Minciuna altfel

Mai surprins decît poporul care descoperă că a fost mințit din nou în campania electorală este politicianul căruia nu-i vine să creadă că a fost crezut din nou. Sigur, politicianul mizează nu pe încrederea electoratului, pe care nu o poate justifica, ci pe credulitatea lui. Dar asta doar în campanie, pentru că, o dată cu afișarea rezultatelor, politicianul redevine el însuși, omul pragmatic care trebuie să organizeze o lume mai brutală decît un șantier de blocuri în construcție. La afișarea rezultatelor, politicianul își dă jos costumul de Moș Crăciun, un ritual menit să ne anunțe că magia s-a sfîrșit, și nu înțelege de ce lumea vede în el un Grinch: doar pentru că în sac nu erau decît postere și broșuri electorale mototolite? Dar nu, el nu este un Grinch după cum nu a fost nici un Moș Crăciun, ci doar un om ca toți oamenii. L-ai crezut? Ghinion!

Poate că de vină e costumul, poate că e capacitatea oamenilor de a crede că este posibilă și o lume altfel. Motive suficiente pentru ca politicienii să confunde electoratul cu un copil pe care-l pot ignora, de vreme ce refuză să se maturizeze în ziua votării. Unii adulți nu se simt obligați să le dea explicații copiilor, și exact așa se poartă politicienii români cu populația, mai precis cu acea parte a electoratului care se încăpățînează să creadă în „magia” democrației, după cum se arată într-un articol recent din Cațavencii (http://www.catavencii.ro/editorial/democratia-e-o-prostie/):

„Copiii sunt mult mai demni, mai conștienți de drepturile lor și mai intuitiv democrați decât adulții. Dar reușim noi cumva să-i stricăm pe parcurs, să-i învățăm să fie supuși, să-și plece capul, să tacă și să înghită. Dar mai ales să nu mai întrebe “De ce?” până când nu obțin un răspuns. Iar în cazul lor “Pentru că așa zic eu!” nu va fi niciodată un răspuns valabil, care să oprească avalanșa de întrebări. Din când în când ar trebui să ne mai uităm puțin în jur, să căutăm din priviri copiii și să ne întrebăm dacă supunerea interesată pe care noi o practicăm zi de zi – iar ei nu – ne face cu adevărat fericiți, e compromisul de care avem, cu adevărat, nevoie.”

Mulți dintre noi își învață copiii să tacă și să-nghită, cînd de fapt ar trebui să învățăm de la ei să întrebăm „de ce?” Avem nevoie de această întrebare pentru ca nici noi, nici copiii noștri să nu mai trebuiască să tacă și să-nghită. Poate că atunci cînd o vom ști din nou vor apărea și altfel de policieni, cei de astăzi dispărînd cu ghinion cu tot. 

Biața mamă

Probabil că „Deschide ușa, creștine!” nu este singurul colind afectat de unele modificări. În mod curent circulă două versiuni, una, cea originală, cu strofe de patru versuri și alta, cu strofe de trei versuri în care „biața mamă” înlocuiește, în strofa a treia, pe „a Sa mamă” din strofa a doua a versiunii originale. Astfel, dacă în versiunea originală auzim, în strofa a doua,

„Și la Viflaeem am fost
Unde S-a născut Hristos,
Si-am văzut pe-a Sa mamă
Pe care Maria-o cheamă.”

în versiunea „alternativă” avem parte de

„Și-am văzut și biața mamă,
Pe care Maria o cheamă,
La mulți ani, mulți ani, cu bine.”

De departe, „biața mamă” este versiunea preferată, peste care dai nu doar în piețe, tramvaie (nu și în metrou, de unde biața mamă a fost surghiunită împreună cu cerșetorii-colindători), ci și la serbările de Crăciun de la școală. Versiunea circulă pe CD, în interpretarea unor cîntăreți cu accente suspecte și tocmai de aceea considerați cu atît mai „autentici”. Se pare că nu-i poți rezista nepedepsit bieței mame. Dar oricît de disconfortant ar suna expresia în urechile inimilor estetice, ea reprezintă, în lumea noastră, singura șansă a Mariei, și a noastră. Chiar dacă stilistic fenomenul demonstrează o alterare, o degradare a folclorului creștin, teologic vorbind el merge drept la țintă.

Colindele creștine nu sînt menite să te facă să te simți bine, să te bucuri de „magia Crăciunului”. Este posibil ca acelea să fie cîntate la fel de bine nu doar de îngeri, ci și de draci. Colindele veritabile nu sînt niște accesorii de Crăciun, niște podoabe bune de agățat în suflet, în brad sau la ușa de la intrare. Colindul adevărat îți bagă piciorul în ușă, te face să mai verifici o dată dacă ai încuiat-o bine. Și chiar și după ce te-ai băgat în pat, biața mamă îți întîrzie somnul dorit.  

 

Inima lipsă

Durerea vine mai tîrziu,

nu cînd îți lipsește degetul, brațul, piciorul,

copilul sau tatăl-sau-mama, soțul-soția, neamurile ori neamul,

ci atunci cînd simți cu inima care nu ți-a trebuit niciodată

pentru că ai considerat-o prea complicată pentru a fi încercată,

că tu nu le lipsești.

Omul de zăpadă stătea în stația de autobuz și nu se dădea dus

Dacă stai prea mult într-o piață de pește începi să miroși și tu a pește.

Proverb chinezesc

Omul de zăpadă stătea în stația de autobuz. Nu aștepta nici o mașină și nici nu locuia în stație, el doar stătea acolo, pur și simplu. Bineînțeles, șoferii nu știau asta, așa că mergeau mai departe, fără să mai oprească.

Călătorii păreau mulțumiți de situație. Chiar și cei care ar fi trebuit să coboare la stația respectivă erau furioși pe omul de zăpadă, nu pe șoferul care nu oprea în stație. Nimeni nu dorea să lase impresia că l-ar aștepta un om de zăpadă. Nimeni nu-i mai aștepta pe oamenii de zăpadă. Poate pentru că nimeni nu mai aștepta pe nimeni.

Unii pasageri se prefăceau că nu observaseră nimic, dar alții simțeau nevoia să explice, ca nu cumva să se creadă că ar fi de altă părere: „Asta mai lipsea, să se urce și ăla și să umple de apă pe-aici,” bombănea cîte unul. „Deh,” remarcă autoritar o doamnă în vîrstă, ale cărei zile de glorie încă mai străluceau din haina de blană bine îngrijită, „acum le-a dat drepturi la toți, nu mai poți să le zici nimic că vine și-ți spune că și are și ei dreptul. Păi ce, așa era pe vremuri?”

„Pe vremuri” lucrurile stăteau altfel, într-adevăr, dar puțini mai doreau să-și amintească cum a fost. Mai demult oamenii de zăpadă erau priviți cu bucurie, ca niște colindători ai unei lumi curate, care stătea să vină. Acum lumea se simte stînjenită la vederea unui om de zăpadă. Unii, precum șoferul, nu pot uita cum i-au distrus în adolescență, pînă cînd, deveniți adulți, au găsit alte lucruri de distrus, mai pe măsura lor. Bine măcar că își învățase copiii să o facă și ei, să știe să se distreze, să-și trăiască viața, cum se spune. Adică doar pe cel mai mare, pentru că cel mai mic, „Idiotu’”, cum îi spunea în sinea lui, începea să urle la vederea spectacolului și le strica tot cheful. „Parcă ar fi și el tot de zăpadă, nu de carne, ca mine” își continuă șoferul gîndurile, zîmbind la ideea că nevastă-sa l-ar fi putut înșela cu un om de zăpadă. „Atîta pagubă, măcar atunci l-aș putea strica pe Idiot”, se consolă liniștit. Brusc, zîmbetul îi pieri. Îi invidia pe mecanicii de la metrou, care habar nu aveau cum te-ngheață privirea ălora, a oamenilor de zăpadă. „Ce i-aș mai topi eu!” scrîșni el, înveninat.   

Dar printre călători erau puțini cei care, asemenea șoferului, distruseseră oameni de zăpadă. Cei mai mulți nici nu distruseseră, nici nu făcuseră vreunul, dar asta tot îi apăsa ușor, imperceptibil aproape, ca un fulg. De fapt, toți acești oameni și-au dorit în copilărie să facă oameni de zăpadă, doar că erau prea mici și nimeni dintre cei mai mari nu părea dispus să-i ajute. Părinții nu erau cu ei, frații mai mari aveau joaca lor, iar bunicii erau prea bătrîni. Poate că n-ar fi fost prea tîrziu nici acum, doar că nu mai aveau cu cine. Copiii de astăzi sînt altfel, au învățat să se descurce singuri, poate și pentru că pe tabletă totul e ușor și cu atît mai ușor cînd ești singur, poți face oameni de zăpadă pe tabletă, din cărămizi, iar cînd termini tragi în ei cu arcul, cu pistolul sau cu tancul, în funcție de punctajul obținut la construcție. Cînd vine vorba de făcut un om de zăpadă din zăpadă nu prea mai ai cu cine. Dar dacă e să-i distrugi, se bagă toți peste tine. În sfîrșit, ceva distractiv!

Trebuie spus totuși că, în principiu, lumea nu-i ura pe oamenii de zăpadă. De fapt, toți aveau oameni de zăpadă acasă, pe care-i scoteau din cutii în preajma Crăciunului. Oameni de zăpadă de plastic, stînd cuminți lîngă pomi de Crăciun de plastic colindați de un Moș Crăciun de plastic. Și cu beculețe! Față de oamenii de zăpadă de zăpadă, cei de plastic erau mai buni, mai albi, mai adevărați: nu se topeau, nu erau reci și, mai ales, nu veneau din cer.

Și-acum, uite, tot dai peste ei prin stații. Vin și stau acolo și se uită lung după trecători și mașini. Poate că e bine că nu oprește nimeni, nici o mașină. Poate că vor pleca singuri. Poate că vor lua și cerul odată cu ei. 

Caca proaspăt pentru tine!

Nu știu în ce măsură cumpărătorii aflați în magazinele Kaufland cu vreo doi, trei ani în urmă au remarcat sloganul difuzat de stația magazinului: „Calitate Kaufland! Căutați la raft produsele cu etichetele Ca-Ka!” Poate că mă-nșeală memoria, dar cred că am auzit la un moment dat și mesajul „Ka-Ca proaspăt pentru tine!” Pentru a se asigura că articolele K-Classic ne plac cu adevărat (http://www.kaufland.ro/Home/04_Relatii_clienti/005_Asigurarea_calitatii/001_K_Classic_ofera_calitate/index.jsp), departamentul de marketing a introdus între „calitate” și numele firmei cuvântul „Classic”, evitînd astfel cacofonia nefericită din trecut care le-ar fi putut inspira cumpărătorilor o asociație neproductivă.

Dar nu acest magazin în sine este obiectul rîndurilor de față (ai cărui angajați, mă grăbesc să o spun, îi depășesc prin amabilitate și politețe pe angajații altor lanțuri de supermarketuri), ci acest „caca”, proaspăt sau nu prea, dar întotdeauna în garanție, pe care ni-l oferă toate magazinele de retail sub forma lucrurilor de duzină, alimentelor contrafăcute și electrocasnicelor programate să se defecteze după un ciclu de funcționare predeterminat. Nu despre Kaufland este vorba, așadar, ci despre Kauf-Land, „Tărîmul cumpărăturilor”, lumea magică unde totul este atît de accesibil pentru că este atît de inutil. Este vorba deopotrivă despre ideile reciclate ale așa-numitei drepte conservatoare de la noi, ambalate în plastic pentru ca nu cumva să piardă ceva din vidul interior și așezate pe raft, de regulă între raionul de electrice și cel de jucării. Unul dintre liderii acestei mișcări ne certa cu mai bine de un deceniu în urmă că am mîncat prea mult rahat, mai precis că în istorie numai cine nu a vrut nu s-a pișat pe noi. Pentru ca dreapta căreia îi aparține să ne certe că nu mîncăm destul rahat, că nu înghițim capitalism pe pîine, că nu apreciem destul piața liberă, că nu sîntem vrednici să locuim în „Tărîmul cumpărăturilor”, într-un paradis nemeritat,  chiar dacă străbătut – ca o pedeapsă? ca un avertisment? ca o confirmare? –  de adieri suspecte, irespirabile uneori, datorate instalației de climatizare unde aerul răspîndit în magazin pare să vină direct din aerisirea veceurilor.

„Pentru oameni, destul nu e niciodată îndeajuns”, le spune ratonul RJ din Over the Hedge tovarășilor uimiți și speriați a căror pădure a fost transformată într-un mic orășel (https://www.youtube.com/watch?v=5kGCzZSFdZ4). Noua suburbie este, după cum o numește un poster, „Poarta către viața bună” (https://www.youtube.com/watch?v=Rw4azphSXes). După o încercare eșuată de a se înfrupta din gunoaiele aflate dincolo de gard, Verne țestoasa îi spune ratonului că nu vor să mai aibă de-a face cu nici un lucru aflat dincolo de gard (https://www.youtube.com/watch?v=UgR1-XMrJsI).

Dincolo de gard nu sînt doar oameni: tot acolo se află, sufletește, RJ și ursul Vincent, animale care au trecut gardul pierzîndu-și măsura, trăind la fel ca oamenii, doar pentru a mînca și a se distra, chiar dacă singura distracție, singurul eveniment a rămas tot mîncarea. Mai ales, sînt singuri, lipsiți de o familie. La fel ca oamenii.

Nu se află nimic acolo, dincolo de gard, pentru care merită să mori. Lucrurile pentru care merită să mori se află dincoace. Familia este unul din ele. Este ceea ce descoperă ratonul, gata să sacrifice viețile animalelor care-l ajutaseră să-și răscumpere propria lui viață din ghearele lui Vincent. Familia este poarta către viața cea bună, îl lămurește Verne pe RJ.

Să cazi din Rai este grav, dar mult mai grav este să cazi în Rai. Pentru că în acest caz nu-ți mai poți dori să te întorci. În falsul rai ești prizonier, ești captiv, ești propriul tău ostatec și propriul gardian.

Se cade în rai atunci cînd raiul în care ai ajuns este fals: este un rai repetitiv și limitat pentru că este fals. În falsul rai nu se află nimic înăuntru: nimic înăuntrul locuitorilor, nimic înăuntrul produselor, nimic înăuntrul cuvintelor. Tocmai pentru că nu are nimic de oferit, ambalajul devine totul, și din acest motiv ambalajul se schimbă în permanență, promițînd de fiecare dată noutatea pentru același vechi conținut de rahat. Operațiile estetice țin de aceeași industrie de marketing care asigură funcționarea raiului fals, unde fiecare lucru este o minciună, fiecare promisiune o nouă amăgire și unde nici un chip nu reflectă nimic.

Calitativ, nu este nici o diferență între produsele din raft și cele din gunoi. Ceea ce le desparte este ambalajul. Lada de gunoi este iadul, locul unde ajung produsele scoase din ambalaj, la fel ca mormîntul unde oamenii nu sînt băgați pentru că au murit, ci pentru că ambalajul nu-i mai poate salva, nemaiputînd spune o minciună convingătoare. La gunoi nu mai ajung de mult resturi menajere, mîncare stricată, lucruri defecte, ci doar produse care, scoase din ambalaj, și-au pierdut noutatea. Așa cum în pămînt nu ajung decît acei morți cărora le-a cedat ambalajul, trupul.

Evocîndu-l pe olandezul Multatuli (Edward Dekker) ca pildă de scriitor veritabil, care răspunde nu doar la chemarea vocației, ci și la „chemarea timpului nostru și a poporului nostru, la chemarea umanității”, Paustovski amintește de soluția aplicată de armata olandeză într-o confruntare cu javanezii răsculați (sprijiniți de Dekker, lucru care l-a costat): i-a împroșcat cu excremente omenești. „Javanezii”, explică Paustovski, „care înfruntau fără să clipească focul de armă, n-au rezistat în fața unui astfel de război, și s-au retras.” (Konstantin Paustovski, Trandafirul de aur, Minerva, 1981, p. 18)

Javanezii s-au retras pentru că nu căzuseră încă în rai. Dar cînd te bucuri că te afli în raiul căzut ai devenit imun la rahat, care pare tentant dacă este ambalat în mod atractiv. Continui să fii însă împroșcat cu mizerii nu doar pentru că aceasta este super-mega-oferta, ci mai ales pentru ca atunci cînd vei întîlni semnele raiului adevărat să te retragi scîrbit. 

Societatea întredeschisă și biserica ei

Într-o postare recentă, Alexandru Racu subliniază impostura „societății civile” românești, incapabilă să treacă testul definiției de dicționar: „totalitatea organizațiilor și instituțiilor independente de guvern care manifestă interesele și voința cetățenilor” (https://alexandruracu.wordpress.com/2016/11/08/societate-civila/). O observație demonstrabilă, la rigoare, cu „fapte, contracte și facturi” (http://www.catavencii.ro/soros-luat-teapa/). Nu împărtășesc încrederea autorilor din Cațavencii în privința „autonomizării” generației Soros. Că rețeaua identificată ca „societate civilă” nu reprezintă societatea românească decît într-un mod ideal, ideal care nu are nici o legătură cu realitatea românească, este evident. Dar mă-ndoiesc că această lume s-ar putea desprinde de părinții ei fondatori, cum afirmă cațavencii în articolul menționat mai sus:

„Pe termen scurt, ceea ce a făcut Soros a avut aparența unui mecenat social admirabil, care și-a propus să grăbească procesul de însănătoșire a societăților ieșite din comunism. Pe termen lung, însă, rețeaua alimentată 26 de ani cu sume considerabile a căpătat conștiință și scopuri proprii. Fără discuție că un miliardar ca Soros n-a exclus obținerea unei anumite influențe în societățile în care a pompat fonduri, dar aceste influențe s-au manifestat destul de timid. În schimb, rețeaua care s-a hrănit din facturile lui a început să vizeze puterea la modul direct.”

Dimpotrivă, este posibil ca proiectul lui Soros să fi reușit: departe de a reprezenta un efect secundar, vizarea și asumarea directă a puterii de o elită „deschisă”, tehnocrată și multifuncțională putea să constituie de la bun început obiectivul principal, chiar dacă pe termen lung, al unora dintre operele „caritabile” ale unor oameni și instituții occidentale. Cu alte cuvinte, activitatea de mecenat nu a fost de multe ori decît o investiție la fel de pragmatică ca cea aplicată retehnologizării unei fabrici românești oarecare.

De 26 de ani s-au băgat bani și idei nu neapărat pentru a scoate bani și idei, ci doar pentru a le ține în circulație. Ce-i drept, în măsura în care banii pot produce (sprijinind, promovînd) idei, și ideile, mai ales cele făcute din bani, produc bani. Integrate circuitului stațiilor de reciclare constituite de editurile și think-tank-urile din mainstream, ideile consolidate cu armătura unei libertăți împletită ideologic și orientată strategic pot chiar lăsa impresia că produc idei veritabile. Dar tocmai acest proces constrînge „societatea civilă” românească să rămînă fidelă principiilor ei de bază, anulînd astfel posibilitatea unei desprinderi de sursa intelectuală originară, respectiv de tema „societății deschise”, oricît de independentă ar fi devenit ea față de finanțările externe. Societatea civilă românească este tot atît de civilă ca orice mercenar de aiurea: ambii acționează în haine civile.

Asta nu înseamnă că societatea civilă nu s-ar putea bucura și de sprijinul oamenilor în uniformă, indiferent de costumul pe care-l poartă. Unii, costume italienești, alții, veșminte arhierești, precum în ceremonia de decorare a lui Dîncu și Hellvig cu Ordinul „Sf. Ap. Andrei”, respectiv cu Ordinul „Sfinții Împărați Constantin și Elena” (http://www.catavencii.ro/dancu-si-hellvig-oamenii-lui-dumnezeu/).  Distanța, dacă nu opoziția societății civile în raport cu realitatea românească corespunde într-un mod  nefericit, dar semnificativ distanței crescînde a BOR față de propria natură, distanță pe care BOR o produce prin gesturi care celebrează fondurile acordate de la buget cu recunoștința emoționată a manelistului copleșit de sumele primite în toiul unei nunți de interlopi.

Pe Crucea căutată și descoperită datorită Sfintei Elena, Constantin a întemeiat un imperiu creștin. Pe aceeași Cruce ar fi trebuit să stea și Catedrala Mîntuirii. Din cîte se pare însă, ea stă mai ales pe banii acordați de la buget de diverși indivizi încadrabili în generația Soros.

Nu avem o societate deschisă nu doar pentru că nu avem o societate civilă, ci mai ales pentru că nu avem o Biserică deschisă. Și una, și alta sînt doar întredeschise, destul pentru ca adevărul să poată fi spus, dar insuficient pentru ca el să însemne vreodată ceva. 

Nu, Soros nu a rămas pe dinafară, cum se grăbesc cațavencii să creadă. El și alții ca el, știuți sau neștiuți, sînt înăuntru și peste tot: în forum, în Piață, în Universitate, în Parlament, în Catedrală. În așa fel încît de fiecare dată cînd doi sau trei vorbim despre adevăr, ei sînt în mijlocul nostru. 

Realitatea din meniu

Am vrut să-mi iau un aparat de fotografiat. I-am cerut vînzătorului unul care să declanșeze la vînt.

„N-avem așa ceva,” mi-a răspuns, „dar avem aparate care declanșează la zîmbet, la nori, la răsărituri și apusuri. Chiar și la mori de vînt, ceea ce e destul de aproape de ce doriți dumneavoastră.”

„Dar aparate care declanșează la liniște aveți?” am întrebat.

„Nu, nu avem așa ceva, dar avem aparate care declanșează la mort, sau la camere goale, ceea ce e cam același lucru. Dar pot fi setate să declanșeze și la botezuri și cununii. Sau accidente. Astea sînt de fapt cele mai căutate.”

„Dar aparate care declanșează la respirație aveți?” am întrebat.

„Nu, nu avem așa ceva, dar avem aparate care declanșează la floare, la frunză, la păsări sau pești, și, bineînțeles, la cai, cîini și pisici” mi-a răspuns.

„Dar aparate care declanșează la privire aveți?” am întrebat.

„Așa ceva nu mai există”.

„Aparate?”

„Priviri,” răspunse vînzătorul uitîndu-se în altă parte. „Și-n definitiv,” continuă el, „nu înțeleg de ce v-ar trebui așa ceva. Cel mai simplu program de editare știe să facă asta, să bage efecte, priviri și alte aiureli dintr-astea. În plus, ultimul model de cameră foto are deja introduse în program toate fețele, peisajele și animalele, cu tot felul de decoruri. Ia uitați aici, vedeți, ăsta cred că sînt eu iar a-a-aici [butonează rapid la butoanele aparatului] sînteți dumneavoastră. Acum, dacă selectați această opțiune [îmi arată în meniul aparatului], putem avea această fotografie împreună. Iată! Vedeți? Avem o fotografie împreună, deși această fotografie nu a fost făcută de fapt niciodată. Nici nu mai trebuie să fotografiați ceva. Toate fotografiile sînt deja făcute, le aveți în aparat, pricepeți? Trebuie doar să selectați și să combinați. În curînd, nimeni nu va mai face fotografii, toată lumea va face combinații, compoziții. Păi nu așa a fost și cu aparatul de telefon? Nu-l foloseau oamenii pe vremuri la vorbit?”

„Eu îl folosesc și acum,” aș fi vrut să-i spun. Mi-am luat anume un telefon cu care nu-ți poți face selfie. Cu care nu poți să te suni. Doar că, de ceva vreme, nu mai răspunde nimeni.  

Libertatea "alegerii"

Unii oameni mănîncă mai bine decît alții.

Dar asta nu înseamnă mare lucru: în definitiv, și unii cîini mănîncă mai bine decît unii oameni.

Și ce dacă unii oameni care mănîncă mai bine decît unii cîini au cîini?

Da, dar unii oameni care mănîncă mai bine decît unii oameni au și cîini, și oameni. Unii dintre acești oameni sînt politicieni.

Deși nu se-nghit unii pe alții, toți politicienii se mănîncă între ei. Unii mănîncă și alte specii. Cică unii politicieni s-ar lăuda că ne-ar mînca și pe noi, dar eu cred că mănîncă rahat. Sincer, aș vrea să încerce, doar ca să le rămînă oasele în gît. Oase lungi și tari, d-aici pîn’ la Ipotești. Cred că nu pot decît să ne omoare și să ne lase acolo, ca pe Nechifor Lipan.

Cînd vine vremea alegerilor, avem de fiecare dată două opțiuni: între unii cu cap de om și corp de cîine și alții cu cap de cîine și trup de om.

De douăzeci și șase de ani ne-am tot bucurat de libertatea alegerii.

Niciodată de alegerea libertății.

Cerul de sus și cerul de jos

Toamna cerul de sus se dezvelește

acoperindu-l pe cel de jos

pentru ca iarna să nu-i înnegrească petalele.

Iarna șchiopătăm,

pășind cu un picior pe cerul de sus

iar pe celălalt trăgîndu-l după noi.

Chestiunea românească

Nu ştiu dacă s-a observat că persoanele care subliniază diferenţa dintre nazism şi poporul german nu sunt la fel de insistente cînd vine vorba de diferenţa dintre homo sovieticus şi omul rus, în ciuda faptului că ruşii au fost cele dintîi victime ale sovieticilor şi cei care i-au rezistat comunismului la o măsură cu care rezistenţa anti-nazistă a poporului german nu se poate compara. Spre deosebire de germani, care au văzut în nazism şansa realizării idealului naţional al purităţii ariene, ruşii nu au aşteptat de la sovietici împlinirea idealului Sfîntei Rusii. Tocmai acest ideal, această aşteptare de natură mesianică i-a ajutat pe ruşi să vadă în comunism forţa păgînă care împiedica realizarea acestui ideal. Sfînta Rusie nu a însemnat niciodată pentru ruşi un ideal de puritate etnică, ci o realizare a vocaţiei Rusiei de împlinire a voii lui Dumnezeu în lume. Eroul Sfintei Rusii este sfîntul, mujicul credincios, nebunul întru Hristos; eroul mitologiei ariene este supraomul, omul necontaminat de rasele impure. Rămîne de văzut în ce măsură refugiaţii primiţi de Germania în ultimii ani vor contribui la suprimarea sau la resuscitarea ideii ariene.

Trebuie precizat însă că germanii nu sunt, în orice caz nu au fost singurii adepţi ai credinţei în superioritatea rasială, chiar dacă ei deţin copyrightul (scrînteala albilor sudişti din Statele Unite merită urmărită pînă în pînzele ei teutonice). M-am gîndit la lucrurile acestea descoperind ticăloşia popoarelor scandinave în tratamentul la care i-a supus pe laponi, singurul popor liber din Europa: suedezii îi foloseau ca sclavi la mina Nasafjäll, folosind armata împotriva laponilor care încercau să fugă; din 1913 pînă în 1920, Institutul suedez de segregare rasială a iniţiat şi condus sterilizarea femeilor lapone („From 1913 to 1920, the Swedish race-segregation political movement created a race-based biological institute that collected research material from living people and graves, and sterilized Sami women. Throughout history, Swedish settlers were encouraged to move to the northern regions through incentives such as land and water rights, tax allowances, and military exemptions.” https://en.wikipedia.org/wiki/Sami_people )

Limba şi obieciurile lapone au fost interzise în toate ţările traversate/locuite de laponi: Finlanda, Suedia, Norvegia, Rusia. Între 1900 şi 1940, norvegienii s-au ocupat în mod special de ceea ce am putea numi cu îndreptăţire „Chestiunea laponă”, interzicîndu-le limba, luîndu-le teritoriile,  furîndu-le copiii şi interzicîndu-le obiceiurile şi tradiţiile, reglementîndu-le stilul de construit al locuinţelor tradiţionale după ce le distruseseră în prealabil cu un mic ajutor din partea fraţilor germani.[1]

Ştim cine s-a ocupat de noi între 1945 şi 1989; nu ştim cine s-a ocupat de noi din 1989 pînă astăzi. O multinaţională, foarte probabil, dar una cu experienţă. Nu ne-au castrat femeile din acelaşi motiv pentru care nu ne-au furat copiii: pentru că le-au făcut să avorteze. Ne măsoară pămîntul, casele, vieţile. Ne măsoară poezia nu în ritmul limbii noastre şi nici în metrul clasic, ci tot în metrul de tîmplărie cu care i-au măsurat sicriul lui Eminescu.

Cînd un străin îi cere unui lapon să-i spună o poveste, laponul răspunde „iem teide”, nu ştiu. În schimb, „între ei îşi spun poveşti ore întregi cu o plăcere deosebită” (Vasile Cucu, Dorin Iancu, Laponii, Editura Tineretului, 1968, p. 137). 
Uneori, pentru a nu dispărea din istorie, trebuie să lupţi. În restul timpului, trebuie să-ţi spui povestea. Deocamdată, povestea noastră ne-o spun străinii.
P. S.
          Oameni mai atenţi şi mai prompţi decît mine au semnalat din timp faptul că în România lupta împotriva comunismului şi, ulterior, împotriva "baronilor" nu s-a dus în numele românilor, ci în numele pieţei libere, deci în numele şi conform intereselor investitorilor străini. Apărătorii libertăţii de exprimare, indignaţi de sloganul "nu ne vindem ţara!" al unei populaţii îngrozite de ambele alternative şi al cărei instinct a fost confirmat ulterior prin migraţia economică forţată, au fost cei dintîi care au propus şi legitimat ideea brandului de ţară. Pînă la urmă se pare că ia, cămaşa ţărănească, joacă rolul unui brand neoficial. Desprinsă de povestea ei, ia nu înseamnă nimic, aşa cum nici România nu înseamnă nimic. Ia şi România, în acest context de piaţă, stau într-o relaţie de tipul ambalaj-produs. Ia nu reprezintă nimic şi pe nimeni, este un obiect de serie ca oricare altul. În sine, ia este o poveste de familie, şi doar aşa poate susţine povestea unui neam.
          Finlanda a făcut din cultura laponă un instrument turistic, operatorii de turism organizînd spectacole în cadrul cărora turiştii pot vedea ceremonii lapone. Atît ceremoniile, cît şi obiectele artizanale vîndute cu aceste ocazii nu sunt decît nişte falsificări grosolane ale stilului de viaţă lapon (https://en.wikipedia.org/wiki/Sami_people). Cred că orice poveste care se vinde, care e de vînzare, reprezintă o deformare a realităţii. Dar probabil că aceasta este o lege a realităţii: nu o poţi băga într-un ambalaj decît deformînd-o.

Notă:

[1] “The strongest pressure took place from around 1900 to 1940, when Norway invested considerable money and effort to wipe out Sami culture. Anyone who wanted to buy or lease state lands for agriculture in Finnmark had to prove knowledge of the Norwegian language and had to register with a Norwegian name. This caused the dislocation of Sami people in the 1920s, which increased the gap between local Sami groups (something still present today) that sometimes has the character of an internal Sami ethnic conflict. In 1913, the Norwegian parliament passed a bill on "native act land" to allocate the best and most useful lands to Norwegian settlers. Another factor was the scorched earth policy conducted by the German army, resulting in heavy war destruction in northern Finland and northern Norway in 1944–45, destroying all existing houses, or kota, and visible traces of Sami culture. After World War II the pressure was relaxed though the legacy was evident into recent times, such as the 1970s law limiting the size of any house Sami people were allowed to build.” https://en.wikipedia.org/wiki/Sami_people

Prima ninsoare

prima ninsoare şi iarna încă nu a venit

între mine şi vişini

încrederea face cărare

Cîți ani îi trebuie unui popor pentru a fi liber?

Cîte drumuri trebuie să străbată un om înainte de a-l numi om?

Răspunsul nu-i suflare de vînt.

Răspunsul e drumul de om.

Era pe când nu s-a zărit, azi îl vedem, și nu e

Dar pe dl Liiceanu „lumina stinsului amor” nu-l mai urmărește: „Viața lui, care căpătase contur ca întreg, care se strânsese ca într-un vârf de lance în punctul de culminație al destinului lui, s-a fărâmițat în mii de cioburi, dispărând definitiv din câmpul privirii noastre.” (http://www.catavencii.ro/o-limba-de-adio/)

Interesant nu e că dl Liiceanu face această observație acum, după ce din Harap-Alb nu a mai rămas decît Spînul, ci, după cum subliniază autorul articolului din Cațavencii, că d-l Liiceanu vede o schimbare într-un personaj permanent identic cu sine și niciodată mai mult ca atunci cînd centrele de putere (politică, intelectuală, militară) i-au fost, mai mult decît favorabile, supuse:

„Poate că, simțindu-se ușor vizat, poate din simpatie pentru cei alături de care a trudit atâția ani, Gabriel Liiceanu se dezice și el de Băsescu. De ce? Pentru că Traian Băsescu s-a schimbat. E altcineva, zice Liiceanu.

Și Liiceanu are dreptate. Traian Băsescu de acum a devenit un clovn, un decrepit guraliv, un simplu lingău al lui Traian Băsescu de acum câțiva ani.

Cel mai nociv dintre Traianii Băsești a fost atunci, între 2009 și 2014. Mincinos, răzbunător, sexist, lipsit de orice empatie și solidaritate, semănând ură socială și vomitând dispreț.” (http://www.catavencii.ro/o-limba-de-adio/)

Dl Liiceanu nu recunoaște că s-a înșelat și că i-a înșelat astfel pe mulți oameni care aveau încredere în d-sa. Nu, fenomenologul și hermeneutul din el au fost înșelați de Băsescu care nu a putut să rămînă Harap-Albul care nu a fost niciodată.

Pînă la urmă, din toată această farsă pe care dl Liiceanu a încercat s-o convertească în poveste, noi n-am pierdut vreun Harap-Alb și nici nu ne-am trezit cu vreun Spîn în plus. Doar d-l Liiceanu a rămas cu o perucă caraghioasă cu care nu știe ce să facă: să o returneze celor de la Recuzită, ori să o păstreze pentru următorul Spîn?

Ariciul lui Norstein

Cine are un singur lucru în cap, vede lumea conform acelui lucru. Cine are mai multe lucruri în cap, o vede împărțită potrivit lucrurilor din capul lui. Oamenii cu lucruri în cap cred că așa se petrece cu toată lumea, și de aceea au împărțit oamenii în „arici” și „vulpi”, respectiv în oameni care văd un singur lucru important și oameni care văd multe lucruri.

Dar ariciul lui Iuri Norstein (artist despre care am aflat din acest material al dnei Elena Dulgheru: http://elena-dulgheru.blogspot.ro/2016/09/cum-sa-desenezi-zgomotul-gerului-o.html, vezi filmul de animație aici: https://www.youtube.com/watch?v=oW0jvJC2rvM), are în cap tot ceea ce-i trebuie pentru a vedea lumea așa cum este ea, plină și întreagă, suprinzătoare și liniștitoare, periculoasă și protectoare, cu stele liniștite pe cer, licurici neastîmpărați prin văzduh și melci preocupați la picioare, solidă și trainică asemenea unui arbore, amăgitoare ca ceața și nesigură ca apa unui rîu.

Ursulețul, prietenul puiului de arici, are tot ce-i trebuie pentru a trăi în această lume: are o colibă, are ceai, ar putea avea chiar și gemul de zmeură adus de arici precum și un prieten bun. Dar numai ariciul știe cum trebuie să te uiți la stele, și numai asta îl face pe urs cu adevărat fericit.

Pentru că nu vezi un lucru decît în măsura în care îl descoperi. Ariciul lui Norstein ne descoperă stelele și nouă, celor cu un singur lucru în cap, ori cu mai multe. Și, descoperind calul în ceață, ne învață și pe noi să ne întrebăm: ce-o face calul acum?   

„Fiecare om este un om”: Statul liber din Jones

Era de așteptat ca recentul film al lui Matthew McConaughey, Free State Of Jones (http://www.imdb.com/title/tt1124037/) să nu facă în România prea multe valuri, în ciuda tsunami-ului stîrnit de reușitele impresionante ale actorului în ultimii zece ani. Șansa Americii e că a avut un Nord și un Sud. Șansa Nordului era Sudul, și invers. Nu știu ce a mai rămas din Nord și Sud, dar cîtă vreme îl au pe McConaughey, americanii nu sînt încă pierduți.

Noi nu avem un Sud, și nici un Nord. Noi avem un centru. La fel ca americanii de astăzi, doar că fără McConaughey. În România, centrul a decis că libertatea e bună, dar un stat liber nu. Așa că Free State Of Jones trebuia pus în debara pentru că risca să-i facă pe români să se gîndească la lucruri inimaginabile, de genul:

„Nici un om nu trebuie să rămînă sărac pentru ca altul să se poată îmbogăți. Nici un om nu are dreptul să-i spună altui om pentru ce trebuie să trăiască sau pentru ce trebuie să moară. Ce sădești în pămînt este al tău și rămîne al tău pentru a-l cultiva și recolta și nici un om nu are dreptul să ți-l ia. Orice om este un om. Dacă mergi în două picioare, ești om. Nimic mai simplu.” [1]

Astăzi, românii au doar un centru, care le spune ce sînt, cum sînt, ce și cît merită și, mai ales, ce și cît nu merită. De pildă, românii merită să muncească pe doi lei. Ei înșiși nu prețuiesc mai mult. Românii sînt cîntăriți și sînt găsiți ușori, dar asta doar pentru că sînt măsurați și cîntăriți cu instrumentele centrului.

În anul 1907, românii și-au dat măsura. Măsura urii, antisemitismului și a resentimentului ne spune centrul în timp ce încuie cu grijă caietele de datorii iscălite cu o cruciuliță de țăranii analfabeți. La anul vom împlini 110 de ani de la singura încercare reală de a ne lua țara înapoi. Pentru că aveam o țară înainte de a avea un stat. Aveam o țară și înainte de dobîndirea unui stat independent, dar mai avem o țară astăzi? Putem avea o țară dacă nu sîntem o țară? Spre deosebire de un stat, o țară nu trebuie recunoscută de alte state. O țară trebuie recunoscută de „țăranii”, adică de locuitorii ei. Dacă un stat are o populație, o țară are locuitori. O țară este locuitorii ei:

„Iar dacă sîntem propria noastră țară, atunci se cuvine să ne ridicăm și s-o recunoaștem.” [2]

Notă: 

[1] „No man ought to stay poor so another man can get rich. Number two, no man ought to tell another man what you got to live for or what he's got to die for. Number three, what you put in the ground is yours to tend and harvest and there ain't no man ought to be able to take that away from you. Number four, every man is a man. If you walk on two legs, you're a man. It's as simple as that.” http://www.imdb.com/title/tt1124037/trivia?tab=qt&ref_=tt_trv_qu

[2] „— And we was hopin' to get some help from general Sherman, but it looks like that ain't comin' either. He says he won't recognize us. So it seems that we don't got no country on either side. And that's all right. I guess we're kind of our own country.
— That's right.
— And if we're honest about it, hadn't we been our own country for a long time?
— Yes, sir. Yeah.
— Now, Jasper here, he's obviously a lot more learned than I am. He was sayin' that, if in fact we are our own country, well then, by God, we oughta stand up and declare it. Yeah.
— That's right.

— Even if they push us back in the swamps, if we're willin' to die for somethin', we sure as the devil oughta be able to say what it is out loud.”

Călători străini prin Țara Românească

Tipătescu: Lasă, Ghiță, cu steagurile de alaltăieri ți-a ieșit bine; ai tras frumușel condeiul

Probabil că puțină lume știe că într-o biserică ortodoxă centrală din București se oficiază cultul mareșalului Ion Antonescu. Pînă și eu am aflat-o dintr-un articol al doamnei Tereza-Brîndușa Palade, profesor universitar de Filosofie și Etică. Astfel, descoperind imaginea mareșalului Antonescu pe peretele interior al bisericii Mihai-Vodă, doamna Palade se-ntreabă:

„Ce legitimitate are cultul acestui lider ultra-naționalist, responsabil de crime împotriva umanității, într-o biserică ortodoxă centrală din București aflată atît de aproape de Memorialul victimelor sale? Aceasta e, fără îndoială, o întrebare incomodă pentru reprezentanții Bisericii Ortodoxe Române. O întrebare corelată, ceva mai ”dogmatică”, ar fi: unde sînt adevărații păgîni? De care parte a Dîmboviței? În Evanghelie, evreii erau considerați singurii ne-păgîni ai timpului, chiar după spusele lui Isus. Iar cei care au exterminat sute de mii de oameni pe temeiuri rasiste nu pot fi numiți altfel decît ”păgîni” sau ”barbari”, indiferent de fumul de tămîie și de lumînări care le învăluie imaginile.”
(http://www.contributors.ro/cultura/cele-doua-maluri-ale-dimbovi%C8%9Bei-un-pelerinaj-incongruent/)

Întrebarea nu este incomodă, ci de-a dreptul incongruentă. Adică nepotrivită, inadecvată sau, potrivit sensului mai vechi al termenului, necuviincioasă. Pentru că este falsă. Nu se poate deduce sau demonstra un „cult” creștin-ortodox al Mareșalului Antonescu din simpla lui reprezentare pe peretele bisericii mai mult decît se poate deduce un cult al dracilor din scenele Judecății de Apoi de pe pereții exteriori ai bisericilor ortodoxe. Prezența lui Ion Antonescu pe peretele unei biserici ortodoxe este justificată de modul în care comunismul și Uniunea Sovietică au fost percepute în perioada interbelică și în anii celui de-Al Doilea Război Mondial: ca o putere a răului, a necredinței. Din acest punct de vedere și cu mențiunea că nazismul nu putea fi perceput în aceeași lumină pentru că nu era la fel de vechi, Ion Antonescu poate să apară pe peretele unei biserici (monument istoric sau nu) alături de Mihai Viteazu, ctitorul bisericii și luptător la rîndul lui împotriva necredinței (în ipostaza Islamului). Sigur că BOR trebuie să aibă în vedere acțiunile și motivațiile majore ale personajelor pe care le asumă, dar face asta potrivit exclusiv criteriului Crucii. Doamna Palade vede un contrast între figura („cultul”!) Mareșalului Antonescu și vecinătatea Memorialului Holocaustului; dar Biserica se orientează după un reper unic, care îi este interior și personal: Hristosul răstignit.

Impresia mea este că dna Palade inversează ordinea termenilor și extrage din lipsa de respect a BOR pentru Memorial trădarea lui Hristos. Astfel, pentru a întări impresia incongruenței dintre BOR și creștinism, dna Palade fixează bine drapelul național în suportul lui de la intrarea în biserică:

„Probabil că statutul de monument istoric al bisericii explică prezența celor două steaguri de la intrare. Mărturisesc totuși că mi s-a părut primul lucru incongruent în traseul pe care îl descriu. Două steaguri ale României la intrarea într-o biserică?”

Arborarea unui singur steag ar fi lăsat probabil loc unor rezerve, dar aici ne confruntăm deja cu două, un număr suficient pentru a risipi orice dubiu. Spre deosebire de polițistul lui Tipătescu, dnei Palade îi ies toate steagurile la socoteală, așa că nu a mai trebuit să numere și drapelul național al Mexicului, arborat în toată splendoarea în jurul altarului Sfintei Fecioare Maria din Guadalupe.

Curat splendoare!

O poveste despre totul şi nimic

Precum un norişor subţire şi lung, urma avionului tăia cerul drept în două. Oamenilor le plăcea treaba asta şi mulţi îşi alegeau jumătatea care li se părea că era mai frumoasă, adică mai mare. Împărţit, cerul devenise brusc interesant, de parcă s-ar fi dat semnalul parcelării lui.

Dar în loc să se împrăştie, după cum se întîmplă în mod normal, urma avionului se tot adîncea, aşa că oamenii priveau în sus mai des şi pentru o vreme mai îndelungată decît o făceau de obicei. Prin urmare, puţini au fost cei care au pierdut momentul cînd cerul a început să se mişte, cele două jumătăţi depărtîndu-se una de cealaltă uşor, dar vizibil, ca două uriaşe insule plutitoare. De-abia atunci dispăru şi urma avionului. În spaţiul gol, care se lărgea tot mai mult pe măsură ce jumătăţile de cer se îndepărtau, nu rămăsese  nimic. Nu se vedea adică nimic, nici o adîncime întunecată, nici vreo rază de lumină, nici stele, nici planete, nici farfurii zburătoare. Aşa că poate ar fi mai corect să spunem că în locul cerului rămăsese nimicul.

Acum, sigur că oamenii îşi doreau ca bucăţile de cer să se lipească la loc, poate şi de teamă ca nu cumva să le cadă în cap. Dar ele continuau să se îndepărteze una de alta şi amîndouă de Pămînt pînă cînd dispărură de-a binelea. În locul cerului, oriunde te-ai fi uitat, nu mai era decît nimic.

La început, oamenii au părut cumva îngrijoraţi. Însă după două-trei zile, cînd au văzut că dispariţia cerului nu are nici un fel de efecte neplăcute asupra vieţii lor, cînd au descoperit că programele despre nimic din media continuau la fel ca şi pînă atunci, au uitat pur şi simplu de cer.

Nu trebuie să ne grăbim să-i acuzăm de neghiobie sau nepăsare; în definitiv, nimicul era o veche prezenţă în vieţile lor, aşa că atunci cînd acesta a luat locul cerului, oamenii s-au simţit acoperiţi, ba chiar ocrotiţi de o cupolă familiară. După cum se ştie, cu mult înainte de Revoluţia nimicniciană, încă din aşa-numita epocă a informaţiei, oamenii adoptaseră deja concepţia nimicocentrică, fapt reflectat în viaţa lor de zi cu zi, de la stilul de mers la alimentaţie şi de la conţinutul dialogurilor, reduse la o serie limitată de replici previzibile, la preocupările din ştiinţă şi artă. Niciodată în istorie oamenii nu au vorbit mai mult. Poate pentru că niciodată în istorie nu au vorbit despre altceva afară de nimic. Să nu se-nţeleagă că vorbeau despre nimic; nu, nimicul era conţinutul oricărui mesaj relevant întrucît orice subiect demn de interes era fie înlăturat, fie redus la nimic. Mesajele despre ceva pur şi simplu nu erau percepute. Nici un om nu era capabil să meargă drept, cu toţii mergeau în zig-zag (stil prezent de altfel şi în muzica acelei perioade, după cum o demonstra melodia de succes „Zig-Zagga-Zuga-Laga”), dar asta nu se întîmpla  doar pentru că în timp ce mergeau urmăreau fotografiile despre nimic de pe ecranul smartphone-urilor, ci pentru că mergeau spre nimic şi veneau dinspre nimic. Nimicul devenise inevitabil, avea deja centrele de atracţie în fiecare mall, un fel de citadele ale nimicului care-i fascinau pe oameni tocmai prin faptul că înăuntru nu se găseau decît varietăţi nenumărate de nimic. Nimicul are nevoie de mult, are nevoie de tot: de toate vorbele, de toţi oamenii, de orice înseamnă ceva. Era ca şi cum viaţa de nimic a oamenilor lăsa nişte urme uşoare, vaporoase prin realitate, iar realitatea începea să se desfacă şi să se îndepărteze în tot atîtea fragmente cîţi oameni erau pe lume. În locul ei apărea nimicul, singurul lucru unitar, întreg şi, aparent, de nepătruns.

Dar cine şi-ar fi putut dori să-l străpungă? Cine şi-ar fi putut dori să iasă din solidaritatea oamenilor, să se depărteze de ei precum o banală bucată de cer? De ce ar exista ceva mai degrabă decît nimicul? Nu e sigur dacă Nimicului îi place să se arate, dar e limpede că oamenilor le plăcea să-l vadă.

Şi să-l guste: roşiile lor creşteau din nimic, şi chiar aveau gust de nimic. Acelaşi gust pe care-l avea orice altceva, indiferent că era vorba de un aliment vegetal sau de origine animală. Poezia, muzica şi întreaga lor cultură erau inspirate din nimic cu mult înainte ca acesta să ia locul cerului. Chiar şi religia oamenilor devenise o religie a nimicului, teologii nimicului afirmînd că lumea a intrat în sfîrşit în era apofatică, cea a dezvăluirii depline a nedezvăluitului, a relevării nerelevatului, explicînd astfel pe înţelesul tuturor noua stare de lucruri. Fireşte, nu poate fi o întîmplare că aceşti teologi erau şi nişte respectaţi producători de pătlăgele neperisabile, de altfel singurul gen de pătlăgele cultivat. Lumea avea nevoie de un nou simbol al veşniciei, unul condiţionat cultural, desigur, la fel ca orice alt simbol religios sau profan. De fapt, credincioşii chiar se mirau că timp de atîtea veacuri au avut simboluri care ordonau lumea împărţind-o: o stea, o semilună, o cruce. Cînd roşia era atît de potrivită! Totul o recomanda: forma (era rotundă, deci cuprinzătoare), culoarea (roşu,  precum sîngele, precum viaţa), şi, cel mai important poate, era nealterabilă, precum viaţa veşnică (rămînea tare chiar şi după cîteva ore de fiert). În plus, venea fix din nimic, la fel ca lumea, şi era bună de nimic, aşa cum lumea îşi dorea că va fi la rîndul ei în acea zi cînd nimicul va fi totul în toate.

Poate că lumea şi-ar fi împlinit visul dacă într-o zi un copil nu ar fi desenat pe trotuar un cer. Poate că l-a desenat din greşeală, poate că nici nu a ştiut ce desenează, poate că ar fi dorit să deseneze o pătlăgică frumoasă şi goală pe dinăuntru. Dar nu avea cretă roşie la el. Nu avea decît cretă galbenă, albastră şi verde. Poate că a încercat să deseneze o pătlăgică galbenă, dar a pus-o chiar în partea de sus, în marginea unei benzi late de culoare albastră, aşa că semăna foarte bine cu soarele. Dedesubt a colorat cu verde o bandă mai lată, străbătută pe orizontală de o dunguţă albastră, ca şi cum un firicel de apă străbătea cîmpul înverzit.

Primul trecător care a privit desenul s-a speriat. S-a înverzit, s-a îngălbenit iar apoi s-a albăstrit. Nu recunoştea nimic din desen. Toată lumea ştia desigur de soare, de cîmpii, de rîuri, dar asocierea cu cerul era nefirească şi nu sugera nimic bun. Al doilea trecător a încercat să salveze lumea aruncînd o găleată de apă pe desen. Astăzi gestul lui chiar este văzut ca unul salvator, dar atunci oamenilor li s-a părut o nenorocire. Pentru că cerul din desen s-a evaporat şi s-a ridicat în văzduh, la fel şi soarele, şi cîmpia, şi rîul. Şi s-au tot înălţat pînă cînd au ajuns la nimicul de sus, pe care l-au umplut. Cerul se afla din nou la locul lui. Doar că de data aceasta tot acolo se afla şi cîmpul din desen, cu rîu cu tot.

Bineînţeles, oamenii erau foarte deştepţi, în definitiv vorbim despre prima civilizaţie a nimicului din istorie, aşa că au trimis un avion care să taie iarăşi cerul în două iar toate lucrurile să nu mai însemne nimic, ca şi pînă atunci. Doar că pilotul nu era poate la fel de inteligent. Sau poate că era tatăl băiatului sau chiar băiatul care făcuse acel desen şi crescuse între timp sau era altcineva, un om care apucase să vadă cerul în copilărie şi de aceea se făcuse pilot. Doar că, între timp, cerul dispăruse iar el se angajase paznic la hangarul de avioane. În orice caz, nu se ştie foarte bine cine era acel pilot. Ştim doar că iubea cerul, şi de aceea se făcuse pilot. Doar nu credeţi că din dragoste pentru avioane, pentru numeroasele butoane ale panoului cu instrumentele de bord? Sau pentru că i-ar fi plăcut să zboare prin nimic?

Ei bine, pilotul acesta îşi orientă avionul direct spre cîmpia din cer şi, mai mult planînd decît zburînd, de teamă să nu lase urma nimicitoare, ateriză imediat pe ea. Ca o curiozitate, imediat după aterizare, avionul s-a prăbuşit în capul oamenilor care aşteptau cu nimicul la gură ca nimicul să-şi reia cursul lui firesc. După cîte se pare, în cer nu poate rămîne decît ce este viu şi frumos. Nimicurile se-ntorc pe pămînt. Doar că oamenii de nimic nu mai au ce face cu ele, şi nici măcar cu ei înşişi, cîtă vreme există un cer deasupra lor. Tot ce pot face este să-l aducă în ei. Asta, desigur, în măsura în care legea morală le-a mai lăsat puţin loc liber.

Raftul de perete

De ce ai lua un raft de perete de jumate de metru (http://jysk.ro/depozitare/diverse/raft-de-perete-ilbro-natur)? Păi, poate pentru că este din lemn natur, sau poate pentru că atît îți este peretele. Poate pentru că aveai nevoie de un raft pentru periuța de dinți a bishonului tău, sau poate doar din curiozitate, ca să vezi cum arată lemnul și să le arăți și prietenilor tăi. În definitiv, te afli în România, țara din care raportul dintre semnificant și semnificat tinde să dispară: între Bucovina și Transilvania, doar iarba. 

Raftul de pe perete reprezintă, pe de altă parte, semnul unei emancipări estetice, dovada că te-ai eliberat de împovărătoarea carpetă din perete. Este mai mic. Este non-figurativ. Iar în plan dramatic nu doar că păstrează tonul subversiv al Răpirii din serai, ci îți oferă și o bucată de lemn adevărat, suficient de mic pentru a nu folosi la nimic decît la simpla lui expunere. Exact cum ar face o carpetă. 

Editura Prospero: CONCURS + CUPON DE REDUCERE

Preiau aici anunțul făcut pe https://www.facebook.com/edituraprospero/posts/672430552933778:0

A venit toamna, anotimpul pasarilor calatoare si un moment potrivit in care putem descoperi lumea lor fascinanta.
Castiga pentru copilul tau una din cele mai indragite carti internationale despre pasari, ingrijita de Editura Prospero in colaborare cu Societatea Ornitologica Romana, Cartea pasarilor pentru copii, de T. W. Burgess, o adevarata enciclopedie ancorata in poveste, alaturi de Cartea pasarilor pentru copii, carte de colorat, care cuprinde desene realiste ale pasarilor intalnite in cartea de povestiri!

REGULAMENT
1. Like pagina Editura Prospero.
2. Like&share postarea cu propriul comentariu.
3. Impărtăseste vestea cu 5 prieteni printr-un tag.
Castigatorul va fi desemnat prin extragere randomizata pe data de 25.09.2016 @ 12 pm
Intra pe website-ul nostru http://edituraprospero.ro/, aboneaza-te si vei primi automat prin email un cupon de 10% reducere, care poate fi aplicat fiecarui produs comandat pana in data de 05.10. 2016.

Mai multe detalii despre carte gasesti aici:
https://www.youtube.com/watch?v=lBA0OXCLdBo
http://edituraprospero.ro/pr…/cartea-pasarilor-pentru-copii/
http://edituraprospero.ro/produs/cartea-de-colorat/

Țăranul raționalizat

După cum era de așteptat, odată cu apropierea alegerilor „gloata ineptă” se bucură din nou de atenția supraomului (http://www.muzeultaranuluiroman.ro/home/lansare-de-carte-om-de-treaba-taranul-ro.html). Nu am fost prezent la eveniment, dar bănuiesc că d-l Mihail Neamțu a lăsat eutanasierea Mioriței (https://alexandruracu.wordpress.com/2011/12/23/mircea-paton-miorita-irozii-si-nerozii/) pentru altă dată. Cel mai probabil, apelul va fi reînnoit la iarnă, după numărătoarea voturilor. Putem presupune și că, la lansarea cărții, viața satului nu și-a mai arătat „obrazul gros şi inima tabloidală” (http://dilemaveche.ro/sectiune/din-polul-plus/articol/moartea-satului-si-fericirea-sexy-la-romani). Bine că măcar în preajma alegerilor țăranul profitor din intervalul dintre alegeri devine brusc profitabil. 

Dar oricît de nedrepte ar fi injuriile elitei la adresa țăranului, ele nu mi se par la fel de mistificatoare precum laudele pe care aceasta i le aduce. Nu știu nici acum cît de oarbă e dragostea, dar e cert că dragostea interesată e capabilă de orice aiureală. Iată ce spune d-l Mihail Neamțu în prezentarea volumului:

„Daca insul contemplativ e meditativ, omul gospodar al satelor e prevazator. El observa semnele vremii, face calcule, poarta sub brat un caiet si lucreaza cu scopuri precise (stiind, de pilda, cantitatea de samanta necesara pentru fiecare hectar sau pogon de pamant). Omul de la tara se bucura de victoriile clipei, dar alearga mereu catre urmatoarea indatorire.” http://www.librariabizantina.ro/om-de-treaba-taranul-paul-gherasim.html

Dar de ce sînt opuse prevederea și contemplativitatea? Se poate la fel de bine ca prevederea să fie dobîndită tocmai prin contemplativitate, printr-o anumită așezare în lume care nu are nimic de-a face cu tipul de observație „obiectivă” practicată de științele moderne ale naturii. „Scopurile precise” care orientează viața țăranului sînt în aceeași măsură hotărîte de vreme și vremuri, cît de tradiție, de cultura țărănească care i-a fost transmisă și din care lucrarea pămîntului face parte. Deși îmi petrec o mare parte din timp la țară, încă nu am văzut pînă acum pe cîmp un țăran cu caietul sub braț. Asta nu înseamnă că țăranul nu-și numără baloții de paie, căpițele, snopii de strujeni și sacii. Dar de fiecare dată și oricum ar calcula, fiecare țăran român iese în pierdere, inclusiv în anii buni. Cu toate acestea, toți continuă să o facă, să lucreze mai departe pămîntul, știind dinainte că vor ieși în pierdere. De ce continuă? Pentru că scopul lor precis nu este rentabilitatea, ci rămînerea pe loc. Rezistența și transmisiunea. Înainte, rezistența se ducea în munți, cu sprijinul satelor. Acum se duce doar în sat. Și se rezistă nu pentru „victoria clipei”, ci pentru a birui clipa. Pentru a păstra veșnicia. Dacă veșnicia s-a născut la sat, atunci ea va muri odată cu el.

În recenzia la cartea lui Ionuț Butoi, Mircea Vulcănescu: o microistorie a interbelicului românesc (București: Eikon, 2015), Mircea Platon arată că „economia umanistă pune în centru omul concret, istoric, nu omul economic, abstract.” (http://convorbiri-literare.ro/?p=6719). Omul concret, istoric este omul pe care Horia Bernea a întemeiat Muzeul Țăranului. Într-un sens, Muzeul Țăranului a fost ridicat pe moaște, precum biserica de la Războieni. Mă tem însă că muzeul trăiește în ultima vreme o deplasare semantică de la locul lui originar, asemenea bisericilor mutate în perioada comunistă. Dacă Ilie Moromete este înlocuit de Bălosu, dacă în locul salcîmului sînt expuse brichetele făcute din el iar în locul coasei și furcii un caiet, dacă dintr-un memorial al țăranului iconomic, făcut după chipul și asemănarea Iconomului divin, Muzeul țăranului tinde să devină un atelier de producere și desfacere a țăranului economic și pragmatic, atunci poate că și numele muzeului ar trebui schimbat în Muzeul Noului Țăran Român.

Îngrijorat de anunțarea înființării unui „sat model”, Mircea Eliade se liniștea declarînd că, oricît de riscantă ar fi o asemenea inițiativă, fie ea venită din partea unor oameni competenți și dedicați precum specialiștii din „școala Gusti”, ea va sfîrși prin a fi integrată de lumea țărănească: „Cultura țărănească este, încă, destul de fertilă ca să poată asimila și preface, după canoanele sensibilității ei, și un «sat model»”. (http://www.cooperativag.ro/mircea-eliade-muzeul-satului-romanesc-partea-a-ii-a/). Astăzi însă, pe de o parte lumea țărănească e confuză, dislocată, caută să se regăsească, să se reașeze. Pe de altă parte, această lume nu se mai bucură de grija și atenția unor etnologi care o iubesc și încearcă să o înțeleagă, precum cei din școala lui Gusti (vezi, pe larg, în recenzia lui M. Platon citată mai sus), ci se află sub asediul specialiștilor care o gîndesc în proprii lor termeni, gata să profite de confuzia actuală a lumii satului, încercînd, după cum scria tot Eliade, să împlinească „rezervele de creație și dorul de reînnoire ale maselor țărănești [...]  după dorul lor, și această înnoire s-o facă după nevoile și prin inițiativa lor.” http://www.cooperativag.ro/mircea-eliade-despre-muzeul-satului-romanesc/