul comunităţii sunt avute în vedere pe cât de puţin cu putinţă, căci luarea lor în considerare nu ar fi o treabă profitabilă imediat. Combustibilii minerali au fost întotdeauna produşi cu preţul ecosistemelor locale şi al comunităţilor umane locale. Economia bazată pe combustibili minerali este economia industrială par excellence, iar aceasta nu acordă nici o valoare vieţii locale, naturale sau umane.

11. Atunci când principiile industriale exemplificate în producţia de combustibili naturali este aplicată câmpiilor şi pădurilor, rezultatele sunt identice: viaţa locală, atât cea a naturii cât şi cea a oamenilor, este distrusă.

12. Procedurile industriale au fost impuse zonei rurale într-o asemenea măsură încât oamenii de la ţară au fost seduşi sau constrânşi să accepte dependenţa de economia banilor. Prin încurajarea acestei dependenţe, corporaţiile şi-au dezvoltat capacitatea de a le răpi oamenilor proprietatea şi munca. Rezultatul este că un număr foarte mic de oameni deţin în prezent întreaga proprietate utilizabilă din ţară, iar muncitorii sunt din ce în ce mai mult ostaticii patronilor lor.                   

13. „Liderii” noştri actuali – oamenii averilor şi puterii – nu ştiu ce înseamnă să iei un loc în seamă: adică să-l consideri valoros în el însuşi, demn de iubire şi studiu şi muncă îngrijită. Ei nu pot lua nici un loc în seamă întrucât trebuie să fie pregătiţi în orice moment, în conformitate cu înţelesul pe care puterea şi bogăţia îl au în lumea modernă, să distrugă orice loc.

14. Bunului simţ ecologic i se vor împotrivi toate entităţile economice redutabile ale timpului nostru deoarece bunul simţ ecologic cere reducere sau înlocuirea acelor entităţi. Dacă e ca bunul simţ ecologic să aibă vreo şansă de reuşită, el va învinge doar prin lucrarea şi voinţa oamenilor şi a comunităţilor locale.

15. În vederea realizării acestei sarcini, presupoziţiile noastre principale actuale în legătură cu informaţia, cunoaşterea, educaţia, banii şi voinţa politică sunt inadecvate. Toate instituţiile pe care le ştiu au adoptat schemele de organizare şi măsurile cantitative ale corporaţiilor industriale. Probabil ca o urmare a acestei stări de lucruri, ambele părţi implicate în dezbaterea ecologică sunt îngrijorător de abstracte.

16. Însă abstracţia este, desigur, ceea ce e greşit. Răul economiei industriale (capitaliste sau comuniste) este caracterul abstract din procedurile ei – inabilitatea ei de a distinge un loc sau o persoană sau o creatură de alta. William Blake a văzut acest lucru cu două sute de ani în urmă. Oricine îl poate vedea acum în aproape oricare dintre uneltele şi armele noastre obişnuite.

17. Abstracţia este duşmanul oriunde se găseşte. Abstracţiile subzistenţei pot ruina lumea la fel de sigur ca abstracţiile economiei industriale. Viaţa locală poate fi tot atât de grav ameninţată de „salvarea planetei” ca şi de „cucerirea lumii”. Proiectul abstract are nevoie de scopuri abstracte şi de puteri centrale care nu pot cunoaşte, şi de aceea vor distruge integritatea naturii locale şi comunităţii locale.

18. Dacă vrem să dobândim un bun simţ ecologic faţă de planetă, trebuie să dobândim un bun simţ ecologic la nivel local. Nu poţi acţiona local gândind global. Dacă vrem să nu lăsăm acţiunile noastre locale să distrugă globul, atunci trebuie să gândim local.

19. Nimeni nu poate avea un bun simţ ecologic faţă de planetă. Fiecare poate avea un bun simţ la nivel local dacă ataşamentul [affection], măsura, cunoaşterea, uneltele şi iscusinţele sunt bune.

20. Măsura potrivită a unei munci dă putere ataşamentului. Când cineva lucrează într-un mod care nu permite iubirii lui să îmbrăţişeze locul în care lucrează şi nici lucrurile şi fiinţele cu care şi printre care lucrează, atunci nimicirea se produce în mod inevitabil. Pe lângă alte realizări, o cultură locală adecvată păstrează munca la îndemâna iubirii.

21. Întrebarea care ne stă înainte este, prin urmare, una extrem de dificilă: Cum începem să refacem ori să facem o cultură locală care va proteja partea noastră de lume în timp ce o folosim? Aici nu este vorba doar despre un gen de cunoaştere care implică ataşament, ci şi de un gen de cunoaştere care provine din sau apare o dată cu ataşamentul – o cunoaştere care le este indisponibilă oamenilor nepăsători [unaffectionate] şi care este indisponibilă oricui câtă vreme este numită informaţii.

22. Pentru început, care ar putea fi rezultatul economic al ataşamentului local? Nu ştim. În plus, probabil că nu o vom şti vreodată în nici unul dintre modurile care l-ar putea satisface pe directorul sau pe administratorul obişnuit al unei firme. Căile iubirii tind să fie ascunse şi, chiar şi pentru îndrăgostiţii înşişi, ele sunt cumva de nepătruns.

23. Opera veritabilă de salvare a planetei va fi realizată la scară redusă, va avea un caracter umil şi care smereşte şi (în măsura în care implică iubirea), va fi plăcută şi rodnică. Lucrările ei vor fi prea multe pentru a putea fi numărate, prea multe pentru a fi relatate, prea multe pentru a fi remarcate public sau recompensate, prea mici pentru a face pe cineva bogat sau celebru.

24. Obstacolul principal poate să nu fie lăcomia, ci tânjirea modernă după succes [glamour]. O mare parte dintre oamenii noştri cei mai deştepţi, cei mai preocupaţi, vor să găsească o rezolvare măreaţă la o problemă majoră. Nu cred că salvarea planetei, dacă e luată în serios, poate asigura locuri de muncă pentru prea mulţi oameni de genul acesta.            

25. Când mă gândesc la genul de muncitor de care e nevoie pentru treaba asta, mă gândesc la Dorothy Day (asta dacă admitem că te poţi gândi la Dorothy Day însăşi, separată de publicitatea care a venit ca un rezultat al rarităţii ei), o persoană dispusă să se aplece iarăşi şi iarăşi asupra descurajatoarei, umilitoarei şi aproape fără speranţă prezenţe locale a problemei – să înfrunte marea problemă aplecându-se pe rând asupra unei vieţi mărunte, una câte una.

26. Unele oraşe nu vor fi niciodată subzistente deoarece nu au nici o regiune rurală în jurul lor sau prin apropiere care să le susţină. New York nu poate fi făcut subzistent, şi nici Phoenix. Pe de altă parte, unele oraşe din Kentucky sau din Midwest, [2] pot spera cu îndreptăţire să devină subzistente.

27. Pentru a face un oraş subzistent, trebuie să începi cumva, iar eu cred că începutul trebuie să fie nepretenţios şi economic. Un început ar putea fi făcut, de exemplu, prin creşterea cantităţii de mâncare cumpărată de consumatorii din oraş de la fermierii din zona rurală locală. Pe măsură ce economia hranei ar deveni mai locală, agricultura locală va deveni mai diversă; fermele ar deveni mai mici, mai complexe în structură, mai productive; iar unii oameni de oraş ar fi necesari pentru lucrul la fermă. Mai devreme sau mai târziu, ca un mijloc de reducere a cheltuielilor în ambele sensuri, resturile organice din oraş vor fi aduse pentru a fertiliza fermele din regiunea susţinătoare; în felul acesta orăşenii vor trebui să asume o responsabilitate agriculturală şi vor fi motivaţi corespunzător să procedeze în felul acesta atât de dorinţa de a avea o aprovizionare cu mâncare foarte bună cât şi de teama de a nu contamina această aprovizionare. Sporirea intimităţii economice dintre oraş şi sursele lui va schimba minţile (presupunând, desigur, că minţile în discuţie vor rămâne cuminţi suficient de mult timp ca să fie schimbate). Va îmbunătăţi minţile. Localitatea, prin faptul de a deveni parţial subzistentă, va produce gândirea de care va avea nevoie pentru a deveni şi mai subzistentă.

(Traducere de Gheorghe Fedorovici. Articolul lui Wendell Berry, “Out of Your Car, Off Your Horse. Twenty-seven propositions about global thinking and the sustainability of cities” a apărut în numărul din februarie 1991 al revistei The Atlantic Monthly. Articolul este disponibil la adresa:   

http://www.theatlantic.com/magazine/archive/1991/02/out-your-car-your-horse/309159/

Copyright © 2015 by The Atlantic Monthly Group. All Rights Reserved.

Note:

[1] În România, economia de subzistenţă este înţeleasă ca o economie care îţi permite să realizezi doar atât cât să nu mori de foame. Probabil că această înţelegere falsă a noţiunii este preferată tocmai de cei care, optând pentru o economie bazată exclusiv pe profit, au adus ameninţarea foametei asupra întregii planete. Cu toate acestea, prefer traducerea termenului  “sustainability” prin „subzistenţă” şi nu prin „sustenabil” întrucât exprimă mai firesc noţiunile de susţinere şi dăinuire proprii termenului englezesc: „The name sustainability is derived from the Latin sustinere (tenere, to hold; sub, up). Sustain can mean “maintain", "support", or "endure”.^[5][6] Since the 1980s sustainability has been used more in the sense of human sustainability on planet Earth and this has resulted in the most widely quoted definition of sustainability as a part of the concept sustainable development, that of the Brundtland Commission of the United Nations on March 20, 1987: “sustainable development is development that meets the needs of the present without compromising the ability of future generations to meet their own needs.” https://en.wikipedia.org/wiki/Sustainability . Vezi şi propoziţia 17, unde Berry avertizează asupra riscurilor abstractizării, poate chiar mai distructivă atunci când e de partea subzistenţei decât atunci când reprezintă modalitatea tipic tehnologic-industrială de raportare la lume. (N. tr.).

 

 [2] Midwest este o regiune întinsă din centrul spre nordul Statelor Unite, cunoscută pentru fermele bogate şi centrele industrializate (N. tr.)

Poftiţi în vagoane!

“Please don't tell what train I'm on
They won't know what route I've gone”

Elizabeth Cotten, “Freight Train”

Într-o postare recentă, Alexandru Racu ne împărtăşeşte experienţa nefericită prin care a trecut cu ocazia unor drumuri cu trenul (https://alexandruracu.wordpress.com/2015/08/25/cfr/). Nu este vorba doar de neplăcerile provocate strict de condiţiile proaste de călătorie, ci de claritatea cu care trenul reflectă realitatea, tragică în prezent, a ţării şi a locuitorilor ei. Pentru că o călătorie cu trenul nu-ţi oferă doar traversarea unui teritoriu, ci mai ales un drum prin ţară cu tot cu ţară, care urcă în vagon o dată cu oamenii diverşi care o alcătuiesc. În cursul anilor am tot întâlnit oameni care mi-au scurtat drumul fizic dureros de mult, prelungindu-l însă în plan afectiv până în ziua de astăzi. De călătoriile devenite interminabile datorită altor condiţii şi personaje, nu-mi mai amintesc însă.     

Nu ştiu daca mai există trenuri de tip vechi, cu compartimente, a căror cvasi-dispariţie o regret şi eu. Cel puţin de pe ruta Bucureşti-Suceava au dispărut de multă vreme. Modernizarea vagoanelor de călători a reuşit performanţa de a creşte gradul de disconfort în condiţiile în care a redus numărul de locuri (deşi compartimentele de la extremităţile fiecărui vagon au câte cinci fotolii/scaune, stai mai înghesuit decât erai înainte în compartimentele dotate cu câte două banchete a patru locuri fiecare). Zona mijlocie, numită „salon”, este ceva mai lejeră, dar dacă cineva, oricât de departe de tine, se-ntâmplă să aibă un laptop/tabletă la care să asculte muzică/joace jocuri fără să-şi pună căştile, atunci căldura/frigul din tren devin o problemă neglijabilă.

Cât despre „nemernicii care au dus şi duc ţara de râpă”, din păcate ei duc de râpă ţara cu tot cu oameni. Ce trebuie precizat este că nemernicii nu ar fi fost atât de performanţi dacă nu ar fi fost ajutaţi de intelectualii publici, oricând pregătiţi să justifice rolul salutar al celor care au nenorocit ţara: păi ce, am fi preferat s-o distrugă ruşii? Dar ce curios, explicaţiile acestea au fost tot atât de profitabile pentru intelectualii puterii şi în general pentru cei care-şi iau ţara înapoi cu prima ocazie, de la cocalari la securişti la activişti socio-politici la politicienii înşişi, pe cât de dezastruoase pentru restul locuitorilor.

Nu ştiu dacă „clericii” au o explicaţie şi pentru asta. Ştiu doar că nouă nu ne-a mai rămas decât tot bătrânul „Number Nine”. Am putea crede că cel puţin de acesta elita ar sta departe, ba chiar s-ar bucura dacă ne-am urca odată cu toţii în mormintele-vagoane. Mă tem însă că am putea să-l pierdem şi pe acesta, aşa cum am pierdut tot restul până acum, dacă vom continua să urmărim destinaţiile, orarele şi mai ales legăturile stabilite de elita care, atunci când nu are nimic de pierdut, poate fi chiar şi creştină.

În urmă cu opt ani publicam un text care vorbea despre moartea ascunsă pe care putea să o aducă UEuropenizarea forţată a României (http://www.nistea.com/eseuri/gheorghe_fedorovici/all-aboard-titanicul-si-uniunea-europeana.html). Astăzi, când această moarte a devenit vizibilă sub forma ruinării ţării sub aspect uman şi economic, tot ce ne-a mai rămas este puterea de a muri bine, pe care medievalii o vedeau ca pe cea mai importantă dintre artele celor vii.

Şi putem începe ascultând-o pe Elizabeth Cotten, care a compus „Freight Train” la vârsta de 12 ani (http://www.eclectica.org/v1n1/nonfiction/demerlee.html):

  

Milka NIKA! Consecințele economiei totale

În anul 2012, Kraft Foods România a organizat campania „Îndrăznește să o primești pe Milka în viața ta” (http://orasultandretei.ro/static/Regulament-promotie-Milka.pdf), construind, pentru participanți, și un oraș virtual numit „Orașul tandreței” (http://orasultandretei.ro/cum-participi.html). Sloganul pare preluat din vocabularul micului misionar evanghelic, după cum Milka ar corespunde imaginii reprezentative alese pentru această nouă misiune de convertire. Sweet Jesus! Având în vedere afinitatea dintre creștinismul neoprotestant și capitalism, ar trebui să fim mai atenți la natura (pseudo)religioasă a capitalismului, despre care se vorbește mai puțin decât s-a vorbit, în mod justificat de altfel, despre natura (pseudo)religioasă a comunismului. Dar în rândurile următoare nu voi încerca să descopăr natura noului Oraș Celest din vârful Alpilor elvețieni la care-i va duce văcuța albastră pe urmașii lui Christian, pelerinul lui Bunyan, și mai degrabă voi încerca să arăt, cu ajutorul indispensabil al lui Wendell Berry, de ce orice om, necreștin și mai ales creștin, ar trebui să rămână la fel de liber față de capitalism cum ar fi trebuit să fie și față de comunism. [1]

Aparent, capitalismul ar trebui sprijinit și chiar apărat întrucât garantează două lucruri minunate: piața liberă și proprietatea privată. Presupun că un număr tot mai mare de români, și anume dintre cei care și-au pierdut în ultimii ani locuințele, au înțeles că trebuie să existe o legătură între cele două condiții elementare ale economiei capitaliste.

Piața liberă e tot atât de liberă pe cât e și căderea liberă: nimeni nu te-mpiedică să (de)cazi. De fapt, căderea este singura garanție a pieței libere. Nu întâmplător prăbușirea Bursei este urmată de regulă de numeroase salturi în gol. Pe de altă parte, într-o piață liberă, cazi, adică ești eliminat, mai ales în măsura în care nu decazi. Piața liberă promite și susține succesul, dar numai în schimbul propriei decăderi sufletești. Capitalismul nu poate funcționa altfel.

Succesul este strict individual și, de aceea, auto-mutilant. Nu există succes care să nu lase în urma sa cel puțin un cadavru: cel al omului de succes însuși.

În schimb, împlinirea se realizează împreună cu ceilalți și este întotdeauna binefăcătoare și altora. Împlinirea este personală, deci comunitară. Ea este posibilă doar între oameni vii și are capacitatea de a trezi la viață chiar și după ce oamenii împliniți s-au stins. Este locală, niciodată globală, așa cum este succesul. Un succes local nici măcar nu este succes. Nimeni nu a auzit de tine dacă nu ai reușit să ajungi cel puțin Miss Univers. De fapt, în viziunea unor neoconservatori americani precum filozoful catolic Michael Novak, globalismul corespunde mai bine creștinismului decât localismul, întrucât oamenii sunt, potrivit lui Novak, creaturi planetare. [2] În scurt timp, pământul nu va mai fi bun pentru nimic altceva decât ca depozit pentru gunoaie (https://www.youtube.com/watch?v=0ZesRAo5PBg). Printre acestea, cadavrele oamenilor de succes, planetari cu toții, care au făcut ca pământul să nu mai fie bun de nimic altceva.

Fără Cădere nu am fi avut piață liberă. Comunismul a încercat să facă abstracție de Cădere, organizând societatea după un model anterior Căderii. În felul acesta, comunismul contrazicea atât legile fizicii, cât și legile metafizicii. Creștinismul incomoda acest proiect tocmai prin metafizica Înălțării, amintind comunismului că în interiorul Căderii nu se poate organiza nimic, că nimic nu rezistă Căderii cu excepția unei realități restaurate, smulsă Căderii de cineva exterior Căderii. Iar acesta nu putea fi proletariatul, victimă și agent al Căderii la fel ca și burghezia. Comunismul nu a căzut datorită americanilor sau capitalismului; ceea ce a dus la prăbușirea comunismului a fost tocmai lucrul care asigură succesul capitalismului: Căderea.

Capitalismul a organizat societatea în acord cu sensul și viteza Căderii. Spre deosebire de comunism, capitalismul respectă legile fizicii, însă rămâne la fel de dedicat unei metafizici false ca și comunismul. Fizica îi permite capitalismului să reziste tot atât cât va dura Căderea, în timp ce metafizica le va răpune pe amândouă deodată. Comunismul a pierit din cauze fizice, iar capitalismul ar pieri în mod normal din cauze metafizice dacă lumea, care nu e făcută pentru Cădere, nu ar fi nimicită ea mai întâi de efectele Căderii. Ceea ce va face ca, la rândul său, capitalismul să sfârșească prematur, tot din motive fizice. 

Era de așteptat ca în România ultimilor douăzeci și cinci de ani puterea politică, scena culturală și conducerea Bisericii să fie ocupate de personajele cele mai adaptate fenomenului Căderii. Singura lor grijă constă în înlesnirea Căderii. Singurul lor rezultat constă în accelerarea ei, singurul mod care poate împiedica, din punctul lor de vedere, sfârșitul Căderii. Din câte se poate vedea deja, la noi ca peste tot, sfârșitul nu pare că va fi unul încununat de succes: mult lăudata economie de bunuri de consum tinde să se transforme tot mai mult într-o economie bazată pe producerea de hârtii fără acoperire. [3] În măsura în care susține acest model economic, creștinismul nu va putea rezista pervertirii sale, astfel încît cultura Duhului va sfîrși într-o cultură sofistă iar dreapta credință într-o religie falsificată.

Este firesc ca atât comunismul, cât și capitalismul să-și dedice o mare parte din energie identificării „frânelor”, „obstacolelor” în calea progresului. Comunismul, pentru că încerca să ajungă la momentul originar, anterior Căderii, cu o viteză mai mare decât cea a Căderii. Capitalismul, pentru că se teme de o eventuală oprire a Căderii. Afirmații comune de genul „timpul curge mai încet la țară” reprezintă coșmarul comun al comunistului și capitalistului. Nu întâmplător, amândoi vor dispariția țăranului.

Nu m-a surprins să văd că Biserica nu recunoaște importanța țăranului ca model de viață.[4] Nu m-a surprins nici să văd că nu critică capitalismul, cel puțin în efectele sale infinit mai devastatoare decât inundațiile și alunecările de teren pentru care Biserica strânge în mod regulat fonduri de ajutorare a populației afectate. Calamități naturale de care capitalismul este în mare măsură vinovat, de altfel. Dar lăsându-i de-o parte pe acei creștini din zona neoprotestantă, pentru care capitalismul continuă să reprezinte confirmarea unei chemări (la mântuire) în ciuda faptului că anulează orice vocație umană, după cum arată Wendell Berry în eseul „Economia globală” din care am reprodus mai jos un fragment, m-aș fi așteptat ca o biserică liturgică, cum este BOR, să vorbească mai direct despre vocația slujitoare a omului și să nu mai interpreteze orice parabolă în sensul unei donații pentru Catedrala Mântuirii Neamului; să ne ajute în schimb să redescoperim pământul, eventual și prin intermediul unor pelerinaje autentice. Un prim pas ar putea fi făcut prin renunțarea la folosirea denumirii de „pelerinaj” pentru activitățile turistice curente organizate de Patriarhie.

După cum am spus, postez mai jos, în continuarea notelor, un fragment dintr-un text fundamental al lui Wendell Berry în privința înțelegerii capitalismului și „valorilor” lui, care nu sunt în realitate decât un mijloc pentru consolidarea unei economii totale. Textul se numește de altfel chiar „Economia totală”, și este cuprins în volumul Ce contează cu adevărat? Economie pentru renașterea unei societăți a bunăstării Editura TEI, 2014, pp. 123-133 https://cartidintei.files.wordpress.com/2014/04/20-wendell-berry-ce-conteaza-cu-adevarat-economie-pentru-renasterea-unei-societati-a-bunastarii-tei.pdf

NOTE:

[1] Vezi în acest sens lucrarea lui Emil Brunner, „Comunism, capitalism si creștinism” la adresa http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2010/08/comunism-capitalism-si-crestinism.html. Eseul a fost publicat în Convorbiri literare,  http://convorbiri-literare.dntis.ro/PLATONaug10.html .

[2] “Novak further suggests that globalism has trumped localism because, from a Christian perspective: “Are human beings not planetary creatures, one another’s brothers and sisters, members of the same body, every part serving every other part?” Novak’s argument is simply that Catholic social teaching, as expressed by the pope, concurs with the idea that free market and democratic societies offer the best hope for people, worldwide, to rise out of poverty.” http://www.intellectualconservative.com/article3219.html

[3] “For 50 or 60 years, we have let ourselves believe that as long as we have money we will have food. That is a mistake. If we continue our offenses against the land and the labor by which we are fed, the food supply will decline, and we will have a problem far more complex than the failure of our paper economy. The government will bring forth no food by providing hundreds of billons of dollars to the agribusiness corporations.” “A 50-Year Farm Bill”, Wes Jackson, Wendell Berry http://www.nytimes.com/2009/01/05/opinion/05berry.html?_r=0

[4] După cum anunță postul Radio Trinitas, “postul Radio TRINITAS al Patriarhiei Române implementează în perioada 1 Mai – 31 Decembrie 2015 proiectul cu titlul „Identitatea românească în lume”, finanțat cu sprijinul Ministerului Afacerilor Externe – Departamentul Politici pentru Relația cu Românii de Pretutindeni. Proiectul are ca scop promovarea unei imagini pozitive a românilor în diaspora și afirmarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase prin acțiuni de mediatizare și consolidare a parteneriatelor.” http://www.radiotrinitas.ro/toate/identitatea-romaneasca-in-lume/ Personal, m-aș fi bucurat mai ales dacă BOR s-ar dedica tot atât de mult identității românești din România și afirmării imaginii reale (de ce pozitive? Altfel nu veneau banii de la MAE?) a românilor în general. Cum pot avea o imagine pozitivă românii din străinătate câtă vreme românii din țară au una negativă, imagine negativă promovată, printre alții, de chiar Ziarul Lumina? (vezi http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2015/06/iadul-in-cultura-romana-metroul-si.html și mai ales https://alexandruracu.wordpress.com/2015/06/04/a-frenchman-in-new-york/).

Wendell Berry: „Economia totală”

[...] „Economia globală este astăzi instituită de Organizația Mondială a Comerțului care a fost înființată fără niciun fel de alegeri electorale, pentru a conduce comerțul internațional în numele „pieței libere” – adică în numele corporațiilor multinaționale – și să respingă, în cadrul unor întâlniri secrete, orice legi naționale sau regionale care intră în conflict cu „piața liberă”. Programul corporatist al „pieței libere” mondiale și prezența Organizației Mondiale a Comerțului au legitimizat forme extreme ale gândirii experților. Ni se spune cu foarte mare siguranță că, dacă statul Kentucky își pierde capacitatea de producție a laptelui în favoarea Wisconsin-ului (și acesta la rândul său în favoarea Californiei), asta se va numi o „poveste de succes”. Experți precum Stephen C. Blank, de la Universitatea California, Davis, recomandă ca „țările dezvoltate”, precum Statele Unite și Marea Britanie, acolo unde mâncarea nu mai poate fi produsă la costuri destul de mici, să renunțe complet la agricultură.

Nebunia de la baza acestei economii ridicole a început pornind de la ideea că o corporație ar trebui privită legal ca „o persoană”. Însă distrugerile fără limite ale acestei economii apar tocmai datorită faptului că o corporație nu este o persoană. O corporație, în esență, este un morman de bani căreia și-au vândut loialitatea un anumit număr de oameni. Spre deosebire de oameni, corporațiile nu îmbătrânesc. Nu vor ajunge niciodată, așa cum fac majoritatea persoanelor, să înțeleagă scurtimea și micimea vieții umane, nu vor percepe niciodată viitorul drept viața copiilor și nepoților cuiva. Nu vor experimenta speranțe, remușcări sau schimbări de opinie. Nu vor fi niciodată umile. Își vor vedea de afacerile lor ca și cum ar fi nemuritoare, având ca unic scop să devină un morman și mai mare de bani. Acționarii sunt în esența niște cămătari – oameni care „își lasă banii să lucreze pentru ei”, așteptând remunerații mari pentru că au dat de lucru altora pe bani puțini. Organizația Mondială a Comerțului amplifică vechea idee a coporațiilor-ca-persoane prin acordarea statutului de super-guvern cu puterea de a conduce națiuni către economia corporatistă globală.

Nu vreau să spun, desigur, că toți directorii corporatiști și toți acționarii sunt persoane rele. Spun doar că toți sunt serios implicați într-o economie cumplită.

Deloc de mirare, printre cei care doresc să păstreze alte lucruri decât banii – de exemplu capacitatea fiecărei regiuni de a produce bunuri esențiale – există o impresie din ce în ce mai accentuată că economia globală a ”pieței libere” este inerent un inamic pentru lumea naturală, sănătatea și libertatea oamenilor, pentru muncitorii din industrie, fermieri și ceilalți lucrători în economiile care folosesc pământul și, mai mult, este un dușman inerent al muncii de bună calitate și al unei economii bine practicate.

Cred că această impresie este corectă și poate fi demonstrată ca fiind corectă mai ales prin înșiruirea presupunerilor care pornesc de la ideea că toate corporațiile trebuie să fie „libere” să cumpere la prețuri mici și să vândă la prețuri mari în lumea largă. Aceste presupuneri, din câte îmi pot eu da seama, sunt:

1. Nu este niciun conflict între „piața liberă” și libertatea politică și nicio legătură între democrația politică și cea economică.

2. Nu poate fi niciun conflict între avantajul economic și justiția economică.

3. Nu este niciun conflict între lăcomie și sănătatea ecologică și cea corporală.

4. Nu este niciun conflict între interesul propriu și serviciul public.

5. Este în regulă ca existența unei națiuni sau a unei regiuni să aibă baza pe un teritoriu străin, să depindă de transportul pe distanțe lungi și să fie complet controlată de corporații.

6. Pierderea sau distrugerea capacității de producție de oriunde se pot fabrica

bunuri necesare nu e importantă și nu implică niciun cost.

7. În consecință războaiele purtate pentru bunuri de larg consum – recentul nostru

război din Golf, de exemplu – sunt funcții economice legitime și permanente.

8. Acest tip de violență aprobată e justificată și de predominanța sistemelor centralizate de producție, furnizare, comunicații și transport, extrem de vulnerabile nu doar la acte de război între națiuni, ci și la sabotaj și terorism.

9. Este în regulă ca săracii din țările sărace să lucreze pe salarii mici pentru a produce bunuri pentru exportul în țări bogate, la oameni îndestulați.

10. Nu există niciun pericol și niciun cost în proliferarea epidemiilor exotice, a dăunătorilor, buruienilor și bolilor care acompaniază comerțul internațional și al căror număr crește odată cu creșterea volumului comercial.

11. O economie este un utilaj în care oamenii sunt doar niște piese interșanjabile. Nu avem de ales decât să îndeplinim munca (dacă avem vreuna) poruncită de economie și să acceptăm salariul impus.

12. În concluzie, vocația este un subiect mort. Nu îndeplinim munca pe care ne-o alegem pe baza unei vocații izvorâte de la Dumnezeu sau din abilitățile noastre înnăscute, ci facem munca hotărâtă și impusă de economie. E în regulă să prestăm orice muncă, câtă vreme suntem plătiți pentru ea. (Această presupunere explică indiferența „liberală” și „conservatoare” predominantă privind muncitorii, fermierii și micii oameni de afaceri dislocați).

13. Relațiile stabile și menținerea lor între oameni, locuri și lucruri nu contează nu au nicio valoare.

14. Culturile și religiile nu au preocupări legitime practice sau economice.

Aceste supoziții prefigurează clar o stare de economie totală. Economia totală este cea în care totul – „forme de viață”, de exemplu, sau „dreptul de a polua” – este „proprietate privată”, are un preț și e de vânzare. Într-o economie totală alegerile semnificative și uneori cruciale care aparțineau odată indivizilor sau comunităților au devenit proprietatea corporațiilor. O economie totală, operând la nivel internațional, reduce în mod necesar puterile statelor și guvernelor naționale, nu numai din cauză că acele guverne au semnat că cedează o serie de puteri semnificative unei birocrații internaționale sau că liderii politici devin marionete plătite ale corporațiilor, ci și din cauză că procesele politice – mai ales cele democratice – sunt prea lente ca să reacționeze la dezvoltarea economică și tehnologică globală neîngrădită. Și când guvernele de stat și naționale încep să acționeze în fapt drept agenți ai economiei globale vânzându-și poporul la salarii mici și produsele poporului la prețuri mici, atunci drepturile și libertățile cetățenești trebuie în mod necesar să se limiteze. O economie totală înseamnă o acumulare nelimitată de profituri în urma dezintegrării națiunilor, comunităților, gospodăriilor, peisajelor și ecosistemelor. Autorizează “creșterea” bogăției simbolice sau artificiale prin distrugerea bogățiilor reale de pe toată suprafața pământului.

Printre multele costuri pe care le presupune economia totală, pierderea principiului vocației este probabil cel mai simptomatic și, din punct de vedere cultural, cel mai important. Prin înlocuirea vocației cu determinismul economic, lucrările exterioare ale economiei totale distrug caracterul uman și cultura și din interior.”

Vezi textul integral la https://cartidintei.files.wordpress.com/2014/04/20-wendell-berry-ce-conteaza-cu-adevarat-economie-pentru-renasterea-unei-societati-a-bunastarii-tei.pdf