În urma revrăjirii
ortodoxiei românești, adică a răsturnării magice a ordinii teologice a
ortodoxiei tradiționale, sensul jertfei mîntuitoare a lui Hristos este redus la
o funcție de confirmare a absolutului neamului, învierea lui Hristos fiind
subordonată corespunzător „învierii neamului”. Dar această „înviere” este
pervertită o dată în plus, atenția de la eliberarea de păcat, de moarte și de
minciună fiind deturnată prin concentrarea asupra depășirii obstacolelor
destinului istoric al neamului, obstacole ridicate de răul adus de străin, de
evreu în special (sau de autohton în cazul ortodoxiei deschise, pro-occidentale).
În această
lectură, neamul românesc este sfînt în firea sa divină transcendentă, fiind însă unită cu
firea omenească a poporului imanent din prezentul istoric. Hristos, deși
străin, poate fi lucrător întrucît El este cel înfiat și încorporat neamului (cu atît mai ușor cu cît a fost respins de evrei),
într-o secvență diabolică care inversează procesul înfierii divine. Unitatea
neamului cu firea omenească este realizată nu prin Hristos, ci în virtutea
continuității tainice cu omenirea originară, necoruptă de păcatul strămoșesc.
Întrucît această
revrăjire a ortodoxiei românești implică cele două elemente fundamentale ale
narațiunii salvării – neamul omenesc și Dumnezeu – intelectualii ortodocși
conservatori preferă să ignore acțiunea de rescriere a ortodoxiei și a
identității naționale, reușind să ignore evidențele și măsura în care această
operațiune de rescriere seamănă atît de bine cu proiectul mai cuprinzător al
redefinirii percepției realității. Este vorba despre o pervertire teologică de
profunzime, care aplică o formă de dislocare totală aflată în acord perfect cu ansamblul
pervertirilor intelectuale necesare Marii Transformări în cadrul căreia
trans-sexualismul și normalizarea identităților sexuale alternative reprezintă aspectul
cel mai puțin grav. Este vorba despre însăși transformarea sensului lumii, al
omului și al lui Dumnezeu într-o culminare a logicii postmoderne, întruchipată
în mentalitatea woke, pentru care realitatea este așa cum ne-o imaginăm/cum
ne-o dorim, lucru realizabil acum datorită tehnologiei. Dacă omul poate fi
orice și oricine, atunci înseamnă că și realitatea poate fi modelată
corespunzător imaginației și dorințelor noastre. Noua ortodoxie din România
este construită pe acest principiu pe care l-a interiorizat de la întronizarea
lui Daniel Ciobotea ca patriarh, aplicîndu-l în cele două versiuni dominante
ale ei, și anume în versiunea tradiționalist-naționalist-păgînă, respectiv în
cea secular-liberal-păgînă, fapt care m-a determinat să constat în cîteva rînduri
în ultimii ani caracterul woke atît al ortodoxiei românești pretins
tradiționale, cît și al naționalismului mistic sau
cultural, mai puțin evident în comparație cu woke-ismul ortodoxiei
euro-atlantiste.
Cu ofensații nu
se poate construi nimic, sublinia repetat dl Mircea Platon într-un interviu
recent (https://r3media.ro/zambetul-de-joi-de-ce-sa-va-uitati-la-noi-despre-inca-o-emisiune-pe-internet/;
sau la https://www.youtube.com/watch?v=rwha0uNuP80).
Presupun că o replică de acest tip au exprimat și camarazii din elita
„mărturisitoare” împreună cu amicii din elita intelectuală atunci cînd dl
Platon le vorbea despre lucrurile care unesc și cele care separă. Dincolo însă
de faptul că uneori tocmai natura sau gravitatea ofensei sau disponibilitatea
pentru compromis amenință soliditatea sau caracterul moral al unui proiect, cred
că merită să ne întrebăm nu doar în ce măsură se poate construi ceva cu
trădătorii, ci mai ales ce se poate construi împreună cu cei care trădează
constant sensurile realității în vederea revrăjirii ei.