Stăm bine: nu
doar că mai avem lucruri de apărat, dar mai există chiar și apărători. Sau cel
puțin aceasta este convingerea dlui Florentin Țuca, convingere împărtășită de invitații
și publicul prezent la prima ediție a Dezbaterilor Pe Drept Cuvânt:
„În
titlul acestui film stă una dintre concluziile primei ediții a Dezbaterilor Pe
Drept Cuvânt: Încă mai avem de apărat destule. E ideea care a reunit sub ea și
năzuințele, și grijile, și intențiile prietenilor care ne-au fost alături pe 5
noiembrie, în Aula BCU a Palatului Fundației Universitare „Carol I”, pentru a
dezbate pe marginea unor teme de mare însemnătate pentru trecutul, prezentul și
viitorul nostru.” (https://www.youtube.com/watch?v=7rGrAc8C1_w).
Nu știu în ce
măsură audiența a apreciat efortul dlui Robert Turcescu de a oferi un moment
vesel prin numărul său de mare virtuozitate, și anume atunci cînd acoperitul Serviciilor
a vorbit cu patetism despre importanța independenței presei. Sunt convins însă că
omul este sincer: dispariția presei libere reprezintă o pierdere nu doar pentru
populație, ci și pentru Serviciile care, prin intermediul presei libere, îi asigurau populației accesul la
informația corectă.
În orice caz, dacă
nu buna dispoziție, atunci cel puțin optimismul publicului a fost consolidat prin
invocarea unei realități adevărate imediat accesibilă, la fel de accesibilă și de adevărată precum un măr oarecare. Sau, mai
problematic încă, precum un artefact, după cum insista într-un mod neinspirat doamna Levana Zigmund, fapt surprinzător avînd în vedere
aprecierea doamnei Zigmund pentru mesajul dlui Mircea Platon care a subliniat,
dimpotrivă, tocmai caracterul viu al realității. Dacă realitatea este un
artefact, atunci ea este populată de artefacte mai valoroase sau mai puțin valoroase,
dar nici unul viu. Un artefact nu este viu și, de aceea, nici nu poate crește
și nici nu poate muri, ci se poate doar strica sau pierde, caz în care poate fi
făcut un altul, fie o copie identică, fie un alt artefact mai bun. Însă omul nu
este un artefact și, de aceea, restaurarea omului în Hristos nu constituie o depanare
sau o refacere precum în lipirea unor cioburi, reînnoirea unor fibre, culori
sau a unui material afectat de timp, dăunători sau accidente; salvarea nu se
face prin retopirea și returnarea firii umane într-o matriță perfectă, ci prin
unirea ei liberă cu firea divină a Fiului întrupat, unire care asigură
mîntuirea și învierea omului în Hristos ca hristos, ca fiu sau fiică ai Tatălui.
Căderea nu doar
ne-a limitat cunoașterea realității, ci a și corupt această cunoaștere. De
aceea, cunoașterea realității este condiționată în primul rînd de recunoașterea
acestei corupții și apoi de efortul de a o depăși. Dacă realitatea ne-ar fi
imediat accesibilă, spiritualitatea ortodoxă nu ar fi accentuat importanța discernămîntului,
a privegherii și a deosebirii duhurilor. De fapt, nu doar din perspectivă
religioasă și metafizică, dar și la nivel empiric putem vedea că realitatea se
deschide în funcție de credința noastră despre realitate, adică în funcție de
perspectiva pe care ne-o oferă concepția sau viziunea noastră despre lume. În epoca actuală, realitatea
se deschide – sau mai bine spus ne este deschisă – ca irealitate, iar irealitatea ca realitate.
În ciuda
efortului segmentului reacționar de a ignora sau chiar ascunde implicarea clerului ortodox în
această întemeiere sobornicească a irealității, reprezentanții acestui segment prezenți în cadrul acestor dezbateri ar fi fost credibili în măsura în care ar fi
avut onestitatea de a recunoaște:
1. responsabilitatea
clerului ortodox, începînd cu ierarhia, în sabotarea realității (cel puțin din
ce am văzut în selecția postată pe YouTube, dl Silviu Man este singurul dintre
vorbitori care a avut curajul de a vorbi despre această participare, chiar dacă, și în perspectiva domniei sale,
ea pare mai degrabă o situație accidentală și inexplicabilă, o eroare de judecată mai degrabă decît o implicare conștientă și asumată);
2. că ideea
potrivit căreia realitatea este fluidă și elastică, putînd fi modelată și adaptată
după cum ne convine a fost lansată de intelectualii de dreapta susținuți de
ierarhia ortodoxă, împreună dispuși să le ofere credincioșilor realitatea
potrivită (chiar dacă poate inconfortabilă inițial);
3. că în
ultimele două decenii a fost încurajată chiar în BOR credința în posibilitatea edificării unei realități personale convenabile, guvernată de un Dumnezeu convenabil, accesibil prin dezvoltare
personală și mindfulness;
4. și, în mod special, că toate
lucrurile care trebuiau apărate sunt de fapt pierdute de multă vreme: memoria
strămoșilor și a eroilor este uitată pentru că am uitat de noi. Nu am cedat doar
suveranitate, ci în primul rînd identitate odată cu dobîndirea euro-identității,
așa cum se întîmplă pretutindeni la dobîndirea unei noi cetățenii. Cum poate fi apărată verticalitatea
în condițiile adaptării instantanee și permanente la noutate și înstrăinare? Adaptarea a
devenit deja în românii de astăzi involuntară, este un instinct, un reflex, un al șasele simț, nici măcar nu trebuie să
ne-o mai ceară ori să ne-o impună cineva.
Uimitor este că pînă și verticalitatea a devenit un instrument al adaptării. Unii apără verticalitatea din poziția „Culcat!”, cerută de ordinea seculară; alții, dimpotrivă, din poziția
„Drepți!”, impusă nu doar de suveranismul teocratic, ci și de apărătorii pozițiilor
abandonate de actualele generații odată cu înțelegerea creștină a realității,
după cum o demonstrează identificarea marțială a invitaților și publicului la
dezbaterile Florentin Țuca prin atributul verde de „camarazi”.
Verticalitatea
nu poate fi apărată decît din situația creșterii, care va fi invocată probabil în măsura
în care îi va inspira pe operatorii de drone (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2024/11/ortodoxia-dusa-cu-drona.html)
și pe conspectatorii atenți din ortodoximea românească. Cînd ai o mentalitate a
adaptării, este imposibil să nu negociezi pînă și ceea ce nu poate fi negociat
și să nu vezi oportunitatea verticalității.
Este ușor să
aperi realitatea-ca-artefact și în general un set de artefacte, mai ales atunci cînd nimeni nu mai are nevoie de ele: cine
are nevoie de drepturi și libertăți cînd majoritatea se bucură de blugi și Coca-Cola
în timp ce restul, aflat la polul reflexiv al societății, se mulțumește cu
dezbateri inteligente și mai ales optimiste despre faptul că stăm bine, nu am
pierdut nimic, încă avem lucruri esențiale de apărat?
Dar dacă există
strămoși și trecut nu înseamnă că mai avem memorie sau nevoie de strămoși, de
eroi, de trecut și, la limită, de memorie. Faptul că avem copii nu înseamnă că ne aparțin mai mult
decît îi aparțin bunurile amanetate nefericitului constrîns să se despartă de
ele doar pentru a se adpata mai bine la noua realitate.
M-aș bucura ca
lucrurile să fie așa cum au fost prezentate de participanții la această
dezbatere. Însă din ceea ce văd eu în jurul meu, românii nu se pregătesc pentru
început. Spre deosebire de invitații dlui Țuca, ei știu că începutul nu
reprezintă decît o piedică, un ocol inutil, un timp pierdut, o dilemă și o
amăgire în calea lor sigură și binemeritată spre sfîrșit.