Realitatea din meniu

Am vrut să-mi iau un aparat de fotografiat. I-am cerut vînzătorului unul care să declanșeze la vînt.

„N-avem așa ceva,” mi-a răspuns, „dar avem aparate care declanșează la zîmbet, la nori, la răsărituri și apusuri. Chiar și la mori de vînt, ceea ce e destul de aproape de ce doriți dumneavoastră.”

„Dar aparate care declanșează la liniște aveți?” am întrebat.

„Nu, nu avem așa ceva, dar avem aparate care declanșează la mort, sau la camere goale, ceea ce e cam același lucru. Dar pot fi setate să declanșeze și la botezuri și cununii. Sau accidente. Astea sînt de fapt cele mai căutate.”

„Dar aparate care declanșează la respirație aveți?” am întrebat.

„Nu, nu avem așa ceva, dar avem aparate care declanșează la floare, la frunză, la păsări sau pești, și, bineînțeles, la cai, cîini și pisici” mi-a răspuns.

„Dar aparate care declanșează la privire aveți?” am întrebat.

„Așa ceva nu mai există”.

„Aparate?”

„Priviri,” răspunse vînzătorul uitîndu-se în altă parte. „Și-n definitiv,” continuă el, „nu înțeleg de ce v-ar trebui așa ceva. Cel mai simplu program de editare știe să facă asta, să bage efecte, priviri și alte aiureli dintr-astea. În plus, ultimul model de cameră foto are deja introduse în program toate fețele, peisajele și animalele, cu tot felul de decoruri. Ia uitați aici, vedeți, ăsta cred că sînt eu iar a-a-aici [butonează rapid la butoanele aparatului] sînteți dumneavoastră. Acum, dacă selectați această opțiune [îmi arată în meniul aparatului], putem avea această fotografie împreună. Iată! Vedeți? Avem o fotografie împreună, deși această fotografie nu a fost făcută de fapt niciodată. Nici nu mai trebuie să fotografiați ceva. Toate fotografiile sînt deja făcute, le aveți în aparat, pricepeți? Trebuie doar să selectați și să combinați. În curînd, nimeni nu va mai face fotografii, toată lumea va face combinații, compoziții. Păi nu așa a fost și cu aparatul de telefon? Nu-l foloseau oamenii pe vremuri la vorbit?”

„Eu îl folosesc și acum,” aș fi vrut să-i spun. Mi-am luat anume un telefon cu care nu-ți poți face selfie. Cu care nu poți să te suni. Doar că, de ceva vreme, nu mai răspunde nimeni.  

Libertatea "alegerii"

Unii oameni mănîncă mai bine decît alții.

Dar asta nu înseamnă mare lucru: în definitiv, și unii cîini mănîncă mai bine decît unii oameni.

Și ce dacă unii oameni care mănîncă mai bine decît unii cîini au cîini?

Da, dar unii oameni care mănîncă mai bine decît unii oameni au și cîini, și oameni. Unii dintre acești oameni sînt politicieni.

Deși nu se-nghit unii pe alții, toți politicienii se mănîncă între ei. Unii mănîncă și alte specii. Cică unii politicieni s-ar lăuda că ne-ar mînca și pe noi, dar eu cred că mănîncă rahat. Sincer, aș vrea să încerce, doar ca să le rămînă oasele în gît. Oase lungi și tari, d-aici pîn’ la Ipotești. Cred că nu pot decît să ne omoare și să ne lase acolo, ca pe Nechifor Lipan.

Cînd vine vremea alegerilor, avem de fiecare dată două opțiuni: între unii cu cap de om și corp de cîine și alții cu cap de cîine și trup de om.

De douăzeci și șase de ani ne-am tot bucurat de libertatea alegerii.

Niciodată de alegerea libertății.

Cerul de sus și cerul de jos

Toamna cerul de sus se dezvelește

acoperindu-l pe cel de jos

pentru ca iarna să nu-i înnegrească petalele.

Iarna șchiopătăm,

pășind cu un picior pe cerul de sus

iar pe celălalt trăgîndu-l după noi.

Chestiunea românească

Nu ştiu dacă s-a observat că persoanele care subliniază diferenţa dintre nazism şi poporul german nu sunt la fel de insistente cînd vine vorba de diferenţa dintre homo sovieticus şi omul rus, în ciuda faptului că ruşii au fost cele dintîi victime ale sovieticilor şi cei care i-au rezistat comunismului la o măsură cu care rezistenţa anti-nazistă a poporului german nu se poate compara. Spre deosebire de germani, care au văzut în nazism şansa realizării idealului naţional al purităţii ariene, ruşii nu au aşteptat de la sovietici împlinirea idealului Sfîntei Rusii. Tocmai acest ideal, această aşteptare de natură mesianică i-a ajutat pe ruşi să vadă în comunism forţa păgînă care împiedica realizarea acestui ideal. Sfînta Rusie nu a însemnat niciodată pentru ruşi un ideal de puritate etnică, ci o realizare a vocaţiei Rusiei de împlinire a voii lui Dumnezeu în lume. Eroul Sfintei Rusii este sfîntul, mujicul credincios, nebunul întru Hristos; eroul mitologiei ariene este supraomul, omul necontaminat de rasele impure. Rămîne de văzut în ce măsură refugiaţii primiţi de Germania în ultimii ani vor contribui la suprimarea sau la resuscitarea ideii ariene.

Trebuie precizat însă că germanii nu sunt, în orice caz nu au fost singurii adepţi ai credinţei în superioritatea rasială, chiar dacă ei deţin copyrightul (scrînteala albilor sudişti din Statele Unite merită urmărită pînă în pînzele ei teutonice). M-am gîndit la lucrurile acestea descoperind ticăloşia popoarelor scandinave în tratamentul la care i-a supus pe laponi, singurul popor liber din Europa: suedezii îi foloseau ca sclavi la mina Nasafjäll, folosind armata împotriva laponilor care încercau să fugă; din 1913 pînă în 1920, Institutul suedez de segregare rasială a iniţiat şi condus sterilizarea femeilor lapone („From 1913 to 1920, the Swedish race-segregation political movement created a race-based biological institute that collected research material from living people and graves, and sterilized Sami women. Throughout history, Swedish settlers were encouraged to move to the northern regions through incentives such as land and water rights, tax allowances, and military exemptions.” https://en.wikipedia.org/wiki/Sami_people )

Limba şi obieciurile lapone au fost interzise în toate ţările traversate/locuite de laponi: Finlanda, Suedia, Norvegia, Rusia. Între 1900 şi 1940, norvegienii s-au ocupat în mod special de ceea ce am putea numi cu îndreptăţire „Chestiunea laponă”, interzicîndu-le limba, luîndu-le teritoriile,  furîndu-le copiii şi interzicîndu-le obiceiurile şi tradiţiile, reglementîndu-le stilul de construit al locuinţelor tradiţionale după ce le distruseseră în prealabil cu un mic ajutor din partea fraţilor germani.[1]

Ştim cine s-a ocupat de noi între 1945 şi 1989; nu ştim cine s-a ocupat de noi din 1989 pînă astăzi. O multinaţională, foarte probabil, dar una cu experienţă. Nu ne-au castrat femeile din acelaşi motiv pentru care nu ne-au furat copiii: pentru că le-au făcut să avorteze. Ne măsoară pămîntul, casele, vieţile. Ne măsoară poezia nu în ritmul limbii noastre şi nici în metrul clasic, ci tot în metrul de tîmplărie cu care i-au măsurat sicriul lui Eminescu.

Cînd un străin îi cere unui lapon să-i spună o poveste, laponul răspunde „iem teide”, nu ştiu. În schimb, „între ei îşi spun poveşti ore întregi cu o plăcere deosebită” (Vasile Cucu, Dorin Iancu, Laponii, Editura Tineretului, 1968, p. 137). 
Uneori, pentru a nu dispărea din istorie, trebuie să lupţi. În restul timpului, trebuie să-ţi spui povestea. Deocamdată, povestea noastră ne-o spun străinii.
P. S.
          Oameni mai atenţi şi mai prompţi decît mine au semnalat din timp faptul că în România lupta împotriva comunismului şi, ulterior, împotriva "baronilor" nu s-a dus în numele românilor, ci în numele pieţei libere, deci în numele şi conform intereselor investitorilor străini. Apărătorii libertăţii de exprimare, indignaţi de sloganul "nu ne vindem ţara!" al unei populaţii îngrozite de ambele alternative şi al cărei instinct a fost confirmat ulterior prin migraţia economică forţată, au fost cei dintîi care au propus şi legitimat ideea brandului de ţară. Pînă la urmă se pare că ia, cămaşa ţărănească, joacă rolul unui brand neoficial. Desprinsă de povestea ei, ia nu înseamnă nimic, aşa cum nici România nu înseamnă nimic. Ia şi România, în acest context de piaţă, stau într-o relaţie de tipul ambalaj-produs. Ia nu reprezintă nimic şi pe nimeni, este un obiect de serie ca oricare altul. În sine, ia este o poveste de familie, şi doar aşa poate susţine povestea unui neam.
          Finlanda a făcut din cultura laponă un instrument turistic, operatorii de turism organizînd spectacole în cadrul cărora turiştii pot vedea ceremonii lapone. Atît ceremoniile, cît şi obiectele artizanale vîndute cu aceste ocazii nu sunt decît nişte falsificări grosolane ale stilului de viaţă lapon (https://en.wikipedia.org/wiki/Sami_people). Cred că orice poveste care se vinde, care e de vînzare, reprezintă o deformare a realităţii. Dar probabil că aceasta este o lege a realităţii: nu o poţi băga într-un ambalaj decît deformînd-o.

Notă:

[1] “The strongest pressure took place from around 1900 to 1940, when Norway invested considerable money and effort to wipe out Sami culture. Anyone who wanted to buy or lease state lands for agriculture in Finnmark had to prove knowledge of the Norwegian language and had to register with a Norwegian name. This caused the dislocation of Sami people in the 1920s, which increased the gap between local Sami groups (something still present today) that sometimes has the character of an internal Sami ethnic conflict. In 1913, the Norwegian parliament passed a bill on "native act land" to allocate the best and most useful lands to Norwegian settlers. Another factor was the scorched earth policy conducted by the German army, resulting in heavy war destruction in northern Finland and northern Norway in 1944–45, destroying all existing houses, or kota, and visible traces of Sami culture. After World War II the pressure was relaxed though the legacy was evident into recent times, such as the 1970s law limiting the size of any house Sami people were allowed to build.” https://en.wikipedia.org/wiki/Sami_people

Prima ninsoare

prima ninsoare şi iarna încă nu a venit

între mine şi vişini

încrederea face cărare

Cîți ani îi trebuie unui popor pentru a fi liber?

Cîte drumuri trebuie să străbată un om înainte de a-l numi om?

Răspunsul nu-i suflare de vînt.

Răspunsul e drumul de om.

Era pe când nu s-a zărit, azi îl vedem, și nu e

Dar pe dl Liiceanu „lumina stinsului amor” nu-l mai urmărește: „Viața lui, care căpătase contur ca întreg, care se strânsese ca într-un vârf de lance în punctul de culminație al destinului lui, s-a fărâmițat în mii de cioburi, dispărând definitiv din câmpul privirii noastre.” (http://www.catavencii.ro/o-limba-de-adio/)

Interesant nu e că dl Liiceanu face această observație acum, după ce din Harap-Alb nu a mai rămas decît Spînul, ci, după cum subliniază autorul articolului din Cațavencii, că d-l Liiceanu vede o schimbare într-un personaj permanent identic cu sine și niciodată mai mult ca atunci cînd centrele de putere (politică, intelectuală, militară) i-au fost, mai mult decît favorabile, supuse:

„Poate că, simțindu-se ușor vizat, poate din simpatie pentru cei alături de care a trudit atâția ani, Gabriel Liiceanu se dezice și el de Băsescu. De ce? Pentru că Traian Băsescu s-a schimbat. E altcineva, zice Liiceanu.

Și Liiceanu are dreptate. Traian Băsescu de acum a devenit un clovn, un decrepit guraliv, un simplu lingău al lui Traian Băsescu de acum câțiva ani.

Cel mai nociv dintre Traianii Băsești a fost atunci, între 2009 și 2014. Mincinos, răzbunător, sexist, lipsit de orice empatie și solidaritate, semănând ură socială și vomitând dispreț.” (http://www.catavencii.ro/o-limba-de-adio/)

Dl Liiceanu nu recunoaște că s-a înșelat și că i-a înșelat astfel pe mulți oameni care aveau încredere în d-sa. Nu, fenomenologul și hermeneutul din el au fost înșelați de Băsescu care nu a putut să rămînă Harap-Albul care nu a fost niciodată.

Pînă la urmă, din toată această farsă pe care dl Liiceanu a încercat s-o convertească în poveste, noi n-am pierdut vreun Harap-Alb și nici nu ne-am trezit cu vreun Spîn în plus. Doar d-l Liiceanu a rămas cu o perucă caraghioasă cu care nu știe ce să facă: să o returneze celor de la Recuzită, ori să o păstreze pentru următorul Spîn?

Ariciul lui Norstein

Cine are un singur lucru în cap, vede lumea conform acelui lucru. Cine are mai multe lucruri în cap, o vede împărțită potrivit lucrurilor din capul lui. Oamenii cu lucruri în cap cred că așa se petrece cu toată lumea, și de aceea au împărțit oamenii în „arici” și „vulpi”, respectiv în oameni care văd un singur lucru important și oameni care văd multe lucruri.

Dar ariciul lui Iuri Norstein (artist despre care am aflat din acest material al dnei Elena Dulgheru: http://elena-dulgheru.blogspot.ro/2016/09/cum-sa-desenezi-zgomotul-gerului-o.html, vezi filmul de animație aici: https://www.youtube.com/watch?v=oW0jvJC2rvM), are în cap tot ceea ce-i trebuie pentru a vedea lumea așa cum este ea, plină și întreagă, suprinzătoare și liniștitoare, periculoasă și protectoare, cu stele liniștite pe cer, licurici neastîmpărați prin văzduh și melci preocupați la picioare, solidă și trainică asemenea unui arbore, amăgitoare ca ceața și nesigură ca apa unui rîu.

Ursulețul, prietenul puiului de arici, are tot ce-i trebuie pentru a trăi în această lume: are o colibă, are ceai, ar putea avea chiar și gemul de zmeură adus de arici precum și un prieten bun. Dar numai ariciul știe cum trebuie să te uiți la stele, și numai asta îl face pe urs cu adevărat fericit.

Pentru că nu vezi un lucru decît în măsura în care îl descoperi. Ariciul lui Norstein ne descoperă stelele și nouă, celor cu un singur lucru în cap, ori cu mai multe. Și, descoperind calul în ceață, ne învață și pe noi să ne întrebăm: ce-o face calul acum?