Cît de periculos este pericolul rusesc?

 

De cel puțin zece ani și în special în ultimii patru suntem asigurați în primul rînd că orice rău care ni se întîmplă, ni s-a întîmplat ori ni s-ar putea întîmpla este doar din cauza rușilor și, în al doilea rînd, că indiferent de gravitatea răului, suntem în siguranță. Garanția de siguranță ne este oferită exact de autoritățile care nu au putut împiedica detonarea alegerilor prezidențiale din 2024 și apariția și explozia dronelor de la Galați și Constanța din prezent (merită semnalată asemănarea la nivel de mod de operare dintre cazul Călin Georgescu și drona din Portul Constanța în privința felului în care controlul asupra dronei Georgescu a fost pierdut în cursul primului tur, precum și în legătură cu detonarea surprinzătoare a lui Georgescu în urma unei avertizări tardive emisă de operatorii lui).

Acum, poate că autoritățile statului vor să ne spună de fapt că suntem în siguranță doar în ce-i privește pe ruși (de la care vine oricum tot răul), nu și în privința pericolelor, poate mai mari, care le pot fi atribuite, indiferent de originea lor. Mai precis, în timp ce Rusia nu are nici un interes să escaladeze războiul prin extinderea lui, este foarte plauzibil ca această extindere să fie în schimb singura carte de care a dispus Ucraina chiar de la început. Pe cont propriu, Ucraina ar fi capitulat de mult, dar într-o alianță occidentală realizată concret pe cîmpul de luptă, Ucraina și-ar limita sigur pierderile și, cine știe, ar putea chiar să învingă. Totuși, în condițiile în care, spre deosebire de polonezi, românii preferă să le facă rușilor urări de sănătate de la distanță, nu între patru ochi, reprezentanții statului român nu pot decît să spere că ucrainenii vor fi destul de rezonabili pentru a se mulțumi cu cît au primit pînă acum în plan economic și militar de la noi și că vor reuși să scoată de la UE ceea ce au pierdut de la americani și altfel decît prin amenințarea cu escaladarea prin operațiuni de tip false flag față de care nimeni nu poate fi în siguranță – mai ales că vin direct de la ruși.   

 

Civilizația occidentală, o tragedie conjugală

 

Crima din Southampton din decembrie anul trecut (https://en.wikipedia.org/wiki/Murder_of_Henry_Nowak) și tentativa de crimă din Belfast din urmă cu două zile (https://en.wikipedia.org/wiki/2026_Northern_Ireland_riots#Stabbing_attack) sunt văzute de victimele manipulatorilor de dreapta ca semne ale migrației care distruge civilizația, avînd în vedere identitatea etnică a autorilor faptelor (în primul caz, un indian sikh născut în Anglia iar în celălalt un migrant sudanez, probabil la rîndul lui adept al uneia dintre „religiile păcii”). Însă adevărul este că civilizația a fost distrusă demult chiar de civilizații înșiși, care uită că ei, nu străinii, au votat pentru căsătoria homosexuală și dreptul homosexualilor de a adopta copii, pentru biserici conduse de homosexuali, pentru avortul la cerere, pentru un sistem de învățămînt bazat pe divertisment, pentru partide favorabile importului de populație, pentru incluziune etc.

Este un fenomen specific SUA și țărilor din UE din ultima jumătate de secol cel puțin. Filmul Le Fil (https://en.wikipedia.org/wiki/An_Ordinary_Case), ne ajută să înțelegem mai bine complicitatea dintre populație și conducători (urmează spoiler!). Populația este reprezentată de soția alcoolică care știe că soțul (în cazul paradigmei „civilizației occidentale” acesta este reprezentat de liderii politici și elita intelectuală) își abuzează sexual copiii, dar îl acoperă cu condiția să o lase să bea în continuare și, bineînțeles, să nu divorțeze de ea. Cînd soțul își dă seama că soția a devenit incapabilă să-și țină gura, o ucide. Diferența este că în cadrul „civilizației occidentale”, soția este ucisă mai ales dacă sunt semne că s-ar putea trezi din beție și ar ajunge să-l disprețuiască și mai mult decît îl disprețuise pînă atunci și, cine știe, poate chiar de teama că ar putea pune mîna pe cuțit înaintea lui. 

 

Despre respect și dispreț

 

Eugen Tomac e de părere că Putin are o părere proastă despre români. Mai precis, Tomac crede că Putin îi disprețuiește pe români (https://www.antena3.ro/video/cum-ii-vede-eugen-tomac-pe-putin-si-trump-unul-ne-dispretuieste-celalalt-este-influent-226430.html). Nu dispunem de posibilitatea de a măsura nivelul disprețului, dar nu cred că mă-nșel foarte grav dacă afirm că Putin se apropie destul de mult de nivelul atins de Iohannis și elita intelectuală din România în disprețul lor față de români. Abil, Mihai Gâdea nu i-a cerut lui Tomac și părerea lui despre părerea lui Zelenski despre români. Poate și pentru că toată lumea, în România și în afara ei, știe că Zelenski nu se împiedică deloc în respectul lui pentru români și pare puțin probabil ca Nicușor Dan să fie capabil să inspire liderului oricărei țări, nu doar lui Putin și Zelenski, măcar o brumă de respect pentru români și pentru statul român. Cînd îl privești și-l asculți pe Nicușor Dan, respectul nu este chiar prima calitate care-ți trece prin cap, deși primul lucru care i-a venit în minte lui Tomac a fost că Nicușor Dan va scrie istorie. Să sperăm mai degrabă că nu va lăsa urme ireparabile.

Devin ținta disprețului oamenii slabi de caracter sau de minte. Ei sunt cu atît mai disprețuiți cu cît sunt mai nedemni de rangul înalt sau de moștenirea valoroasă pe care au primit-o. Nimeni nu este însă mai demn de dispreț decît cel care crede că „se respectă” doar pentru că se îmbracă în haine de firmă, pentru că are o mașină scumpă și își permite vacanțe costisitoare sau pentru că mănîncă la mall, în timp ce-i disprețuiește pe toți ceilalți pentru că se respectă în același fel, toți aceștia știind foarte bine că merită nu doar disprețul propriilor conducători (în acest sens se poate spune că avem conducătorii pe care-i merităm), ci și pe cel al străinilor și, mai ales, disprețul tuturor românilor din trecut care au trăit și murit cu demnitate. 

Oricine ocupă un loc însemnat într-o ierarhie sau o poziție înaltă în istorie bătîndu-și joc de ele fie doar și prin nepăsare, este demn de dispreț. Chiar dacă în timpul vieții lui va continua să-și bată joc de sine și de ceilalți din națiunea crezînd că în felul acesta se respectă, mai devreme sau mai tîrziu pînă și amintirea existenței lui va fi ștearsă.