Ortodoxia de pomană

 

„În dar ați luat, în dar să dați” (Matei 10, 8)

 

Printre multe alte lucruri, Sfîntul Antim Ivireanul, pomenit ieri, a înființat trei școli „de pomană”, două la Râmnicu Vâlcea și una la București. Erau de pomană pentru că erau gratuite, dar folositoare, spre deosebire de școala publică de astăzi, pe cît de scumpă, pe atît de inutilă. A mai lăsat și niște legături, blesteme atît pentru obștea de la mănăstirea Antim dacă-și neglijează obligațiile față de săraci, cît și pentru tipografia înființată de el:

„Las cu blestem și aceasta: să aibă datorie tipograful să învețe meșteșugul tipografiei unul după altul, pentru ca să nu piară acest meșteșug din țară, nici să se părăsească lucrul cărților pentru folosul țării și pentru ajutoriul casei.” Sf. Antim Ivireanul, mitropolit al Țării Româneşti, „Așezământul Mănăstirii Antim”, Cap 17: Pentru tipografie (Antim Ivireanul. Opere. Minerva, 1972, p. 336).

Ce-i drept, lucrul cărților nu a fost părăsit, dar mai ales în perioada post-comunistă el a fost dedicat mai degrabă supunerii țării și stricării casei. Poate că și pe vremea lui Antim erau, ca și acum, clerici și ierarhi care vedeau partea plină a paharului, respectiv avantajele oferite de participarea la imperiu – otoman atunci, UEuropean astăzi.

Rezultatele alegerilor de ieri ne arată că ortodoxia are șansa de a redeveni una „de pomană”: cu o capitală condusă de primari și consilieri progresiști, cu un Parlament care va avea destul de probabil o majoritate liberal-useristă, cu ora de Religie tot mai contestată, cu tot mai puțini candidați la admiterea la Facultățile de Teologie Ortodoxă și cu reducerea progresivă a prezenței credincioșilor la slujbe, ortodoxia românească are șansa să fie în sfîrșit abandonată de agenții de vînzări care o conduc în prezent.

Un nou Antim putea să apară oricînd; nu ne-au lipsit străinii care să ne ajute să ne reînvățăm limba și credința prin propria lor pildă. Dar lucrarea și prezența lor a fost ba împiedicată, ba folosită de apărătorii ortodoxiei pe card, adică de oameni care nu aveau decît de cîștigat și nimic de pierdut din propovăduirea adevărului. Dar acum, cînd ortodoxia redevine treptat dar sigur de pomană, e de așteptat ca glasul celor care pînă acum au strigat în pustie să înceapă să se audă.

Țara de altădată

 

Unii oameni își iau frumusețile la pachet și le mănîncă pe drum, alții le lasă pentru week-end, alții pentru concediu, de unde se întorc de fiecare dată mai urîți decît erau la plecare.

Înțelept este doar să guști din ceea ce simți că ai putea mînca oricît fără a te sătura vreodată. Dar pentru că îmi este foarte greu să mă opresc la timp, las întotdeauna lucrurile frumoase pentru mai tîrziu. Altădată este țara frumuseților mele.

La cîte lucruri frumoase las în fiecare zi pentru altădată, nu-i de mirare că țara frumuseților mele s-a întins atît de mult încît se vede, se aude și se simte tot mai deslușit. E destul să întorc puțin capul ca să-i zăresc pajiștile și pădurile, lacurile și cerul, oamenii, vietățile și întîmplările ei felurite. În scurt timp nu voi mai putea face un pas fără să intru în țara frumuseților mele, de unde nu știu cum m-aș mai putea întoarce. Este o țară nesfîrșită, care preface în frumusețe pînă și țara mea de acum.  

Schema „binelui”

 Într-o postare recentă, Alexandru Racu vorbește mobilizator și consistent despre dezbaterea de care ar trebui să fim interesați dacă vrem să înțelegem în ce măsură lucrurile merg spre bine ori spre rău (https://alexandruracu.wordpress.com/2020/09/25/dezbaterea-ratata/). Cele patru întrebări enumerate ar trebui să ne preocupe pe toți. Sunt întrebări grave, pe care dacă nu (ni) le punem acum, mă tem că nu le vom mai putea pune altă dată. Cine știe, poate că vor fi considerate întrebări dușmănoase față de ordinea capitalistă; sau poate că pur și simplu nu va mai fi timp pentru întrebări și dezbateri.

Deocamdată însă, această dezbatere este ratată. Reflecția comună asupra felului în care autoritățile abordează epidemia actuală continuă să se reducă la întrebări și răspunsuri superficiale ori absurde. Dar evitarea unor întrebări precum cele enumerate de Alexandru Racu mă face să mă întreb dacă nu cumva avem de-a face mai degrabă cu o dezbatere refuzată decît cu una ratată. Cînd un adversar politic este descris ca răul absolut, dialogul este suspendat de la sine. În aceste condiții, zgomotul mediatic care sufocă vocea rațiunii, după cum arată Al. Racu, tinde să reprezinte rațiunea însăși: rațional, educat și bun este oricine știe că prostia este rea, analfabetă și votează cu pesedeul.    

Iohannis a fost consecvent cu această premisă atunci cînd a refuzat dezbaterea cu Dăncilă. Dar interpretarea răului ca prostie pură, iar a prostiei ca lipsă de educație falsifică în mod premeditat atît înțelegerea răului, cît și a binelui; răul este incompetența, de la incapacitatea de a înțelege textul citit la incapacitatea de a înțelege cum funcționează lucrurile de care te ocupi și a căror funcționare trebuie să o asiguri.

Aceasta este o eroare tipică oamenilor inteligenți care împărtășesc convingerea naivă despre mediocritatea răului și despre natura educată, superioară, a binelui (nu este vorba doar despre oameni educați în general: dacă această prejudecată nu ar fi fost larg răspîndită și în lumea ortodoxă, intelectualii din nucleul Dilema-Humanitas nu ar fi reușit să împiedice apariția și formarea unor creștini ortodocși nu doar maturi duhovnicește, ci și cu disponibilități față de universul culturii). Impresia mi-a fost reconfirmată de un text al dlui Radu Iliescu (https://2daynews.ro/headlines/studii-superioare-simplificare-imbecilizare-11265.html); din păcate, dl Iliescu uită să menționeze că degradarea recentă a învățămîntului românesc nu este un fenomen izolat, ci este în acord planificat cu degradarea educației din lumea occidentală, fenomen semnalat cu îngrijorare în Vest încă de prin anii 60-70 ai secolului trecut (vezi un interviu instructiv cu Mircea Platon despre situația post-decembristă a învățămîntului românesc la https://www.catavencii.ro/mircea-platon-scoala-trebuie-sa-ti-dea-exact-ce-nu-ti-da-viata/; și un fragment din volumul Deșcolarizarea României. Scopurile, cârtițele și arhitecții reformei, apărut  la Editura Ideea Europeană: https://www.contemporanul.ro/lecturi-despre-carti/anarhizarea-scolii-oengeurile-interne.html)   

Din păcate, nu este o eroare nevinovată: deși toată lumea știe că prostia este determinată de o înțelegere limitată în mod natural, rolul salvator al omului educat apare cu o claritate și urgență sporite atunci cînd prostia definită în prealabil ca educație deficitară este identificată cu răul. Dacă prostia este redusă la lipsa educației și este în plus identificată fără rest cu răul, urmează că inteligența este determinată în mod necesar de educația superioară și corespunde inevitabil binelui. Prin această schemă de falsificare a naturii binelui, binele este desprins de condițiile lui proprii de apariție și funcționare. Înțeleasă în acest mod fraudulos, educația superioară oferă dispensa totală pentru tot ceea ce  alcătuia pînă acum coroana binelui: cinste, mărinimie sufletească, devotament, smerenie, curaj.

Condamnînd în mod forțat și necinstit analfabetul funcțional în termeni morali, omul educat se simte eliberat de un întreg registru de calități morale care, în tradiția clasică, determinau omul întreg și viața împlinită. Pînă nu demult, viața bună era viața virtuoasă, trăită în acord cu virtutea. Ironia este că tocmai cei care opun răspîndirii răului produs de incompetenți binele asigurat de „specialiști” contribuie în mod direct la degradarea vieții intelectuale și la descompunerea morală a societății, refuzînd în mod deschis să-și asume obligațiile morale care le revin cu atît mai mult cu cît reclamă calități și performanțe intelectuale (mai mult sau mai puțin demonstrabile). 

         Atribuirea frauduloasă a caracterului moral competențelor intelectuale, transformarea intelectualului și omului de cultură într-un erou salvator în sine, în mod independent de orice exigență morală și eliberat pînă și de normele bunului simț, au făcut ca populația la rîndul ei să se descurce cum poate, ignorînd pe bună dreptate autoritățile (i)morale și disprețuind regulile într-o lume în care standardele morale sunt fie asumate ilicit, ca presupuse și date din capul locului prin însuși statutul de intelectual, fie trădate prin valorificarea lor mercantilă tocmai de cei care-și închipuie că reprezintă nu doar lumea bună, ci binele însuși.

Intenția contează

 

Printre textele interesante care se pot găsi pe site-ul https://convergente.ro/ (o publicație creștină care mi-a făcut onoarea de a-mi publica o scurtă parabolă cu cîteva zile în urmă, vezi la https://convergente.ro/bestseller/), se află unul care mi-a atras atenția în mod special întrucît am recunoscut printre problemele menționate, proprii mișcării neo-protestante, aspecte care afectează în egală măsură și ortodoxia românească. Astfel, deși se manifestă diferit, sentimentalismul, adică cererea și oferta de emoție atît de bine descrise în eseul domnului Dan Tomuleț, „Neo-protestantismul românesc între derută și reformă” (https://convergente.ro/neo-protestantismul-romanesc-intre-deruta-si-reforma/) domină și în lumea ortodoxă din România.

Cauzele pot fi diferite, dar rezultatul tinde să fie același. În timp ce comunitățile neo-protestante încearcă să compenseze prin manifestări energice de entuziasm psihologic sărăcirea inevitabilă produsă de Reformă cultului, „emoționalismul” din bisericile ortodoxe este în mare parte favorizat de absența bărbaților, care-și limitează participarea la evenimentele majore din cursul anului (Nașterea Domnului, Învierea) și din timpul vieții lor (botezuri, nunți, înmormîntări).

Probabil că sentimentalismul a reprezentat o ispită a vieții creștine încă de la întemeierea Bisericii. Sentimentalismul religios răspunde unor nevoi sufletești reale sau imaginate: nevoia de a fi împreună cu cineva, nevoia de a fi mîngîiat, înțeles, apreciat. Dar el ne satisface nu doar suferințele, ci și fariseismul: superioritatea noastră față de alții, față de cei care nu vin la slujbă, față de cei care nu postesc ca noi, nu se roagă ca noi, nu cîntă atît de bine ca noi. 

Sentimentalismul este însă limitat la emoția psihologică, aspect descris în mod lămurit în articolul la care mă refer. Dar dacă intelectualul a depășit aceste nevoi, nu înseamnă că el nu rămîne vulnerabil față de riscul de a transforma creștinismul într-un mijloc de procurare a unor satisfacții personale: deliciile intelectuale pe care ți le poate oferi un text de Palama pot fi superioare mîngîierilor unei romanțe de inimă albastră, un gen atît de popular la majoritatea stranelor din BOR. Dar faptul că deguști un text patristic nu te aduce mai aproape de Dumnezeu decît  degustarea unei fripturi. Dacă Sf. Pavel are dreptate, atunci este foarte posibil ca cel care-l slăvește pe Dumnezeu pentru o cină savuroasă să fi mîncat în prezența lui Dumnezeu, în timp ce cărturarul care a căutat în scrierile teologice dificile orice altceva decît slava lui Dumnezeu a fost în cel mai fericit caz singur – deși este greu de crezut că diavolul ar rata o ocazie atît de potrivită pentru a-i sugera intelectualului nostru niște gînduri cu adevărat inspirate. Spre deosebire de acest creștinism compensator, terapeutic (criticat de părintele Alexander Schmemann în toate lucrările sale), adevăratul creștinism nu ne satisface nevoile, ci le trezește, le curăță și le intensifică.  

 Chitarismul, creștinismul consumerist descris foarte bine de dl Dan Tomuleț reprezintă forma actuală  a acestei ispite, vizibilă imediat în muzica bisericească, manifestarea fizică principală a serviciului religios în orice confesiune creștină.

De fapt, totul se poate degrada în chitarism cîtă vreme este căutată satisfacția personală, indiferent că este vorba despre o satisfacție de natură emoțională, estetică sau intelectuală. Și muzica psaltică, monodia bizantină poate reprezenta o formă de chitarism atunci cînd este ascultată din nevoia de delectare sau relaxare, ca o alternativă duhovnicească la Mozart sau Vivaldi (asupra riscurilor cîntării de dragul cîntării ne previn nevoitorii din vechime, după cum se poate observa din pasajul din Everghetinos citat mai jos, la sfîrșitul acestui articol). Din cîte am avut ocazia să văd, în ciuda intențiilor sale, Arvo Pärt îi satisface și pe unii, și pe alții. Ai și muzică bizantină, și Bach în aceeași doză. Doi în unul.

Cred că ar fi fost util ca una dintre observațiile majore din textul dlui Tomuleț, și anume „fără implicarea înțelepciunii duhovnicești, religia este o simplă fundătură a culturii și a psihologiei umane”, să fie prelungită și asupra culturii umane cu aceeași rigoare cu care a fost aplicată în plan psihologic. De pildă, intelectualii români interesați de ortodoxie pentru patrimoniul ei patristic nu par copleșiți de dreapta socoteală, smerita cugetare, dedicarea misionară și mai ales de iubirea de Hristos pe care familiaritatea cu temele și autorii patristici te aștepți să le inspire. Observația avvei Siluan, „Vai omului care are numele mai mare decît fapta!”, cu greu i-ar putea indica pe „chitariști”, limitați prin firea lucrurilor la fapte mici și nume pe măsură, însă intelectualilor pasionați de partituri patristice le-ar putea produce un oarecare disconfort.   

Dacă este adevărat că în lumea neo-protestantă cultivarea exclusivă a emoției a dus la sărăcirea vieții intelectuale, aceasta nu înseamnă că remediul s-ar afla în recuperarea studiului și a vieții intelectuale în dauna repetițiilor muzicale. La întrebarea „Este obligatorie participarea la slujba religioasă dacă vrem să avem o viață creștină?”, C. S. Lewis a răspuns afirmativ, bineînțeles: nu poți fi creștin fără Sfintele Taine și nu le poți primi fără a participa la slujbă. Dar Lewis insistă: venirea la biserică este cel mai bun remediu pentru a scăpa de îngîmfare. Venind la biserică, ai șansa rară de a descoperi că o muzică proastă, pusă pe niște versuri mediocre, este cîntată prost de un sfînt bătrîn încălțat cu niște ghete modeste pe care nu ești vrednic să le cureți (http://andynaselli.com/c-s-lewis-on-his-churchs-hymns-fifth-rate-poems-set-to-sixth-rate-music).

Poate că pe intelectualii ortodocși români cultura patristică i-a scăpat de îngîmfare. Cu toate acestea, să nu renunțăm prea ușor la ajutorul care ne-ar putea veni de la omulețul simplu care rabdă lîngă noi resemnat și fără să priceapă mare lucru din sensurile simbolice ale liturghiei bizantine, dar care rămîne totuși pe deplin încredințat că în timpul slujbei Dumnezeu este prezent; un om căruia nu i-ar putea trece vreodată prin minte că Dumnezeu face ca slujba să strălucească tocmai de dragul acestui om simplu cu privirea ușor pierdută, care-și schimbă răbdător greutatea de pe un picior pe altul, hotărît să rămînă locului pînă la sfîrșit, oricît de mult ar dura.

Maturitatea duhovnicească, înțelepciunea duhovnicească care lipsesc astăzi într-un mod atît de dureros din bisericile noastre, după cum observă corect dl Tomuleț, nu pot fi dobîndite în afara unei vieți bisericești; în plus, discernămîntul duhovnicesc apare ca dar al lui Dumnezeu în cadrul unei relații de ascultare dintre fiul/fiica și părintele duhovnicesc, relație care nu poate fi înlocuită de nici un text. Un duhovnic simplu la minte și lipsit de cultură este de preferat textului cel mai profund. Uneori este de preferat chiar și duhovnicului cultivat. Dar pînă ajungem la duhovnic, ne putem baza oricînd pe omulețul simplu de lîngă noi și pe icoanele dintre noi.

În alt loc, unde discută direct problema muzicii bisericești, C. S. Lewis ajunge la concluzia că totul depinde de intenția cu care facem lucrurile:

„But it is on the intention that all depends. [...] We must beware of the naive idea that our music can ‘please’ God as it would please a cultivated human hearer. That is like thinking, under the old Law, that He really needed the blood of bulls and goats. To which an answer came, ‘Mine are the cattle upon a thousand hills’, and ‘if I am hungry, I will not tell thee.’ If God (in that acme) wanted music, He would not tell us. For all our offerings, whether of music or martyrdom, are like the intrinsically worthless present of a child, which a father values indeed, but values only for the intention.”

C. S. Lewis, „On Church Music”, https://learnitandshareit.files.wordpress.com/2014/08/c-s-lewis-on-church-music.pdf

 

DIN EVERGHETINOS

13. Un frate l-a întrebat pe avva Siluan, zicând: ce voi face, avvo, cum voi câştiga umilinţă? Că sunt foarte ispitit de trândăvire, de somn şi de dormitare. Şi când mă scol din somn, mă lupt foarte la cântarea psalmilor şi nu pot birui dormitarea, nici psalmi nu zic fără de glas. Şi i-a răspuns lui bătrânul: fiule, a zice tu psalmii cu glas, întâi este mândrie, căci ţi se pare că tu cânţi, iar fratele tău nu cântă. Al doilea, îţi împietreşte inima şi nu te lasă să te umileşti. Deci, de voieşti umilinţa, lasă cântarea. Şi când stai făcându-ţi rugăciunile tale, să caute mintea ta puterea stihului şi să socoteşti că stai înaintea lui Dumnezeu, a Celui ce încearcă inimile şi rărunchii(Psalm 7, 10.). Iar când te scoli din somn, mai înainte de toate slăvească gura ta pe Dumnezeu; apoi citeşte Crezul şi Tatăl nostru. După aceea, începe-ţi canonul tău, încet, suspinând şi aducându-ţi aminte de păcatele tale şi de chinul în care va să te munceşti. Zis-a fratele: eu, avvo, de când m-am călugărit, slujba canonului şi ceasurile, după rânduiala celor 8 glasuri le cânt. A răspuns bătrânul: pentru aceasta umilinţa şi plânsul fuge de la tine. Pune în minte pe părinţii cei mari, cum ei nefiind slujitori bisericeşti şi nici glasuri şi nici tropare ştiind, fără numai puţini psalmi, ca nişte luminători în lume au strălucit; precum au fost avva Pavel cel prost şi avva Pamvo şi avva Apolo şi ceilalţi purtători de Dumnezeu părinţi, care şi morţi au înviat şi mari puteri au făcut şi stăpânirea cea asupra dracilor au primit-o. Nu cu cântări, tropare şi glasuri, ci cu rugăciunea cea cu inima zdrobită şi cu post, prin care şi frica lui Dumnezeu în inimă creşte necontenit şi plânsul se întăreşte, şi de tot păcatul curăţeşte pe om iar mintea mai albă decât zăpada o face. Apoi cântarea, pe mulţi la cele mai de jos ale pământului i-a pogorât, nu numai mireni, ci şi preoţi, fiindcă i-au moştenit şi în curvie şi în alte patimi de ruşine i-au prăpăstuit. Deci cântarea este a mirenilor. Pentru aceasta şi norodul se adaugă prin biserici. 

http://www.pateric.ro/pentru-avva-siluan/