Demijlocitorii

 

Cel puțin bărbații urmăriți de agenții de recrutare în Rusia și Ucraina pot încerca să se ascundă ori să fugă din țară. Românii care au murit în războaiele din trecut pentru apărarea țării și în speranța că vor primi pămînt nu mai au însă nici o șansă să scape, fiind recrutați astăzi forțat pentru cauza etno-naționalismului mistic de care, dacă ar fi auzit la vremea lor, l-ar fi rugat pe Dumnezeu să-i ferească.

Mijlocitorul pune în relație realități și ordini care tind una spre cealaltă, rolul său avînd șanse cu atît mai mari de reușită cu cît aparține într-o anumită măsură fiecăreia dintre realitățile pentru care mijlocește. Demijlocitorul este un fals mijlocitor, care pune în relație o realitate cu o irealitate. El separă realitățile convergente unind pe fiecare dintre ele sau doar pe una din ele cu o falsă realitate. De pildă, adepții etno-naționalismului mistic desprind neamul de condițiile lui istorice relative pentru a-l converti într-o realitate atemporală absolută și într-un model salvator pentru celelalte neamuri. În modul acesta ei îl înșală pe individul pe care-l orientează spre o falsă convergență. Aceasta îl desprinde pe subiectul demijlocirii nu doar de absolutul propriu-zis al lui Dumnezeu, ci și de relația normală cu neamul propriu și cu cele străine, ceea ce mă face să mă întreb în ce măsură indivizii aduși împreună prin această schemă se pot întîlni în mod real în vederea realizării unei comunități reale și nu formează mai degrabă doar un alt tip de comunitate virtuală.

 

Despre buna utilizare a religiei în școală

 

Mă tem că nivelul de complexitate din textul dlui Alexandru Racu despre apelul lumii bune, pro-occidentale, la boicotarea religiei în școală (https://www.facebook.com/alexandru.racu.7/posts/pfbid022LFcyLmLnezPB7mGVHW4LiaCATZQ5349T8TkM7rERXa6Mc7RBPBBRE4gxPuzFMEZl?locale=ro_RO) îi împiedică pe cei mai mulți dintre eventualii cititori progresiști să perceapă obtuzitatea și fundamentalismul propriei poziții, care rămîne superioară în ochii lor prin simpla raportare la obtuzitatea și fundamentalismul taberei ortodoxe. Superioritatea axiomatică a viitorului în raport cu trecutul justifică orice aberație și orice ticăloșie. Voi încerca prin urmare să rezum situația potrivit nivelului de înțelegere al segmentului intelectual din România: USR este o țară din Europa. USR se află lîngă altă țară, care se numește BOR. BOR este țară mai mare decît USR. BOR este o țară puternică. BOR a decis să invadeze o țară mai mică care se numește USR. Este datoria oricărui cetățean european să fie solidar cu țara mai mică, USR.

Avînd în vedere precedentul de la referendumul pentru familie din 2018, cred că apelul la mobilizarea anti-BOR din prezent ar fi avut mai multe șanse dacă liderii progresiști le-ar fi spus românilor adevărul: și anume, dacă nu-și retrag copiii de la ora de religie, vine Dragnea (sau Putin) și îi fură ca să-i drogheze pentru a-i viola și a le lua organele. Acesta ar fi fost un argument cinstit, clar și de bun-simț, iar românii, după cum au demonstrat-o chiar în 2018 și au confirmat-o ulterior cu fiecare ocazie, sunt sensibili și receptivi la astfel de argumente. Să le spui însă unora care-și caută dreptatea și își găsesc mîngîierea doar în relație cu Dumnezeu că acest lucru e greșit nu face decît să-i determine să se apropie și mai mult de Dumnezeu, chiar dacă este Dumnezeul care le convine, cu nimic mai real decît Dumnezeul bisericii progresiste. După cum declara cineva într-un comentariu la textul postat de dl Racu, „Eminescu și Bunul Dumnezeu să ne judece! Sau invers, că totuși Dumnezeu e Dumnezeu, are prioritate!”

Problema este că Dumnezeul care-ți convine are întotdeauna prioritate față de Dumnezeul adevărat. Dacă progresiștii nu atribuie în mod explicit atribute divine Occidentului și intelectului uman (așa cum procedează în schimb etno-naționaliștii în legătură cu neamul românesc) și nu recunosc deschis natura eshatologică a prezentului prin legătura lui cu viitorul etern (sau cu trecutul anistoric, în cazul naționalismului mistic) este pentru că sunt convinși că aceste noțiuni ale teologiei creștine sunt depășite de noua ordine teologic-politică, întemeiată pe o temelie conceptuală apofatică, deschisă și în permanentă evoluție. Și chiar dacă viziunea liderilor ortodocși este una identică, modul lor greoi și aparent nehotărît ori contradictoriu în care acționează îi ține la distanță pe actorii seculari, în ciuda obiectivelor comune.

Ironia este că, în România de astăzi, Dumnezeul creștin lipsește din opțiunile credincioșilor în ciuda faptului că fiecare dintre cele două tabere religioase opuse pretinde că reprezintă adevărul. Dincolo de diferențele secundare dintre etno-naționaliști și progresiști, ceea ce îi definește este pretenția lor că ei sunt adevărul și că-l reprezintă în virtutea unui raport de co-substanțialitate. Este vorba despre adevărul absolut al umanității superioare, realizată în cazul etno-naționaliștilor mistici pe calea neamului și prin relația cu trecutul pur (fie pentru că este atemporal, pentru unii, fie pentru că este sfințit de jertfa mărturisitorilor proto-legionari încă de acum opt mii de ani (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2026/07/o-traditie-sanatoasa-vie-salvatoare.html, care pregătea jertfa legionarilor propriu-ziși ori a simpatizanților din prezent) și, în cazul progresiștilor, pe calea evoluționismului social asigurat prin educația corespunzătoare. De aceea este important pentru cei din urmă ca religia să fie boicotată: pentru că îi transformă pe elevi în potențiali teroriști, creînd în ei predispoziția subminării evoluției speciei umane prin evadarea din istorie.

Sigur că ar trebui schimbat ceva în felul în care este organizată astăzi ora de religie-cultul ortodox în majoritatea școlilor publice, în cadrul căreia elevii fie nu învață nimic și stau pe telefon, fie află aberații de la profesori cu probleme. Nivelul jalnic al profesorilor de religie corespunde însă nivelului învățămîntului românesc actual și reflectă nivelul dezastruos al clerului ortodox din prezent. În condițiile acestea, ora de religie reprezintă de regulă un moment de relaxare pentru elevi, în care unii chiar ar putea dormi dacă nu ar fi împiedicați de gălăgia asurzitoare din clasă. Elevii se simt în orice caz mai bine în timpul orei de religie decît la slujbele bisericești, unde obligația de a sta și de a asculta reprezintă o formă supremă de tortură. Ceea ce mă face să mă gîndesc dacă nu cumva ar fi mai necesară participarea la slujbă decît participarea la oră. Un exercițiu de atenție susținută ar fi util capacității lor de concentrare în general și astfel i-ar putea ajuta la toate materiile, inclusiv la disciplinele exacte. 

Acesta este cel puțin argumentul lui Simone Weil. Mai precis, gînditoarea franceză susținea în „Reflexii asupra bunei utilizări a studiilor școlare în vederea iubirii lui Dumnezeu” (în volumul Forme de iubire implicită a lui Dumnezeu, Humanitas, 2005), că atenția față de un anumit aspect al realității, precum cel abordat de o știință particulară, contribuie la dezvoltarea atenției față de realitatea supremă și îți asigură acea modestie fără de care orice cercetare temeinică și profundă riscă să eșueze. Această atenție este pusă totodată de Weil și la temelia ordinii sociale, caracterul teologic-politic al atenției fiind subliniat explicit de Weil în special în ultimele pagini ale eseului ei. Iar dacă eficacitatea spirituală a studiilor profane este confirmată și de nivelul academic atins de Simone Weil (absolvind École Normale Supérieure ca șefă de promoție după ce fusese admisă cu media cea mai mare, Simone de Beauvoir, una din figurile emblematice ale progresismului secolului trecut, reușind să fie admisă după Weil, cu media imediat următoare), cu atît mai mult atenția dezvoltată prin disciplina liturgică ar trebui să aibă o contribuție pozitivă în dezvoltarea capacității de concentrare în general. Sau poate că tocmai acest lucru îi îngrijorează pe progresiști: faptul că elevii vor dobîndi prin familiarizarea cu învățătura creștină o capacitate de atenție și gîndire mai mult umane decît critice, devenind în felul acesta nu doar mai inteligenți, ci în primul rînd mai umani.

Această perspectivă nu ar trebui să-i îngrijoreze însă cîtă vreme atenția românilor ortodocși este orientată doar spre bula lor. Singurele lucruri care îi scot din bulă sunt sărăcia și nesiguranța tot mai apăsătoare de la o zi la alta, iar această sărăcie și nesiguranță sunt speculate și convertite în AUR de intelectualii naționaliști, care le vorbesc despre o Românie la fel de reală și de accesibilă precum bunele lor intenții. Dincolo de nucleul filolegionar, ajutat în „lucrarea” sa de provocările exterioare constante, apropierea sărăcimii de AUR nu este motivată teologic sau ideologic, în ciuda eforturilor profesorilor de religie de a le transmite elevilor credința strămoșească în Zalmoxis, recent reîncarnat în Călin Georgescu, ci de regimul politic pro-occidental care le-a luat românilor nevoiași pînă și puținul pe care-l mai aveau pentru a-l redistribui în vederea înarmării și a ajutorului pentru Ucraina. Disperarea îi împiedică pe majoritatea celor care formează electoratul AUR să vadă că în timp ce progresiștii le lasă doar „sărăcia și nevoile”, liderii etno-naționaliști le-au luat pînă și „neamul”, pe care l-au înlocuit cu o păpușă gonflabilă imprimată cu fața lui Eminescu.

Prin urmare, dacă progresiștii ar dori cu adevărat ca românii mulți, săraci și proști să înceapă să înțeleagă ce-i cu ei, ar trebui mai degrabă să se bucure de orice ocazie care le oferă claselor inferioare șansa de a-și exersa și cultiva atenția, începînd cu ora de religie pentru elevi și participarea la slujbele bisericești pentru toată lumea. Dacă Simone Weil are dreptate, atunci un astfel de exercițiu ar putea fi benefic în mod neașteptat. În definitiv, propunerea ei este în acord cu principiul umanist care cere ca fiecare om să fie tratat ca un scop în sine. Dacă e să ieșim din starea actuală, în care îi tratăm pe oameni și pe Dumnezeu ca pe mijloace în vederea scopului suprem reprezentat de fiecare pentru sine, atunci avem nevoie să ne recuperăm atenția, adică acea facultate care-l poate reda pe fiecare om lui însuși pentru a-l aduce așa cum este înaintea lui Dumnezeu, prin reorientarea ei de la noi înșine către aproapele nostru și către Dumnezeu:

 

„Deplinătatea iubirii aproapelui înseamnă să fii pur și simplu în stare să îl întrebi: «Care îți este chinul?» Înseamnă să știi că nenorocitul există, nu ca o unitate într-o colecție, nu ca un exemplar al categoriei sociale etichetate «nenorociți», ci ca om, exact asemenea nouă, care a fost lovit într-o zi de nenorocire și în care s-a întipărit pecetea ei inimitabilă. Pentru asta e de ajuns, dar indispensabil, să știi să îndrepți asupra nenorocitului o anume privire.

O privire care este înainte de toate privire atentă, în care sufletul se golește de orice conținut propriu pentru a primi în sine ființa pe care o privește așa cum este ea, în adevărul ei întreg. Numai cel capabil de atenție e capabil de o asemenea privire.

Așa încât e adevărat, deși paradoxal, că o traducere din latină, o problemă de geometrie, chiar ratate, pot, numai fiindcă li s-a acordat genul de efort adecvat, să te facă mai apt într-o bună zi, mai târziu, dacă prilejul se ivește, să dai unui nenorocit, în clipa supremă a pătimirii lui, exact genul de ajutor în stare să îl salveze. Pentru un adolescent capabil să sesizeze acest adevăr și destul de generos pentru a dori acest rod, preferându-l oricărui altuia, studiile ar oferi deplinătate în ce privește eficacitatea lor spirituală, chiar în afara oricărei credințe religioase” (Simone Weil, op. cit., p. 123-124).    

 

Plăgile României

 

Spre deosebire de Egiptul biblic, România post-comunistă a fost lovită de plăgi în ordinea inversă celei descrise în Exod. Astfel, România a fost lovită mai întîi de uciderea pruncilor (prin avortul la cerere); totodată, spre deosebire de Egipt, România a fost și este lovită de mai multe plăgi în același timp: animalele domestice au fost nimicite sub pretextul diverselor epidemii de gripă și pestă, oamenii au fost afectați de boli noi și rare în timp ce erau acoperiți de ape ori mistuiți în incendii apărute în spații aparent sigure (spitale și cluburi). Tot spre deosebire de egipteni, plăgile i-au lovit pe români nu pentru că i-ar fi împiedicat pe străini să plece, ci pentru că n-au plecat și ei odată cu aceștia. Naționaliștii mistici ar spune aici că românii au fost pedepsiți mai ales pentru că i-au lăsat pe străini să vină, însă naționalismul mistic este tocmai una dintre cele mai nimicitoare plăgi, cealaltă fiind progresismul.

În legătură cu discuțiile despre proiectul userist de reglementare a consumului de apă, nu cred că propunerea este motivată de vreo preocupare minimă pentru mediu și pentru populație. Cred că este vorba despre intenția de a trata și exploata apa ca ultimă resursă naturală în vederea exportării ei. De cealaltă parte, revolta neamului absolut în fața acestei măsuri este la fel de mincinoasă: dincolo de indivizii care doar urlă din reflex condiționat, fără motive și argumente, numai la simpla auzire a termenului „progresist”, impresia mea este că toată campania dusă de naționaliști împotriva noii legi a apei a servit în realitate interesele mediului agroturistic și ale altor categorii de oameni de afaceri și diverși exploatatori agricoli, care i-au înlocuit pe țăranii dispăruți din România de cel puțin o generație. Dacă o mie de litri de apă într-o oră ți se pare prea puțin sau dacă 17 metri cubi pe zi (17000 de litri pe zi, adică consumul mediu al unei familii pe trei luni!) ți se pare insuficient este limpede că nevoile tale sunt deja industriale sau cel puțin lucrative, iar apa nu este o parte din viața ta, ci unul din elementele principale din afacerea ta, fie că este vorba despre piscina din curtea pensiunii, de o suprafață extinsă de sere ori de o fermă de animale ori, tot mai adesea, de toate acestea la un loc. Dacă îți trebuie mai mult de 17 metri cubi de apă pe zi, cel mai probabil tu și familia ta nu consumați decît apă Voss ori ceva similar.

Zonă montană în care merg anual de aproape două decenii era la vremea cînd am descoperit-o străbătută de numeroase izvoare care coborau pentru a se aduna în vale într-un rîu destul de mare. De cîțiva ani am observat că toate aceste izvoare au dispărut în urma dezvoltării durabile a zonei – durabil în sensul în care secătuirea și distrugerea mediului sunt de durată și de amploare. Nu m-ar mira ca printre cei care au protestat față de proiectul ministrului Mediului să se numere beneficiarii direcți ai acestor forme de „dezvoltare”.

Încă ceva: Diana Buzoianu se înșală ori nu știe că „bandiții” care au lăsat sate întregi fără apă (https://m.ziare.com/amp/apa-fantani/diana-buzoianu-fake-news-taxare-inchisoare-2025044) nu sunt doar exploatatorii locali ai apelor, ci și localnicii înșiși, care au folosit apa din pînza freatică cu aceeași lipsă de măsură și de conștiință ca „bandiții”, doar pentru a avea legume și fructe mai mari și mai rapid, ignorînd deopotrivă natura și rațiunea, ordinea creată și Creatorul, care nu ne-a dăruit apa gratis doar ca să putem noi face un profit și mai mare. 

Fîntînile nu seacă doar din cauza secetei ori a „bandiților”, ci mai ales din cauza uscăciunii inimii și minții celor care au devenit incapabili să mai vadă apa așa cum o vedeau părinții și bunicii lor.

 

(Despre înțelegerea existențială și simbolică a apei, vezi și la:

 https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2019/01/alexander-schmemann-botezul-domnului.html;

https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2016/06/ginduri-la-fintina.html;

https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/03/minari-memoria-ca-mediu-indispensabil.html;

https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2010/02/cartea-lui-eli-o-lectura.html.)