Mă tem că nivelul de complexitate din textul dlui
Alexandru Racu despre apelul lumii bune, pro-occidentale, la boicotarea
religiei în școală (https://www.facebook.com/alexandru.racu.7/posts/pfbid022LFcyLmLnezPB7mGVHW4LiaCATZQ5349T8TkM7rERXa6Mc7RBPBBRE4gxPuzFMEZl?locale=ro_RO)
îi împiedică pe cei mai mulți dintre eventualii cititori progresiști să
perceapă obtuzitatea și fundamentalismul propriei poziții, care rămîne
superioară în ochii lor prin simpla raportare la obtuzitatea și fundamentalismul taberei
ortodoxe. Superioritatea axiomatică a viitorului în raport cu trecutul justifică orice aberație și orice ticăloșie. Voi încerca prin urmare să rezum situația potrivit nivelului de înțelegere al segmentului intelectual din România: USR este o țară din
Europa. USR se află lîngă altă țară, care se numește BOR. BOR este țară mai
mare decît USR. BOR este o țară puternică. BOR a decis să invadeze o țară mai
mică care se numește USR. Este datoria oricărui cetățean european să fie
solidar cu țara mai mică, USR.
Avînd în vedere precedentul de la referendumul pentru
familie din 2018, cred că apelul la mobilizarea anti-BOR din prezent ar fi avut mai multe
șanse dacă liderii progresiști le-ar fi spus românilor adevărul: și anume, dacă
nu-și retrag copiii de la ora de religie, vine Dragnea (sau Putin) și îi fură ca să-i drogheze pentru a-i viola și a le lua organele. Acesta ar fi fost un argument cinstit, clar și de bun-simț, iar
românii, după cum au demonstrat-o chiar în 2018 și au confirmat-o ulterior cu fiecare ocazie,
sunt sensibili și receptivi la astfel de argumente. Să le spui însă unora
care-și caută dreptatea și își găsesc mîngîierea doar în relație cu Dumnezeu că
acest lucru e greșit nu face decît să-i determine să se apropie și mai mult de
Dumnezeu, chiar dacă este Dumnezeul care le convine, cu nimic mai real decît
Dumnezeul bisericii progresiste. După cum declara cineva într-un comentariu la
textul postat de dl Racu, „Eminescu și Bunul Dumnezeu să ne judece! Sau invers,
că totuși Dumnezeu e Dumnezeu, are prioritate!”
Problema este că Dumnezeul care-ți convine are
întotdeauna prioritate față de Dumnezeul adevărat. Dacă progresiștii nu
atribuie în mod explicit atribute divine Occidentului și intelectului uman (așa cum procedează în schimb etno-naționaliștii în legătură cu neamul românesc) și
nu recunosc deschis natura eshatologică a prezentului prin legătura lui cu
viitorul etern (sau cu trecutul anistoric, în cazul naționalismului mistic) este pentru că sunt convinși că aceste noțiuni ale teologiei
creștine sunt depășite de noua ordine teologic-politică, întemeiată pe o temelie
conceptuală apofatică, deschisă și în permanentă evoluție. Și chiar dacă
viziunea liderilor ortodocși este una identică, modul lor greoi și aparent
nehotărît ori contradictoriu în care acționează îi ține la distanță pe actorii
seculari, în ciuda obiectivelor comune.
Ironia este că, în România de astăzi, Dumnezeul creștin lipsește
din opțiunile credincioșilor în ciuda faptului că fiecare dintre cele două
tabere religioase opuse pretinde că reprezintă adevărul. Dincolo de diferențele
secundare dintre etno-naționaliști și progresiști, ceea ce îi
definește este pretenția lor că ei sunt adevărul și că-l reprezintă în virtutea unui raport de co-substanțialitate. Este vorba despre adevărul
absolut al umanității superioare, realizată în cazul etno-naționaliștilor
mistici pe calea neamului și prin relația cu trecutul pur (fie pentru că este
atemporal, pentru unii, fie pentru că este sfințit de jertfa mărturisitorilor proto-legionari
încă de acum opt mii de ani (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2026/07/o-traditie-sanatoasa-vie-salvatoare.html,
care pregătea jertfa legionarilor propriu-ziși ori a simpatizanților din
prezent) și, în cazul progresiștilor, pe calea evoluționismului social asigurat
prin educația corespunzătoare. De aceea este important pentru cei din urmă ca religia să
fie boicotată: pentru că îi transformă pe elevi în potențiali teroriști, creînd
în ei predispoziția subminării evoluției speciei umane prin evadarea din istorie.
Sigur că ar trebui schimbat ceva în
felul în care este organizată astăzi ora de religie-cultul ortodox în majoritatea
școlilor publice, în cadrul căreia elevii fie nu învață nimic și stau pe
telefon, fie află aberații de la profesori cu probleme. Nivelul jalnic al
profesorilor de religie corespunde însă nivelului învățămîntului românesc
actual și reflectă nivelul dezastruos al clerului ortodox din
prezent. În condițiile acestea, ora de religie reprezintă de regulă un moment
de relaxare pentru elevi, în care unii chiar ar putea dormi dacă nu ar fi
împiedicați de gălăgia asurzitoare din clasă. Elevii se simt în orice caz mai
bine în timpul orei de religie decît la slujbele bisericești, unde obligația de
a sta și de a asculta reprezintă o formă supremă de tortură. Ceea ce mă face să
mă gîndesc dacă nu cumva ar fi mai necesară participarea la slujbă decît
participarea la oră. Un exercițiu de atenție susținută ar fi util capacității
lor de concentrare în general și astfel i-ar putea ajuta la toate materiile, inclusiv
la disciplinele exacte.
Acesta este cel puțin argumentul lui Simone Weil. Mai
precis, gînditoarea franceză susținea în „Reflexii asupra bunei utilizări a
studiilor școlare în vederea iubirii lui Dumnezeu” (în volumul Forme de iubire implicită a lui Dumnezeu,
Humanitas, 2005), că atenția față de un anumit aspect al realității, precum cel
abordat de o știință particulară, contribuie la dezvoltarea atenției față de
realitatea supremă și îți asigură acea modestie fără de care orice cercetare
temeinică și profundă riscă să eșueze. Această atenție este pusă totodată de
Weil și la temelia ordinii sociale, caracterul teologic-politic al atenției
fiind subliniat explicit de Weil în special în ultimele pagini ale eseului ei. Iar
dacă eficacitatea spirituală a studiilor profane este confirmată și de nivelul
academic atins de Simone Weil (absolvind École
Normale Supérieure ca șefă de
promoție după ce fusese admisă cu media cea mai mare, Simone de
Beauvoir, una din figurile emblematice ale progresismului secolului trecut, reușind să fie admisă după Weil, cu media imediat următoare), cu
atît mai mult atenția dezvoltată prin disciplina liturgică ar trebui să aibă o
contribuție pozitivă în dezvoltarea capacității de concentrare în general. Sau
poate că tocmai acest lucru îi îngrijorează pe progresiști: faptul că elevii
vor dobîndi prin familiarizarea cu învățătura creștină o capacitate de atenție
și gîndire mai mult umane decît critice, devenind în felul acesta nu doar mai
inteligenți, ci în primul rînd mai umani.
Această perspectivă nu ar trebui să-i îngrijoreze însă cîtă
vreme atenția românilor ortodocși este orientată doar spre bula lor. Singurele lucruri care îi scot din bulă sunt sărăcia și
nesiguranța tot mai apăsătoare de la o zi la alta, iar această sărăcie și nesiguranță
sunt speculate și convertite în AUR de intelectualii naționaliști, care le vorbesc
despre o Românie la fel de reală și de accesibilă precum bunele lor intenții. Dincolo de
nucleul filolegionar, ajutat în „lucrarea” sa de provocările exterioare
constante, apropierea sărăcimii de AUR nu este motivată teologic sau ideologic,
în ciuda eforturilor profesorilor de religie de a le transmite elevilor
credința strămoșească în Zalmoxis, recent reîncarnat în Călin Georgescu, ci de regimul
politic pro-occidental care le-a luat românilor nevoiași pînă și puținul pe
care-l mai aveau pentru a-l redistribui în vederea înarmării și a ajutorului
pentru Ucraina. Disperarea îi împiedică pe majoritatea celor care formează
electoratul AUR să vadă că în timp ce progresiștii le lasă doar „sărăcia și
nevoile”, liderii etno-naționaliști le-au luat pînă și „neamul”, pe care l-au
înlocuit cu o păpușă gonflabilă imprimată cu fața lui Eminescu.
Prin urmare, dacă progresiștii ar dori cu adevărat ca
românii mulți, săraci și proști să înceapă să înțeleagă ce-i cu ei, ar trebui mai
degrabă să se bucure de orice ocazie care le oferă claselor inferioare șansa de
a-și exersa și cultiva atenția, începînd cu ora de religie pentru elevi și
participarea la slujbele bisericești pentru toată lumea. Dacă Simone Weil are
dreptate, atunci un astfel de exercițiu ar putea fi benefic în mod neașteptat.
În definitiv, propunerea ei este în acord cu principiul umanist care cere ca
fiecare om să fie tratat ca un scop în sine. Dacă e să ieșim din starea
actuală, în care îi tratăm pe oameni și pe Dumnezeu ca pe mijloace în vederea
scopului suprem reprezentat de fiecare pentru sine, atunci avem nevoie să ne
recuperăm atenția, adică acea facultate care-l poate reda pe fiecare om lui
însuși pentru a-l aduce așa cum este înaintea lui Dumnezeu, prin reorientarea
ei de la noi înșine către aproapele nostru și către Dumnezeu:
„Deplinătatea iubirii aproapelui înseamnă să fii pur și
simplu în stare să îl întrebi: «Care îți este chinul?» Înseamnă să știi că nenorocitul
există, nu ca o unitate într-o colecție, nu ca un exemplar al categoriei
sociale etichetate «nenorociți», ci ca om, exact asemenea nouă, care a fost
lovit într-o zi de nenorocire și în care s-a întipărit pecetea ei inimitabilă.
Pentru asta e de ajuns, dar indispensabil, să știi să îndrepți asupra nenorocitului
o anume privire.
O privire care
este înainte de toate privire atentă, în care sufletul se golește de orice conținut
propriu pentru a primi în sine ființa pe care o privește așa cum este ea, în
adevărul ei întreg. Numai cel capabil de atenție e capabil de o asemenea
privire.
Așa încât e adevărat,
deși paradoxal, că o traducere din latină, o problemă de geometrie, chiar
ratate, pot, numai fiindcă li s-a acordat genul de efort adecvat, să te facă
mai apt într-o bună zi, mai târziu, dacă prilejul se ivește, să dai unui
nenorocit, în clipa supremă a pătimirii lui, exact genul de ajutor în stare să îl
salveze. Pentru un adolescent capabil să sesizeze acest adevăr și destul de
generos pentru a dori acest rod, preferându-l oricărui altuia, studiile ar
oferi deplinătate în ce privește eficacitatea lor spirituală, chiar în afara oricărei
credințe religioase” (Simone Weil, op.
cit., p. 123-124).