În ciuda faptului că nu există nici măcar o singură
vieţuitoare a pădurii care să-l fi văzut pe Ursul albastru, toate animalele
sînt încredinţate că acesta a existat cu adevărat. Ba, mai mult, că el există şi
va exista în veci. Convingerea aceasta nu le era clătinată nici măcar de faptul
că străbunica bufniţă, despre care se spunea că trecuse prin tot atîtea
anotimpuri cîţi copaci erau în pădure, care-şi amintea de animale de care
strănepoţii lor nici măcar nu auziseră, nu-l văzuse. De fapt, bufniţa nu ştia
pe nimeni care să-l fi văzut vreodată. Ceea
ce nu o împiedica să-i spună povestea mai bine ca oricine. Povestea bufnicească
a Ursului, vreau să spun. Pentru că, după cum veţi vedea mai departe, fiecare
neam al animalelor din Pădure avea povestea lui despre Ursul albastru.
Dac-ai gîndi ca omul de astăzi, ai crede că din Ursul
albastru nu a mai rămas decît o poveste. Adică nimic. Aşa, o vorbă pe care
părinţii o spun puilor cînd devin prea nerăbdători sau obraznici: „Cine nu ştie
să aştepte va primi zmeură de la Ursul albastru”, îşi previne tata urs puii, doar-doar
aceştia se vor opri o clipă din cererile lor neîntrerupte. „Nu mai alergaţi
atît! Vreţi să cădeţi din cuib?” îşi ceartă scatiul puii, care răspund ştrengăreşte,
fără să-şi întrerupă ţopăitul: „Nu-i nimic, ne pune Ursul albastru înapoi în
cuib!” Iar cînd vreun animal rămîne încordat, cu simţurile treze şi urechile
ciulite, altul care se-ntîmplă să treacă prin preajmă obişnuieşte să-i strige în
glumă: „Ce-i, l-ai văzut cumva pe Ursul albastru?” Asta nu înseamnă că
animalele nu-l iau în serios, ci doar că nu se tem de el ca de o dihanie
înfricoşătoare. Ursul albastru nu e niciodată pentru puii de animale ce este
„Doamne-Doamne” pentru puii de om. În pădure, povestea nu este o poveste
moralizatoare, nici un mod de a călători, de a visa ori evada, ci un mod de a
rămîne, de a te pregăti de întîlnirea cu realitatea. Cu Ursul albastru. Este o
treabă la fel de serioasă ca pădurea însăşi. Pentru fiinţele pădurii, povestea
nu înseamnă ceva care nu s-a petrecut, ci o întîmplare la care nu ai putut fi prezent
atunci, dar la care poţi fi prezent acum, în momentul în care o asculţi – oricît
de tîrziu, dar niciodată întîrziat.
Ursul albastru a rămas pentru locuitorii pădurii o
fiinţă prezentă: la fel de îndepărtată ca cerul şi, totodată, la fel de
apropiată ca florile de clopoţei, genţiană sau cicoare. Bineînţeles, în pădure
„aproape” şi „departe” nu prea au sens, întrucît aici toate îşi aparţin. În
pădure nu străbaţi distanţe, ci adîncimi. Aceasta pentru că Cerul şi pădurea
îşi aparţin într-un raport de adîncime.
Lucruri destul de greu de înţeles pentru oamenii bidimensionali
de astăzi. Asta şi pentru că nu mai cunosc Povestea, oricîte poveşti ar şti
despre ea. La drept vorbind, pentru cei mai mulţi oameni Povestea, la fel ca pădurea,
nici nu există: e doar un „basm”, respectiv o „zonă verde”. Unii nu văd pădurea
din cauza copacilor. Alţii nu văd copacii din cauza pădurii. Astfel, rămîn cu
toţii şi fără pădure, şi fără copaci cu mult înainte ca aceştia să dispară sub
tăişul drujbelor. Pentru că pădurea nu este doar o suprafaţă împădurită; nu stă
doar în copaci. Pădurea este o lume fără de care lumea nu este posibilă.
Pădurea nu-i bună doar pentru că „produce” oxigen, după cum nu-i nici
„frumoasă” în sensul decorului tocmai bun pentru un selfie. Dacă li s-ar fi
părut cu adevărat frumoasă, oamenilor nu le-ar fi trebuit atît de mult beton ca
să o descopere; iar dacă i-ar fi preţuit liniştea, nu ar fi construit oraşul
modern. Pădurea nu e frumoasă şi liniştită pentru că oraşul e urît şi gălăgios,
ci pentru că ea are sens, un sens independent de oraş. Avînd sens, dă sens. Dă
sens deşertului. Dă sens morţii, întrucît oferă modelul natural al învierii,
posibilitatea înţelegerii ei cotidiene. Spre deosebire de oaza din deşert,
care-ţi poate salva viaţa, pădurea nu doar salvează, ci dă sens vieţii, un sens
dezvăluit prin creştere, înviere şi dăinuire.
În ciuda dezacordului dintre iubitorii pădurii şi
exploatatorii ei, tocmai iubirea naturii a făcut posibilă transformarea pădurii
în „fond forestier”. Într-un sanctuar nu-ţi trebuie drujbă; într-o „zonă
împădurită” expresia anunţă deja utilajul. Oamenilor le vine greu să creadă că
ceea ce permite distrugerea naturii este tocmai „iubirea de natură”, o formă de
apreciere pentru natura care este „bună la ceva”: la „împrospătarea
energiilor”, „clătirea ochilor”, sau „refacerea forţelor”. Este
natura-energizant, natura-tonic pe care cei mai grăbiţi o pot găsi oricînd disponibilă
sub formă de capsule pe rafturile magazinelor naturiste. Dar aceasta este o natură
care nu există, o natură inventată pentru că nu mai poate fi imaginată. Chiar
şi viziunea ecologistă, în ciuda faptului că reaşează pădurea în planul pămîntului
(în relaţie cu munţii, apele, aerul, solul, fauna şi flora, cu biosfera,
într-un cuvînt), este la fel de afectată de criza imaginaţiei cîtă vreme
lipseşte pămîntul de legătura lui cu cerul.
Animalele pădurii trăiesc în poveste pentru că
trăiesc în pădure. Şi omul ar putea trăi în poveste dacă s-ar hotărî să trăiască
într-un loc. Locul este cuprins, ba chiar ascuns într-o adîncime în care „a
fost odată ca niciodată” nu înseamnă „ceva ce n-a fost”, ci este semnul care
marchează deschiderea spre „acum şi pururi şi în vecii vecilor”. Însă cei mai
mulţi dintre oamenii de astăzi nu mai trăiesc nicăieri. De aceea, şi poveştile
lor tind să fie tot despre tărîmul de nicăieri. Pentru a putea trăi în tărîmul
de nicăieri ai nevoie de super-puteri, nu de eroi. Cînd imaginaţia se
îmbolnăveşte, poveştile devin „basme”, simple invenţii, lipsite de adîncimea
proprie locului.
Cea dintîi poveste pe care o aude orice animal din
pădure la vremea copilăriei este povestea Ursului albastru; tot el este ultimul
lucru la care se gîndesc animalele pădurii în clipa lor de pe urmă. Cînd un
animal se stinge uşor, se spune despre el că „a fost luat de Ursul albastru”. Cînd
se-mbolnăvesc, animalelor le este deseori de ajutor dacă se culcă lîngă nişte
flori de nu-mă-uita; iar dacă un urs se lasă înduplecat să vină ca să le spună
Povestea în timp ce imită mersul Ursului albastru, de multe ori se-ntîmplă ca
bolnavul să se facă bine chiar înainte de încheierea povestirii.
Fiind însă o poveste atît de veche şi fiind spusă
de neamuri atît de diferite de animale, pînă la urmă a ajuns să fie şi ea spusă
cu unele diferenţe de la o vizuină la alta: veveriţele sînt sigure că Ursul
albastru ştie cum le cheamă; bursucii regretă că nici un animal în afară de ei
nu apreciază cum se cuvine discreţia Ursului albastru, pe care o amintesc
dojenitor oricărui trecător care-i deranjează. Fiecare consideră că povestea
lui e cea adevărată; după cum se spune fără ranchiună în Pădure, „fiecare cu
Ursul lui.” Căprioarele au Ursul lor, puţin diferit de cel al jderilor (spre
cinstea căprioarelor, trebuie spus totuşi că au respins cu severitate
încercarea unui tînăr cerb de a-i atribui Ursului coarne sau măcar copite). Urşii
pretind că, de fapt, povestea e secretă şi nu o ştiu decît ei. Vulpile zîmbesc cu
subînţeles. Oare chiar să aibă fiecare sălbătăciune Ursului ei albastru? În
orice caz, căprioarele erau convinse că Ursul albastru nu a speriat niciodată
pe nimeni; urşii mormăiau că nimeni nu l-a contrazis vreodată; vulpile susţineau
că Ursul albastru nu s-a supărat niciodată pe nimeni; iepurii, că-i singurul
mai iute decît ei; melcii, că-şi poate potrivi pasul după al lor; bufniţa, că
se mişcă la fel de neauzit ca ea.
Pentru unii, Ursul albastru a venit din cer şi s-a
întors în cer. Alţii erau siguri că Ursul albastru făcuse şi cerul, şi Pădurea.
Unii erau încredinţaţi că-i pot citi mesajele în forma norilor. Iar alţii îi mai
căutau încă urmele prin pădure.
Bine că mi-am amintit! După cum ştim, în orice
pădure e plin de buturugi, mai mari ori mai mici, mai bătrîne sau mai recente.
În orice pădure se află o poiană anume, un copac anume şi o buturugă anume. Ele
sunt „anume” cu un scop anume, fireşte: arată mijlocul pădurii! Cum altfel ai
putea şti că te afli în mijlocul pădurii dacă nu ai găsi poiana, copacul sau
buturuga acelea anume? Ei bine, şi în
mijlocul pădurii noastre se află o poiană, iar în mijlocul ei era o străveche
buturugă („nu chiar atît de veche”, mai intervenea cu un ciripit provocator
cîte o gaiţă, în ciuda faptului că nu o băga nimeni în seamă). Trunchiul se
prăbuşise cu mulţi ani în urmă, şi zăcea încă într-o parte, putred, topindu-se imperceptibil
de la un an la altul. Buturuga însă părea să crească din nou: lăstari verzi şi
puternici prinseră a ieşi din ea. Oricît de diferite ar fi fost versiunile poveştii,
toate vorbeau despre acest loc ca despre Bîrlogul Ursului albastru. Nu puteai
să treci pe aici şi să nu încerci să desluşeşti în jur urmele prezenţei lui de
odinioară.
Buturuga era de altfel locul de unde puii spuneau povestea
pentru prima dată, în ziua din care începeau să fie respectaţi de toate fiarele
Pădurii ca adulţi. „Cînd din buturugă va creşte iarăşi un copac înalt şi
puternic, Ursul albastru va reveni,” îşi încheia emoţionat povestea un tînăr
jder. „Cel dintîi lucru pe care l-a făcut Ursul albastru cînd a venit,” începu
puţin nesigur un mistreţ care îşi amînase ceremonia Poveştii cu aproape un an,
spre ruşinea familiei lui, „au fost potecile dintre noi, locuitorii Pădurii.”
Într-o zi însă, un tînăr lup începu să spună o
altfel de Poveste, una care-i tulbura pe toţi cei de faţă. Chiar şi lupilor
prezenţi, deşi păreau liniştiţi, zvîcnetul cozilor şi urechile ciulite le trăda
încordarea.
„Cînd Ursul albastru a venit,” povestea lupul cu
un aer tot mai sigur şi mai impunător, „a văzut că nu putea face tot ce şi-a
propus de unul singur, aşa că ne-a ales pe noi, lupii, să-i fim ajutoarele cele
mai potrivite şi mai de încredere. Pe noi ne-a rugat să păzim potecile. Nouă ni
i-a încredinţat pe cei bolnavi, pe cei slabi şi neajutoraţi, pe cei singuri. Din
păcate, din cauza poveştilor voastre şi a nepotrivirilor dintre ele, noi nu
ne-am putut împlini misiunea aţa cum s-ar fi cuvenit. Ce ne va face Ursul
albastru cînd va veni? Ce vă va face vouă, din cauză că i-aţi uitat povestea?
Nu uitaţi, el e pădurea şi pădurea este el. Iar noi suntem ajutoarele lui. Cînd
totul va fi pădure, totul va fi bine!” îşi încheie lupul povestea cu o vorbă pe
care animalele adunate în poiană o auzeau acum pentru prima dată.
Spre surprinderea tuturor, tăcerea fu întreruptă
după un timp tocmai de un ied care tocmai îşi revenise după o uşoară febră: „Nu
ne va face nimic. Pentru că noi n-am făcut nimic, şi pentru că Ursul albastru
nu a făcut nimic nimănui. Tu spui o altă poveste, nu noi,” adăugă iedul cu un
aer curajos, silindu-se să privească în ochii, şi nu la colţii pe care lupul
începu să-i arate pe măsură ce iedul vorbea.
„De cînd vorbesc iezii, şi mai ales la o ceremonie
a Lupilor?, întrebă lupul prefăcîndu-se jignit, dar în sinea lui nervos şi
speriat de gîndul că restul animalelor i-ar putea da dreptate iedului. „Oare nu
e un lucru bun să avem cu toţii o singură poveste? Oare nu e un lucru bun să
avem grijă unii de alţii? Vor animalele pădurii să se strice înţelegerea dintre
noi din cauza unui ied căruia poate încă nu i-a trecut bine febra?”, se plînse
lupul cu un glas îndurerat.
Atunci se auzi o voce care nu semăna cu vocea nici
unui animal din Pădure. Poate pentru că suna în acelaşi timp la fel ca vocile
tuturor animalelor. Ce făcea însă glasul acela de neuitat era că părea puternic,
dar blînd; pătrunzător, fără să fie strident; liniştitor, dar într-un fel care
te făcea să fii extrem de atent; convingător, fără să fie poruncitor.
„Dar de cînd nu vorbesc iezii?” rosti glasul care
părea să vine de peste tot, de sus, din pămînt, de jur-împrejur. „Poate de cînd
nu mai vorbesc eu? Poate de cînd vorbeşte lupul în numele meu, cumva? Nu, nu
sunt eu pădurea, lupule. În primul rînd, pădurea este verde, iar eu, după cum
ştie toată lumea, sunt albastru. În al doilea rînd, nu are labe. Cînd totul va
fi pădure nu e vorba mea, ai inventat-o tu. Cînd totul va fi bine, în pădure şi
în afara ei, în cîmpii şi în aşezările oamenilor, în văi şi pe crestele
munţilor, întru cele de sus pace şi între toţi binevoire ar putea fi vorba mea,
numai că e un pic cam lungă şi îmi pare cumva cunoscută. Lupule, ai spus cea
mai greşită poveste pe care am auzit-o în viaţa mea. Seamănă cu poveştile
oamenilor, cu deosebirea că ale lor nu sunt doar greşite, ci sunt şi foarte
proaste. Pentru că ai spus-o atît de greşit, de-acum încolo nu vei mai avea
voie să o mai spui deloc. Şi ca să fiu sigur că nu o mai spui, am să-ţi iau
darul vorbirii. De-acum încolo nu vei mai putea decît să urli. După cum vezi,
iedule, deşi Ursul preferă să aducă zmeură, uneori este nevoit să pedepsească.
Mai ales atunci cînd e vorba despre poveşti greşite.
Cînd am plecat, v-am lăsat Povestea scrijelită în
scoarţa celui mai tînăr copac din pădure. Era o poveste scurtă, care vorbea mai
mult despre voi şi pădure. Mă bucur să văd că aţi păstrat-o exact aşa cum v-am
lăsat-o, chiar dacă aţi lungit-o serios între timp. Cum ar spune un prieten
de-al meu, aţi adîncit-o serios, nu glumă! Aţi păstrat Povestea mai multă vreme
decît ar fi putut s-o facă orice copac. Obiceiul vostru de a vă aduna la
buturuga lui pentru a o spune m-a impresionat, mai ales pentru că şi în familia
mea facem la fel. E bine să ştiţi însă că orice buturugă e bună pentru asta.
Orice buturugă este în mijloc dacă voi sunteţi adunaţi în jurul ei în
aşteptarea Poveştii.”
Vocea se opri la fel de neaşteptat precum începuse
să se audă. În timp ce Ursul vorbea, din buturugă crescu un copac înalt şi
puternic. Uimite şi pentru întîia dată parcă neîncrezătoare, animalele mai
apucară doar să-l vadă pe Ursul albastru îndepărtîndu-se pe o potecă nouă, de
nimeni ştiută.
