Cugetarea la moarte (VI): Cîte trupuri avem?

 Avem un trup de zi și unul de noapte? Trupul de zi merge, trupul de noapte zboară? Ce învățăm mai întîi, mersul sau zborul?

Unde merge trupul de zi, unde zboară trupul de noapte? Merge trupul odată cu ziua, zboară odată cu noaptea? Dar unde duc zilele, încotro se înalță nopțile?

Mersul devine obositor uneori, zborul niciodată. Ne odihnim în zbor, sau odihna e chiar zbor?

Poate că este același trup? Dar de ce ziua trupul este mai scurt și mai gros, iar noaptea mai lung și mai zvelt? Mai greu ziua, mai ușor noaptea? Cum ar putea trupul de zi să zboare? Cînd s-ar mai odihni el? Noaptea, în zbor?

Dacă mor ziua, mor doar cu trupul de zi? Atunci de ce trupul mort este mai greu și decît trupul de zi, și decît trupul de noapte? Pentru că au murit două trupuri în el?

Cu ce trup înviem?

Zilele din urmă

 

„Şi aceasta să ştii că, în zilele din urmă, vor veni vremuri grele; că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei. Depărtează-te şi de aceştia. Căci dintre aceştia sunt cei ce se vâră prin case şi robesc femeiuşti împovărate de păcate şi purtate de multe feluri de pofte, mereu învăţând şi neputând niciodată să ajungă la cunoaşterea adevărului. După cum Iannes şi Iambres s-au împotrivit lui Moise, aşa şi aceştia stau împotriva adevărului, oameni stricaţi la minte şi netrebnici pentru credinţă. Dar nu vor merge mai departe, pentru că nebunia lor va fi vădită tuturor, precum a fost şi a acelora.[...] Şi toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi. Iar oamenii răi şi amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciţi fiind ei înşişi. Tu însă rămâi în cele ce ai învăţat şi de care eşti încredinţat, deoarece ştii de la cine le-ai învăţat, și fiindcă de mic copil cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să te înţelepţească spre mântuire, prin credinţa cea întru Hristos Iisus.

[...] Eu te îndemn deci stăruitor în faţa lui Dumnezeu şi a lui Hristos Iisus, Care va să judece viii şi morţii, la arătarea Lui şi în împărăţia Lui; Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătura. Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, și îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme.” (II Timotei 3, 1-9, 12-15, și capit. 4, 1-4)

 

Problema lui Timotei din zilele noastre este că a învățat totul de la „oamenii răi și amăgitori care-i rătăcesc pe alții, fiind rătăciți ei înșiși”. Timoteiul contemporan este învățat de oamenii care opun Duhul literei pentru a putea pretinde apoi că orice duh este Duhul Adevărului, confiscînd astfel Adevărul pentru a împiedica întîlnirea cu El. Cînd Sf. Ap. Pavel spune că „litera ucide, iar duhul face viu” (II Cor 3, 6), el nu vrea să spună că litera în sine nu înseamnă nimic, ci că litera nu înseamnă nimic fără Duh. Litera cu Duh în ea este totul, nu Duhul lipsit de literă. De aceea precizează Sf. Ap. Pavel cîteva versete mai departe: „Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate”. (II Cor. 3, 17) Cuvîntul Tatălui făcut Trup este locul libertății noastre, taina libertății omenești despre care am vorbit în primele două părți din textul meu, „Despre înțelesul creștin al libertății” (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/11/despre-intelesul-crestin-al-libertatii.html).

Spre deosebire de Vechiul Testament, scris în piatră, Noul Testament al lui Dumnezeu este scris în inimile creștinilor (II Cor. 3, 2-3) fiind vizibil pentru toată lumea prin viața creștinului. Literele Noului Testament sunt trupurile creștinilor devenite temple ale Duhului: „trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu” (I Cor. 6, 19; vezi și I Cor. 3, 16-17).

Învățătorii de astăzi ai lui Timotei urmăresc să scoată Adevărul de sub condiția Întrupării. Ei știu, spre deosebire de ierarhii și teologii ortodocși care ar fi trebuit să păzească dreapta credință, că Întruparea localizează Adevărul și-l face unic, absolut și exclusiv. Cîtă vreme Duhul este marcat printr-un eveniment unic precum Întruparea, cu toate consecințele ei asupra înțelegerii teologice a omului, El nu poate fi manipulat prin interpretări care se pretind cu atît mai inspirate, mai „duhovnicești”, cu cît reușesc să îndepărteze mai mult Duhul de litera Cuvîntului Întrupat.

Duhul Adevărului, pe care Hristos ni-L promite în Cuvîntarea de despărțire (Ioan, capitolele 13-17), nu este doar Cel care suflă unde voiește, așa cum vor să ne facă să credem cei stăpîniți de duhuri necurate (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2013/08/crestinismul-all-inclusive1-ce-lipseste.html). Dar pasajul de la Ioan 3, 3-8 nu ne spune că Duhul suflă unde are El chef, ci că lumea nu știe de unde vin și încotro se duc Duhul Sfînt și cei născuți din Duhul. Tocmai pentru că au Duhul  Adevărului, creștinii știu că vin din Duhul, fiind născuți din apă și din Duh (Ioan 3, 5) și se duc la Tatăl ca fii ai Tatălui în virtutea unirii cu Fiul întrupat al Tatălui.

Duhul este Duhul Adevărului nu doar pentru că este adevărat, ci pentru că este trimis de Cel care este Calea, Adevărul și Viața, pentru că este Duhul Adevărului Întrupat. Iar Duhul, tocmai pentru că este Duhul Adevărului Întrupat, nu este imprevizibil, nu este o fantomă sau o idee și nu se transmite exclusiv spiritual, în mod independent de trup, ci prin suflare, prin ungere, prin punerea mîinilor. Scandalul Întrupării, al Dumnezeului făcut om, este astfel amplificat de scandalul transmiterii Duhului prin trup în vederea înduhovnicirii omului cu tot cu trup. Duhul intră în literă și face ca litera – trupul omului – să manifeste Adevărul, să fie loc al Adevărului.

„Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, și îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme”, ne previne Sf. Ap. Pavel prin epistola sa către Timotei. Învățătorii după poftele omului răspîndesc învățături nesănătoase, care-l eliberează pe om de exigența adevărului. Ironia este că tocmai acești învățători sunt prezentați și recomandați ca întruchipări ale Duhului, în timp ce încercarea de a desluși virtuțile creștine ale „literei” este privită în ortodoxia cultivată contemporană drept simptom de uscăciune sufletească: „imaginea clasică a lui Ferapont, monahul din „Frații Karamazov”, așezat în oglindă față de starețul Zosima. Omul care împlinește litera (pe care uneori nici măcar nu o înțelege bine), iar în vremea aceasta sufletul său se usucă pentru că duhul nu se poate hrăni din gesturi deviate.” (https://ziarullumina.ro/opinii/repere-si-idei/smerenia-si-taierea-voii-158499.html) 

Cu toată „dragostea, atenția și grija pentru celălalt”, Starețul Zosima a născut în ortodoxia română de după 1990 o serie de Alioșa Karamazovi abătuți către basme, luînd adevărul ca poveste și transformîndu-l ba în ideologie neoliberală, ba în ideologie libertariană, ba în neognosticism, cînd în ceva lipsit de trup, cînd în ceva lipsit de Duh, refuzîndu-ne de fiecare dată libertatea și adevărul fiilor lui Dumnezeu.

Chesterton despre fabulă ca adevăr

 

[Notă: Spre deosebire de maeștrii spirituali care ne cer să vedem adevărul ca poveste (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/10/sfintele-moaste-o-poveste.html), Chesterton ne amintește că viața și faptele omului pot fi ilustrate prin fabule pentru că viața omului este măsurată de adevăr. Am putea spune că fabula are o morală pentru că viața omului stă sub o judecată făcută de Adevărul însuși. 

Gh. Fedorovici]

                                                            *

 

Introducere la Fabulele lui Esop

de G. K. Chesterton

 

Esop întruchipează o epigramă deloc rară în istoria umanității; celebritatea îi este cu atât mai cuvenită cu cât nu a meritat-o vreodată. Temeliile solide ale simțului realității, săgețile iscusit îndreptate împotriva simțului irealității, caracteristice tuturor fabulelor, nu îi aparțin lui Esop, ci umanității. În perioada timpurie a istoriei umanității fiecare lucru autentic este universal și tot ce este universal este anonim. În asemenea situații apare întotdeauna un om anume care la început și-a bătut capul cu adunarea acestor lucruri universale pentru ca la sfârșit să se bucure de faimă pentru compunerea lor. Esop a avut faimă; până la urmă, a câștigat-o. Trebuie să fi fost ceva măreț și omenesc într-un asemenea om, ceva ce ținea de viitorul și de trecutul omenesc – chiar dacă a folosit acel lucru pentru a jefui trecutul sau pentru a înșela viitorul. Povestea Regelui Arthur ar putea fi legată de creștinismul războinic din vremea Căderii Romei sau de cele mai păgâne tradiții cuibărite printre dealurile din Țara Galilor. Dar cuvintele „Mappe” sau ”Malory” [1] vor însemna întotdeauna Regele Arthur, chiar dacă vom descoperi versiuni mai vechi și mai fidele ale ciclului Mesei Rotunde decât colecția din Mabinogion, [2] chiar dacă vom scrie și alte versiuni, mai noi sau mai proaste, decât Idylls of the King. [3] Basmele poate că au venit din Asia odată cu triburile indo-europene, astăzi din fericire dispărute; poate că au fost născocite de vreo doamnă educată din Franța sau de un domn ca Perrault. Ar putea fi până și ceea ce pretind că sunt. Cu toate acestea, vom numi întotdeauna cea mai bună selecție de asemenea povești „Poveștile Fraților Grimm” – din simplul motiv că este cea mai bună culegere.

Se pare că Esopul istoric, în măsura în care a existat, ar fi fost un slav frigian, în orice caz o persoană care nu era împodobită în vreun mod special și simbolic cu acoperământul frigian al libertății. [4] A trăit, dacă a fost să trăiască, prin secolul al șaselea înainte de Hristos, pe vremea acelui Cresus a cărui poveste o îndrăgim și o punem la îndoială ca pe orice altceva din istorisirile lui Herodot. Există de asemenea relatări despre diformități ale aspectului exterior al lui Esop și despre grosolănia obișnuită a limbajului său. Relatări care explică, fără a scuza, îmbrâncirea lui Esop într-o râpă adâncă de lângă Delphi. Rămâne în sarcina celor care citesc Fabulele să judece dacă a fost împins de pe buza prăpastiei pentru că era urât și obraznic, sau mai degrabă pentru că era drept și virtuos. Nu este însă nici o îndoială că legenda lui ar putea să-l includă pe drept în rândul unei spițe prea lesne uitată în comparațiile noastre de astăzi: este vorba despre neamul marilor filozofi-sclavi. Poate că Esop a fost un personaj fictiv, precum Unchiul Remus [5]; el a fost totodată, precum Unchiul Remus, un fapt. Este un fapt că sclavii din lumea veche pot fi venerați precum Esop, sau iubiți precum Unchiul Remus. Este straniu să vezi că cele mai bune povești ale acestor doi mari sclavi sunt despre lighioane și păsări.

Însă orice i-am datora pe bună dreptate lui Esop, tradiția omenească numită Fabule nu i se datorează. Această tradiție apare cu mult înainte ca vreun om eliberat și sarcastic din Frigia să fi fost ori să nu fi fost îmbrâncit de pe buza unei râpe. Și a continuat mult după aceasta. Este în avantajul nostru, de fapt, să înțelegem diferența. Întrucât tocmai aceasta îl face pe Esop eficient într-un mod mai lămurit decât pe oricare alt fabulist. Poveștile Fraților Grimm, așa minunate cum sunt, au fost adunate de doi studenți germani. Și dacă ne este dificil să fim siguri în legătură cu un student german, cel puțin știm mai multe despre el decât știm despre un sclav frigian. Adevărul e, firește, că Fabulele lui Esop nu sunt ale lui Esop într-o mai mare măsură decât Poveștile Fraților Grimm le-au aparținut Fraților Grimm vreodată. Însă fabula și basmul sunt două lucruri foarte diferite. Există numeroase elemente care le deosebesc, dar cel mai simplu lucru este de regulă destul de simplu: nu poate exista nici o fabulă bună cu oameni în ea. Nu poate exista nici un basm bun fără ei.

Esop, sau Babrius (ori cum l-o fi chemând) a înțeles că într-o fabulă toate personajele trebuie să fie impersonale. Ele trebuie să fie precum abstracțiile în algebră, ori precum piesele în jocul de șah. Leul trebuie să fie întotdeauna mai puternic decât lupul, la fel cum patru este întotdeauna dublul lui doi. Vulpea într-o fabulă e musai să fie nedreaptă, după cum în șah calul trebuie să se deplaseze printr-o deviere. Oaia dintr-o fabulă trebuie să înainteze, după cum pionul trebuie să înainteze. Fabula nu trebuie să ia în considerare că cel nedrept înhață pionul; nu trebuie să îngăduie ceea ce Balzac a numit „răzvrătirea oilor”. Basmul, pe de altă parte, trăiește pe deplin pe seama personalității omenești. Dacă nu ar fi existat nici un erou acolo care să se lupte cu balaurii, nu am fi putut afla nici măcar simplul fapt că au existat balauri. Dacă nici un aventurier nu ar fi eșuat pe o insulă nedescoperită – ei bine, aceasta ar fi rămas nedescoperită. Dacă cel de-al treilea fiu al morarului nu descoperă grădina vrăjită unde cele șapte prințese așteaptă palide și înghețate – păi, sigur, atunci acestea vor rămâne palide, înghețate și vrăjite. Dacă nu există nici un prinț în persoană care să o găsească pe Frumoasa adormită, aceasta va rămâne adormită. Fabulele se întemeiază mai degrabă pe ideea opusă, și anume că fiecare lucru este el însuși și că, în orice caz, el va vorbi de la sine. Lupul va fi întotdeauna lupesc; vulpea va fi de-a pururi vulpească. Poate că ceva de genul acesta s-a înțeles prin venerarea animalelor, atitudine care-i înrudește pe egipteni, indieni și multe alte mari popoare. Sunt de părere că oamenii nu iubesc gâzele, pisicile sau crocodilii cu o deplină iubire personală, ci salută aceste ființe ca pe niște expresii ale acelei energii abstracte și anonime din natură care pentru oricine este atât de impunătoare, iar pentru ateu de-a dreptul înspăimântătoare. Prin urmare, în toate fabulele care-i aparțin sau nu lui Esop, toate puterile animale acționează precum niște forțe neînsuflețite, precum marile râuri sau arborii în creștere. În aceasta constă limita și pierderea tuturor acestor lucruri: ele nu pot fi nimic altceva decât ele însele. Nu-și pot pierde sufletele, și aceasta este tragedia lor.

Aceasta este justificarea nemuritoare a Fabulelor: și anume, că nu putem transmite cele mai simple adevăruri într-un mod atât de simplu fără să transformăm oamenii în niște personaje de șah. Nu putem vorbi despre lucruri atât de simple fără să ne folosim de niște animale care nu vorbesc deloc. Să presupunem, pentru un moment, că transformați lupul într-un baron lupesc, sau vulpea într-un diplomat vulpesc. Imediat vă veți aminti că până și baronii sunt oameni, vă va fi cu neputință să uitați că până și diplomații sunt oameni. Vă veți aștepta mereu la acea jovialitate care ar trebui să însoțească brutalitatea oricărui om brutal; la acea dispoziție înțelegătoare față de toate lucrurile delicate, inclusiv virtutea, care ar trebui să existe în orice bun diplomat. E destul să pui un lucru pe două picioare în loc de patru și să-l lipsești de pene, că nu te vei mai putea abține să nu te uiți după o ființă omenească, fie ea eroică, precum în basme, sau lipsită de eroism, precum în romanele moderne.

Dar prin întrebuințarea animalelor în acest stil auster și arbitrar propriu scuturilor din știința heraldică sau hieroglifelor anticilor, oamenii au reușit într-adevăr să transmită acele adevăruri formidabile numite truisme. Dacă leul din însemnul cavaleresc trebuie să arate roșu și impetuos, el este astfel într-un chip nemișcat; dacă ibisul sacru stă pretutindeni într-un picior, el stă într-un picior pentru totdeauna. În această limbă, precum într-un vast alfabet cu animale, sunt scrise unele dintre primele certitudini filozofice ale oamenilor. Așa cum copilul îl învață pe A de la Albină și pe B de la Bivol și pe C de la Capră, tot astfel și omul a învățat să lege creaturile mai simple și mai puternice de adevărurile mai simple și mai puternice. Faptul că un râu nu-și poate murdări izvorul și că oricine pretinde că așa ceva este cu putință nu este decât un tiran și un mincinos; că un șoarece este prea slab ca să poată lupta împotriva unui leu, dar destul de puternic pentru corzile care pot ține un leu legat; că o vulpe care ia aproape totul de pe o farfurie întinsă poate destul de lesne să nu mai ia nimic dintr-un vas adânc; sau că pe acel corb căruia zeii i-au interzis să cânte, tot zeii l-au asigurat cu brânză; și că atunci când o capră jignește din vârful unui munte, nu capra este cea care insultă, ci muntele; toate acestea sunt adevăruri profunde săpate adânc în stânci prin toate locurile pe unde au trecut oamenii. Vechimea lor nu are nici o relevanță, după cum nu contează nici cât sunt de noi; ele reprezintă alfabetul umanității. La fel ca multe alte forme de scriere-pictare primitivă, acest alfabet preferă orice simbol viu în locul omului. Sunt povestiri străvechi și universale, și toate sunt despre animale; așa cum în cele mai recente descoperiri din cele mai vechi peșteri preistorice este vorba despre animale. Omul, în stările lui cele mai simple, a simțit mereu că el însuși este ceva prea tainic pentru a putea fi desenat. Dar legenda pe care a cioplit-o dedesubtul acestor simboluri stângace a fost pretutindeni aceeași; și indiferent dacă fabulele încep cu Esop sau cu Adam, dacă sunt germane și medievale, precum Vulpoiul Reynard sau dacă sunt franceze și renascentiste, precum cele ale lui La Fontaine, rezultatul este de fiecare dată în esență același: și anume, că superioritatea este întotdeauna insolentă, întrucât este întotdeauna întâmplătoare; că trufia premerge prăbușirii; și că există situații în care poți fi prea deștept doar pe jumătate. Nu veți descoperi nici o altă legendă decât aceasta înscrisă în piatră de orice mână de om. Există nenumărate tipuri de fabule și întâlnim fabule în toate vremurile, dar nu există decât o singură morală a fabulei. Pentru că nu există decât o singură morală pentru toate.

 

(Textul în engleză este preluat de la adresa http://www.gutenberg.org/files/11339/11339-h/11339-h.htm. Traducere și note de Gheorghe Fedorovici)

 

Note:

 

[1] „Mappe”, mai precis Walter Map, (1140 – c. 1210) scriitor, curtean și cleric de origine galeză. Îi este atribuită una dintre cele mai vechi versiuni a romanului cavaleresc Lancelot. Sir Thomas Malory, scriitor englez din sec. XV, autorul lucrării Le Morte d'Arthur (publicată în 1485 de William Caxton).

[2] O culegere de unsprezece povestiri diferite tematic și stilistic, adunate în secolele XII-XIII, preluate însă dintr-o tradiție orală mai veche, care include și câteva povestiri despre Regele Arthur. În versiune românească în Basme populare din Țara Galilor, traducere, postfață și note de Dumitru Dorobăț, Editura Junimea, Iași, 1988.

[3] Un ciclu de douăsprezece poeme narative compuse de Alfred Tennyson și publicate între 1859 și 1885, care repovestesc legenda Regelui Arthur.   

[4] Căciulă conică care, prin asocierea cu pileusul acordat sclavilor romani la eliberarea lor, a devenit ulterior un simbol al libertății și emancipării.

[5] „Uncle Remus” este un personaj fictiv și povestitorul dintr-o culegere de povestiri populare afro-americane adaptate și redactate de Joel Chandler Harris și publicate în 1881. 

Despre înțelesul creștin al libertății în cîteva întrebări și răspunsuri (II)

 

(Continuarea dialogului dintre un tată și fiul lui despre sensul creștin al libertății; pentru prima parte, vezi la http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/11/despre-libertate-si-ideologie-in-citeva.html)

 

— Ai înțeles?

— Am înțeles că ideologia este un lucru rău care nu mă lasă să mă bucur și să-i bucur pe alții. Și face asta mințindu-mă, promițîndu-mi că mă voi bucura cu adevărat doar atunci cînd toată lumea se va bucura la fel într-o lume mai bună.

— Da, dar cum va fi această lume mai bună, în ce fel va fi ea realizată?

— Va fi o lume fără libertate. Ideologia nu poate transforma lumea decît în măsura în care o lipsește de libertate mai întîi.

— Dar ideologii și victimele lor susțin că de-abia acum sunt în sfîrșit liberi să aleagă. Cum putem spune că sunt lipsiți de libertate?

— Ei sunt liberi să aleagă doar între ce le convine și ce nu le convine. Ei nu aleg niciodată între bine și rău, sau, mai precis, bine este doar ceea ce le convine și nimeni nu are dreptul să le spună ce este cu adevărat bine sau adevărat. Oricine încearcă asta este intolerant, fundamentalist, terorist.

— Da, ai înțeles foarte bine: ideologia îi lipsește pe oameni de libertate pentru că îi face să creadă că nu există un adevăr transcendent care determină un bine și un rău în mod obiectiv, ci doar un bine și un rău stabilite de noi în funcție de modelul de om și de societate pe care dorim să le realizăm. Cum mai poate fi liber un om căruia îi este interzis să creadă în existența adevărului absolut? Cum poate fi liber un om care nu este liber să creadă și să afirme că Hristos este viața unei lumi care continuă să aleagă moartea?

După cum observa Mircea Platon în recenzia cărții lui Rob Riemen, Noblețea spiritului, „Lumea aflată în permanentă schimbare cere permanent noi forme de revelare a adevărului.” (https://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/nobletea-spiritului~ni5ihb) Mi se pare important de reținut că interdicția afirmării publice a existenței adevărului absolut, propusă în cartea lui Rob Riemen, este elogiată în prefață de dl H.-R. Patapievici, perceput inevitabil drept creștin în vidul de conștiință creștină și discernămînt creștin produs în cultura noastră de intelectualii inspirat numiți de Mircea Platon „logopompi” (https://ziarullumina.ro/opinii/repere-si-idei/oroarea-de-vid-158595.html); în ciuda faptului că prin contestarea manifestării publice a credinței în adevărul absolut este atacat direct fundamentul învățăturii creștine, această poziție nu a fost niciodată din cîte știu eu pusă în discuție de vreunul dintre ierarhii și profesorii de teologie din BOR. Dimpotrivă, împreună cu restul intelectualilor de dreapta, dl Patapievici s-a bucurat și se bucură din partea celor însărcinați cu ocrotirea și transmiterea dreptei credințe de o susținere totală și necondiționată.

Îndelungata complicitate dintre ierarhia BOR și elita de dreapta a slăbit ortodoxia, făcînd-o vulnerabilă față de virusul oricărei ideologii. Ierarhii și profesorii de teologie ortodoxă din România nu vor să priceapă nici măcar acum că ideologia de dreapta nu este un vaccin împotriva ideologiei de stînga, și una, și cealaltă fiind pentru credință la fel de mortale, la fel de potrivnice adevărului și libertății. Pentru că orice ideologie este un instrument al puterii, nu al conștiinței.

Pentru ideologie, după cum ai remarcat în mod corect, „bine” este orice lucru care confirmă proiectul de redefinire totală a lumii prin alterarea înțelegerii naturii omului și a societății. Această dublă înțelegere, de sine și a lumii, este transformată prin redefinirea identității și libertății personale, prin redefinirea dreptății ca egalitate prin eliminarea ideologică forțată a diferenței dintre oameni, prin redefinirea libertății ca libertate de a consuma și a produce ca act suprem de apărare a pieței. Acest lucru se realizează dinspre stînga în numele dreptății sociale și a eliberării individului oprimat de prejudecăți sociale, rasiale sau de sex și dinspre dreapta în numele libertății pieței și a libertății individului de a alege – niciodată de a refuza – piața globală ca loc unic al împlinirii umane. Și stînga, și dreapta corup conștiința umană falsificîndu-i valorile fundamentale în numele unei eliberări utopice. Pentru orice ideologie, omul nu este niciodată un scop, ci doar un mijloc în vederea realizării omului perfect. Dar în timp ce omul nou al comunismului a eșuat întrucît apariția lui depindea de realizarea unei societăți închise ermetic, imposibil de realizat la nivel global, omul nou al capitalismului a putut să apară tocmai pentru că elaborarea unei societăți deschise la nivel global este realizabilă. În spațiul deschis al mall-ului (atriumul), întîlnim în același timp realizarea societății deschise, cît și destinatarul ei. Dar numai în măsura în care venim dinafara acestei lumi noi suntem în măsură să vedem nivelul tragic și aparent ireversibil de atrofiere umană a omului perfect al neoliberalismului.

Toți suntem diferiți, rău este, pentru ideologie, doar cel care refuză valorificarea răului și neutralizarea binelui prin înlocuirea discernămîntului cu aprecierea dezumanizată a diferenței. În numele eliberării de prejudecăți morale, omul este făcut să perceapă lumea strict senzorial, în mărimi, culori, gusturi și arome lipsite însă de orice legătură cu ceea ce face din prezența cuiva ceva specific uman: binele pe care l-a făcut, adevărul pe care l-a rostit, frumosul pe care l-a luminat cu conștiința faptului că a participat de fiecare dată la un bine, adevăr și frumos care ne fac, ne rostesc și ne luminează de fiecare dată cînd le întîlnim și le urmăm.

Întîmplător sau nu, faptul că în ciclul gimnazial se face în anul școlar 2020-2021 numai o oră de istorie pe săptămînă, dar două de biologie,…

— Păi, da, nu mi se pare corect că ne-au luat o oră de istorie! Anul trecut aveam două ore pe săptămînă!

—… reduce șansa elevilor de a descoperi și înțelege felul în care societățile s-au dezvoltat ori s-au prăbușit în funcție de măsura în care au respectat principii derivate din înțelegerea universală, proprie omului din cele mai vechi timpuri pînă în perioada modernă, că omul este o ființă creată, obligată să-și cinstească divinitatea și să-și respecte aproapele. Favorizarea biologiei în defavoarea istoriei îi face pe elevi să vadă în schimb viața umană și organizarea socială exclusiv în termenii evoluției biologice și adaptării la mediu. Diversitatea și toleranța nu sunt decît instrumente ideologice preluate din mitologia darwinistă în scopul reducerii omului la o simplă mașinărie biologică. De aceea, carcasa biologică, adică trupul omenesc, are cu atît mai multă nevoie de un costum de supererou cu cît este mai golită pe dinăuntru de orice urmă de umanitate. Sigur, costumul este oferit în special bărbaților, tocmai pentru că, biologic vorbind, ei nu mai au nici un rol esențial într-o cultură bio-tehnologică, în care atît reproducerea, cît și moartea tind să fie reduse la simple procese biologice asistate de computer.

Unul dintre scopurile învățămîntului public actual este și acela de a-l transforma pe elev și pe băieți în special într-un imbecil dependent de sistemul ideologic de divertisment sau de idei, programate, și unul și celălalt, de inginerii sociali în funcție de înzestrările naturale ale elevului: divertisment și consum pentru cei mai limitați, angajament civic și cultura sacrificiului în numele unui viitor luminos pentru cei care încă mai gîndesc, stînga și dreapta împărțindu-și astfel colegial resursele umane ale societății. Am văzut într-un manual de comunicare de clasa a doua că „Andrei” scrie greșit după dictare, fără liniuță de dialog, în timp ce colega lui, „Marta”, scrie corect. Probabil că băiatul scrie greșit și pentru că nu știe să comunice. Iar băieții învață mai greu să comunice într-un limbaj dominat, în special la limba și literatura română, de teme ideologice: feminism, egalitate rasială și de gen, categorii defavorizate, în timp ce libertatea de expresie, deși încurajată, este limitată la susținerea ideilor capabile să distrugă orice urmă de gîndire normală.

Pentru ideologie este esențial ca bărbatul să fie lipsit de vocația lui esențială, de tată și soț. Pentru că această conștiință de tată este cel mai bun mod de a cultiva în copii o raportare la Dumnezeu ca Tată desăvîrșit și la ei înșiși ca fii și fiice ai Tatălui. Din păcate, ierarhii ortodocși nu fac nimic pentru a trezi și cultiva vocația bărbaților de tați și soți. Deși anul acesta este dedicat Pastorației părinților și copiilor, nu am întîlnit încă nici o intervenție din partea instituției BOR în privința recuperării prezenței bărbatului în familie și în Biserică. După cum nu am întîlnit nici un mesaj ortodox pentru viață în care să fie subliniată importanța și responsabilitatea tatălui; în schimb, din majoritatea mesajelor ortodoxe pro-familie pe care le-am întîlnit în ultimii zece ani, tatăl lipsește: „Haideți să celebrăm împreună viața: Mama, copilul și familia” (https://www.facebook.com/atorbm/videos/810546412647188/?video_source=permalink )

Acesta este motivul pentru care ideologia vede în creștinism adversarul ei principal: nu doar pentru că învățătura creștină afirmă deosebirea dintre bine și rău, adevăr și minciună, viață și moarte, lucru pe care îl face aproape orice religie sau sistem moral, ci mai ales pentru că binele, adevărul și viața coincid în Persoana Fiului întrupat. Ceea ce înseamnă că binele, adevărul și viața sunt mai presus de dezbatere. Nu sunt idei pe care le-am putea deduce, nu sunt principii pe care le-am putea interpreta și adapta în funcție de context, ci puteri de viață personală dobîndite doar prin relația noastră cu Iisus Hristos, Cuvîntul întrupat al Tatălui.