Ambele categorii sunt rasiste întrucît ambele pleacă de la noțiunea rasei superioare (neamul românesc absolut, respectiv omul european ca măsură a tuturor lucrurilor). În ambele cazuri această noțiune este constituită etnic și cultural, cu diferența că pentru naționaliști este vorba despre etnicul și cultura naționale în timp ce occidentaliștii au în vedere un ethos și o cultură europeană, care le inspiră, subordonează și protejează pe cele naționale. Presupun că ultima observație îi lasă perplecși pe naționaliștii aventurați imprudent pe acest blog; totuși, în ciuda aparențelor, ethosul național este important pentru mentalitatea occidentală în măsura în care a fost purificat mai întîi de elementele „izolaționiste” care îl împiedică să primească ori să asimileze nutrienții (valori și principii) viziunii occidentale. Așadar, nu împărtășesc convingerea naționalistă potrivit căreia scopul importului masiv de populație non-occidentală în Vest a urmărit înlocuirea populației occidentale. Impresia mea este că s-a încercat mai degrabă preîntîmpinarea unui tsunami global inevitabil, al cărui impact ar fi paralizat și foarte probabil chiar distrus instituțiile Occidentului odată cu structurile lui sociale. Contrar aparențelor, masele de imigranți au fost lăsate să intre în Europa nu pentru a dizolva societatea europeană într-un ocean demografic oriental și african, ci pentru a salva omul european printr-o complicată și riscantă operațiune de inundare controlată.
Această măsură le-a confirmat însă naționaliștilor convingerea că elitele europene aplică un real proiect de dezrădăcinare, în timp ce occidentaliștilor nu le-a rămas decît să creadă cu și mai multă ardoare în superioritatea civilizației europene, demonstrată și prin capacitatea ei de a transforma, în ciuda piedicilor și a costurilor, culturi extrem de diferite (fapt care încă nu s-a realizat însă și al cărui posibil eșec a fost deocamdată doar amînat prin niște complicat politici de asimilare care au urmărit în același timp reținerea elementului naționalist. În plan intern, UE a aplicat pînă acum politica de „containment” față de naționaliști și de „appeasement” față de masele de imigranți și în plan extern a adoptat politica americană agresivă de „determent” și „preemption” față de Rusia). Asta nu înseamnă că acest proiect nu există. El s-a desfășurat cu succes, în România ca peste tot în lume, în numele societății deschise. Însă proiectul urmărește nu atît dez-naționalizarea, cît reîntemeierea naționalului în fundația europeană și în beneficiul occidental. De aceea, după cum am arătat constant pe acest blog, încurajarea naționalismului a fost, cel puțin în România, mijlocul preferat și cel mai eficient al efortului occidental de dezrădăcinare, înaintea tehnologiei, divertismentului și a noii religii a activismului civic.
Ceea ce condamnă la eșec cele două specii este utopismul lor comun, chiar dacă acesta se exprimă diferit. Problema nu este determinată doar de faptul că naționaliștii înțeleg literal ordinea simbolică, în timp ce occidentaliștii aplică o lectură simbolică realității istorice și nici doar de faptul că ambele tabere au renunțat la integrarea celor patru nivele clasice ale interpretării realității, aplicate în gîndirea premodernă deopotrivă Scripturii și istoriei (potrivit studiul fundamental al lui Henri de Lubac, acestea sunt istoric-literal, alegoric, tropologic-moral, anagogic-mistic), ci în primul rînd de faptul că, indiferent dacă pleacă sau ajung la ordinea simbolică a realității, aceasta este de fiecare dată una inventată.
