Care este miza educației sexuale?

 Miza educației sexuale nu este să-i învețe pe elevi cum să facă sex în condiții de siguranță. Deși îi învață să evite sarcina și să privească sarcina ca pe ceva rău, ca pe un accident care putea fi evitat și ale cărui efecte negative – sarcina propriu-zisă – pot fi pînă la urmă anulate prin avort, nici aceasta nu reprezintă obiectivul principal al educației sexuale. Miza educației sexuale nu este să-i facă pe copii dependenți de sex, nu este să-i facă pe copii să perceapă pornografia ca pe un lucru bun, nu este să facă din homosexualitate un lucru normal, chiar dacă o mare parte din mesajul educației sexuale este concentrat asupra acestor aspecte. Toate acestea sunt însă doar mijloacele educației sexuale, iar opoziția conservatoare contribuie la accelerarea introducerii educației sexuale în măsura în care își limitează obiecțiile la aceste mijloace ale educației sexuale, ignorîndu-i scopul (și eu am crezut o vreme că prin educația sexuală se urmărește reducerea tuturor dimensiunilor vieții umane la sex; am corectat această impresie în http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/05/educatia-pedofila.html). 

Prin toate aceste „principii” menționate mai sus, educația sexuală urmărește să-i facă pe copii ca în numele „eliberării” să se desprindă, prin sex, de genul lor biologic care, întrucît este un dat natural, reprezintă în sine o formă violentă de discriminare. Prin educația sexuală se urmărește epuizarea semnificației genului biologic și compromiterea vocației bărbatului de soț și tată și a femeii de soție și mamă printr-o activitate sexuală desprinsă de funcția ei reproductivă naturală.

Miza educației sexuale nu este să-i elibereze pe copii de familie: prin educația sexuală, copiii, tinerii sunt eliberați de familie pentru a fi eliberați de ei înșiși.

Libertatea bate adevărul, iar noi nu avem decît de pierdut

Deși este de acord cu legea maghiară cu privire la interzicerea propagandei LGBT în școală, Rod Dreher precizează într-un sens cît se poate de liberal: „Aș saluta clarificarea legii astfel încît să garanteze că părinții care doresc să predea lecții pro-LGBT copiilor lor vor putea face acest lucru în mod legal” („I completely understand why this offends progressives. But I also completely understand why Hungarian lawmakers who voted for this are tired of the propaganda aimed at their children. I would welcome clarification to the law to guarantee that parents who wanted to teach pro-LGBT lessons to their children would be able to do so legally, however” sublinierea mea, G.F. Vezi articolul la  https://www.theamericanconservative.com/dreher/von-der-leyen-lies-about-hungary-lgbt-law/).

Atunci cînd în cadrul conferinței lui Dreher de la București, părintele Holbea a fost întrebat de ce „în România nu s-a cristalizat nici un răspuns la fel de consistent precum cel oferit de Dreher din partea intelectualilor români din Biserică” părintele Holbea a refuzat să răspundă întrebării, dezvoltînd tema luptei anticomuniste de dinainte de 1990 (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/06/viata-partial-adevarata-nu-este-deloc.html). Cu toate acestea, un răspuns consistent și constant a fost totuși oferit prin volumele lui Mircea Platon începînd cu Cine ne scrie istoria (2007), continuînd cu A treia forță: România profundă (2008), Conștiința națională și statul reprezentativ (2011), Ce-a mai rămas de apărat (2016, o lucrare care reia și dezvoltă tematica din A treia forță: România profundă), efortul de apărare a elementelor fundamentale ale conștiinței naționale fiind dublat în lucrările apărute din 2017 încoace printr-un efort impresionant de restaurare organică a modelelor și principiilor românești în vederea regăsirii noastre de sine (Elitele și conștiința națională, Geografie și conștiință națională, Națiune, modernizare și Elite românești). Tot acest efort a fost pînă în prezent ignorat în lumea conservatoare românească. Brusc, însă, în mod manipulator și viclean, numele lui este asociat tot mai des în contextul opoziției față de proiectul progresist de ideologizare a educației prin introducerea educației sexuale (https://r3media.ro/catalin-sturza-si-mircea-platon-educatie-sexuala-in-scoli/). De ce doar ultima carte publicată de M. Platon, Deșcolarizarea României (2020) și observațiile lui pe tema educației au devenit relevante pentru opoziția antimarxistă din România? Pentru că observațiile și criticile lui sunt valide, sau pentru că prin această carte Platon poate fi valorificat fără riscul ca fundamentele culturii românești să fie luate în discuție, fără riscul ca adevărul să fie readus la temelia angajării noastre în realitate și în istorie? Impresia mea este că Platon devine important pentru operatorii de dreapta din România pentru că poate fi folosit la consolidarea libertății în defavoarea adevărului în vederea reducerii adevărului primit, ocrotit și transmis istoric la adevărul proiectat ideologic al dreptei antimarxiste.

A Quiet Place II: o liniște ne-liniștită

Continuarea filmului A Quiet Place confirmă rezervele pe care le exprimam la vremea respectivă în recenzia primei părți (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2019/06/cine-sintem-noi.html), interzicînd orice posibilitate de valorificare superioară a temei liniștii pe care prima parte nu o excludea chiar atît de hotărît (partea a treia https://collider.com/emily-blunt-interview-a-quiet-place-2/amp/ va celebra probabil revenirea zgomotului în condiții de siguranță.)

Rugăciunea refuzată deja de Regan în prima parte este înlocuită în partea a doua de melodia „Beyond the Sea” (https://en.wikipedia.org/wiki/Beyond_the_Sea_(song) ): „Știu, fără vreo umbră de-ndoială/ Că inima mea mă va duce acolo în curînd/ Ne vom întîlni, știu că ne vom întîlni, dincolo de țărm/ Ne vom săruta ca altădată/ Și fericiți vom fi dincolo de apă/ Nu voi mai pleca nicicînd/ Niciodată.”

„Te duc acasă”, îi spune Emmett lui Regan. „Care casă?” întreabă dezarmant Regan. Unde mai poate locui omul atunci cînd nicăieri nu se mai află în siguranță? Unii încearcă să o facă în amintirea trecutului, precum Emmett. Alții în speranța unei fericiri aflate dincolo – dincolo de prezentul cenușiu, dincolo de tăcerea impusă de monștri, dincolo de o lume care nu mai merită să fie salvată. Dincolo de frică.

Un astfel de „loc”, adică o posibilitate de depășire a fricii ne este descoperită de copii, cei doi frați înfruntînd curajos monștrii sub protecția frecvențelor amplificate produse de aparatul auditiv al lui Regan. Copiii, nu părinții, ne arată cine suntem sau ar trebui să fim, iar concluzia nu poate decît să producă o mare satisfacție în cultura transgresivă actuală. Însă filmul permite și posibilitatea unei interpretări de o normalitate scandaloasă: suntem noi înșine în măsura în care suntem ca părinții noștri. Este exact ce-i spune Emmett lui Regan, poate cea mai importantă remarcă dintr-un film în care, avînd în vedere reducerea drastică a comunicării, te-ai aștepta să fie comunicate mai multe lucruri esențiale: „Îmi pare rău că m-am îndoit de tine. Ai avut dreptate, eu nu sunt precum tatăl tău. În schimb, tu ești ca el.” În contextul atacurilor asupra familiei în vederea destabilizării identității biologice și a sănătății mintale a oamenilor, observația este de o incorectitudine care ar fi dus la boicotarea filmului dacă fiarele nu ar face ca rarele lucruri demne de reținut să treacă neobservate prin diversiunea creată prin simpla lor prezență. Prin urmare, m-am bucurat să văd că observația lui Emmett susține întrebarea-cheie din prima parte adresată de Evelyn soțului ei: „Cine sîntem noi? Cine sîntem noi dacă nu-i protejăm?” (întrebare pe care am comentat-o în recenzia primei părți).  

Aș vrea să adaug aici cîteva observații despre sensul teologic al liniștii. Liniștea din film este impusă de o constrîngere exterioară și de aceea nu poate duce la liniștire și la regăsire. Tăcerea omului de astăzi este un vid dinaintea căruia el se retrage pe bună dreptate cu groază. Experiența actuală a tăcerii, inclusiv printre creștini, este cea a tăcerii ca absență, separare, izolare, înstrăinare, moarte. Este o tortură. Experiența negativă a tăcerii este consecința înstrăinării de Dumnezeu, care duce la înstrăinarea de sine.

Omul se înstrăinează de Dumnezeu cînd îl uită pe Dumnezeu. Uitarea lui Dumnezeu este o stare teologică care se manifestă ca ne-liniște. Ne-liniștea produce suferință și de aceea omul caută să scape de ea străduindu-se să o uite. În acest efort, omul nu face decît să producă o ne-liniște tot mai mare, înstrăinîndu-se tot mai mult de sine și de Dumnezeu. Omul înstrăinat locuiește în uitare și se hrănește cu ne-liniște.

Din uitare se iese prin amintire. Înainte de a ne aminti de noi înșine trebuie să ne amintim de uitarea de sine și de Dumnezeu, trebuie să ne amintim de absența, izolarea și moartea în care am petrecut o vreme atît de îndelungată. Simplu spus, trebuie să ne pocăim, un termen evident tot mai străin creștinismului actual, caracterizat de o falsă stare de prezență întreținută și validată instituțional. Pocăința duce la înstrăinarea prealabilă și indispensabilă față de absență, izolare și moarte, adică la îndepărtarea de lume înțeleasă drept realitatea care ne împiedică să devenim prezenți. Retragerea din lume este în același timp necesară întrucît lumea, deși creată bună, este căzută și stăpînită în mod nelegitim de cel rău și posibilă întrucît lumea a fost salvată prin Jertfa Mîntuitorului Hristos. Retragerea din lumea căzută concide cu locuirea în lumea salvată. Din acest motiv, a privi în urmă spre lumea căzută, precum femeia lui Lot, înseamnă a rămîne în ea, înseamnă a cultiva amintirea căderii.

Liniștirea nu poate fi realizată și păstrată decît printr-o stare de atenție. Nu putem deveni atenți decît în măsura în care știm cine suntem. Cel ne-liniștit nu știe cine este și tocmai de aceea se teme de sine și de orice l-ar putea readuce în sine. Metodele de liniștire recomandate (inclusiv în creștinism, indiferent de confesiune, ele putînd fi întîlnite și în parodia de spiritualitate ortodoxă vîndută de BOR în mass-media ortodoxă) nu sunt decît moduri de relaxare temporară, de împăcare a omului cu propria lui ne-liniște: cel mult, îi amintesc omului să respire (precum îi amintea Evelyn fiului ei în partea a doua din A Quiet Place), dar nu-i amintesc niciodată omului cine este el. Pentru că doar Cel care l-a făcut pe om și l-a readus în starea de fiu i-o poate arăta.

Lucrătorii ne-liniștii din lume și din Biserică ne vor oferi întodeauna o liniște ne-liniștită. Ne vor oferi întotdeauna false identități cu care să ne liniștim înstrăinarea noastră mortală. Dar pe cît este de confortabilă contrafacerea, pe atît este de ușor de descoperit: falsa liniște nu ne ajută să ne amintim de nimic. În acest sens, mi se pare instructiv că opoziția ortodoxă față de marxism nu pare dispusă să lege apărarea identității de memorie decît în măsura în care memoria este valorificată strict ca exercițiu teologic-politic de venerare a „sfinților închisorilor”, funcția revelatoare a memoriei fiind amputată printr-o parazitare ideologică cu rolul de a produce un alzheimer duhovnicesc. Mă tem că limitarea puterilor memoriei realizată prin mișcarea anti-marxistă din ortodoxia românească actuală este gestionată ideologic tocmai pentru a împiedica o eventuală recuperare a tradiției ortodoxe și a descoperirii teologice mai cuprinzătoare a valorii întemeietoare și restauratoare a memoriei.

Falsa liniște nu ne împiedică doar să ne recuperăm memoria pe termen lung, ci ne face și să semănăm cu orice și cu oricine altcineva decît cu Părinții noștri, în ciuda faptului că-i pomenim la fiecare dintre slujbele noastre: „Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi!” 

Culmea zombificării

 Singurul lucru surprinzător în filmele americane cu zombi este că protagoniștii nu sunt niciodată surprinși de apariția lor. Desigur, prezența unui zombi este percepută ca amenințătoare și periculoasă, dar în filme ea nu este niciodată surprinzătoare.

Mi se pare că eșecul referendumului pentru familie din 2018 a marcat prima manifestare publică generală a unui fenomen comparabil din punct de vedere spiritual cu folclorul zombi. Nu mă refer aici la adaptarea cinematografică a acestei teme, ci la înțelegerea inițială a lui zombi din folclorul haitian: „corpuri reanimate prin magie ale oamenilor care fuseseră chinuiți în timpul vieții ca sclavi; ei nu-i amenințau pe cei vii și nici nu se hrăneau cu oameni, ci erau ca niște somnambuli cu ochii larg deschiși, fără să vadă nimic.” (Angela Tenga, Elizabeth Zimmerman, “Vampire Gentlemen and Zombie Beasts. A Rendering of True Monstrosity” Gothic Studies, Volume 15, No. 1, May 2013, p. 78). Dincolo de amenințarea la adresa vieții noastre, „poveștile cu zombi demonstrează cît de ușor trupurile noastre, locuințele noastre, țara noastră și lumea noastră pot fi invadate” (Gregory Waller, The Living and the Undead: Slaying Vampires, Exterminating Zombies, Urbana: University of Illinois Press, 2010, p. 251, citat în Tenga și Zimmerman, op. cit., p. 79).

Cu toate acestea, exact ca într-un film cu zombi, spulberarea inițiativei de modificare a Constituției în sensul precizării definirii căsătoriei a fost un eveniment cu care ne-am obișnuit nefiresc de repede după șocul aflării rezultatelor, descoperind că apocalipsa zombi nu este pînă la urmă chiar atît de cumplită cum credeam. Mă tem că un număr tot mai mare din cei 20% care votaseră pentru familie s-au adăugat între timp restului de 80% care umblau deja cu ochii deschiși, fără să vadă nimic. Oare preotul ortodox care-i prevenea recent pe credincioși într-o predică că vor deveni zombi dacă vor face vaccinul covid știa de episodul cu referendumul? Dar nu aceasta este culmea zombificării.

Culmea zombificării nu a reprezentat-o nici măcar comunicatul antologic al Patriarhiei: a fost „un succes nedeplin” (https://basilica.ro/un-succes-nedeplin-ne-cheama-la-mai-multa-speranta-si-lucrare/)

În încheierea studiului lor, Tenga și Zimmerman observă că percepția publică a zombilor tinde să urmeze evoluția descrierii vampirului, care din personaj inițial dezgustător și înfricoșător, a devenit agreabil, romantic și chiar pozitiv, urmînd ca zombi să fie umanizați la rîndul lor potrivit principiului că „monștrii nu sunt atît de diferiți de noi, ei nu au ales să fie monștri, iar uneori ne putem împrieteni cu ei” (p. 84). Regretînd că umanizarea zombilor lasă un gol în reprezentarea „adevăratei monstruozități”, autoarele își exprimă încrederea că „în curînd un alt monstru va apărea, ori va reînvia, pentru a neliniști, înfricoșa și dezorienta publicul, așa cum trebuie să o facă adevărata oroare” (ibid.)

Probabil că acest monstru va fi reprezentat de creștinii tradiționali, precum cei descriși în videoclipul „Copiii referendumului” (https://www.youtube.com/watch?v=4C6f_HGn338). Singurele creaturi care vor mai „neliniști, înfricoșa și dezorienta publicul” în viitor vor fi tocmai acele ființe umane care mărturisesc că își primesc viața, puterea și inspirația dintr-o sursă transcendentă nevăzută, care vor manifesta gîndire și exprimare articulată, capacitatea de a crea și de a recrea, instinctul de a conserva semințele permanenței și care vor dovedi mai ales iubire față de somnambulii cu ochii larg deschiși și cu toate acestea incapabili să vadă nimic esențial.

Aceasta este culmea zombificării.

Despre sensul tradițional al conservatorismului și al tradiției creștine

 Printre numeroasele citate instructive oferite pe blogul Life on Dover Beach  https://lifeondoverbeach.wordpress.com/  am întîlnit unul care mi-a atras atenția întrucît este legat de problema manipulării adevărului despre care am mai scris în textele postate în ultima vreme pe blogul meu. Fragmentul citat este luat dintr-un interviu oferit de Theodore Dalrymple lui Jamie Glazov și publicat în 31 august 2005 în FrontPage Magazine (interviul poate fi găsit integral la https://theodoredalrymple.wordpress.com/dalrymple-interviewed-by-jamie-glazov/ ;cred că ar merita tradus și publicat în română; iată doar una dintre numeroasele observații percutante oferite de Dalrymple în acest interviu: „Children grow up very fast but not very far” – „copiii cresc foarte repede, dar nu se înalță deloc”. O carte importantă a lui T. Dalrymple a fost publicată de editura Contra Mundum, https://contramundum.ro/produs/cultura-noastra-ce-a-mai-ramas-din-ea-theodore-dalrymple/). Iată fragmentul respectiv din interviu (în traducerea mea):

  „Am ajuns la concluzia că scopul propagandei comuniste nu era să influențeze ori să convingă, nici să informeze, ci să umilească; și, prin urmare, cu cît afirmațiile comuniste corespundeau mai puțin realității, cu atît mai bine. A-i forța pe oameni să tacă cînd li se spun minciunile cele mai evidente sau, chiar mai rău, atunci cînd sunt forțați să repete minciunile ei singuri, înseamnă a-i face să-și piardă o dată pentru totdeauna simțul integrității. A aproba minciuni evidente înseamnă a coopera cu răul și, într-o anumită măsură, a deveni răul tu însuți. Capacitatea omului de a rezista la orice [fel de rău] este astfel erodată și chiar distrusă. O societate de mincinoși neputincioși este ușor de controlat. Cred că dacă examinați corectitudinea politică, veți descoperi același efect și aceeași intenție.”

Am postat un scurt comentariu în dreptul citatului postat pe blogul Life on Dover Beach (https://lifeondoverbeach.wordpress.com/2021/06/15/theodore-dalrymple-when-people-are-being-told-the-most-obvious-lies/  ), pe care-l reiau aici într-o formă ceva mai dezvoltată:

 

Din păcate, lumea conservatoare presupune nu doar că stînga are monopolul minciunii, ci și că dreapta este automat de partea adevărului. Exact același lucru îl suspectează și lumea progresistă în legătura cu dreapta. Însă uneori oamenii aleg o minciună evidentă de stînga nu doar pentru că refuză un adevăr, ci și pentru că refuză o minciună de dreapta. De ce ar accepta unii oameni niște minciuni evidente? Nu doar pentru că sunt forțați de propaganda comunistă, ci poate că propaganda comunistă reușește să-i „convingă” tocmai pentru că sunt dezamăgiți în primul rînd de ipocrizia și minciunile dreptei. Uităm prea ușor că tatăl minciunilor nu este în sine nici de dreapta, nici de stînga, dar poate pretinde că este, pe rînd sau în același timp, de dreapta și de stînga, progresist și conservator, ateu și creștin. Tatăl minciunilor spune întotdeauna minciuna corectă și adevărul strîmb.

În măsura în care nu uită că dreapta și stînga țin de ordinea lumii acesteia, iar tot ce ține de această lume este inevitabil limitat și înclinat spre rău, creștinii pot colabora cu oricare ideologie care nu este criminală și care nu urmărește, în numele unor idealuri diverse dintre care eliberarea omului rămîne întotdeauna cel mai înalt, tocmai înrobirea lui. Poate că minciuna de dreapta este mai puțin mincinoasă decît cea de stînga, dar ar fi o greșeală ca din acest motiv să vedem în ea adevărul. Semnul cel mai clar că o ideologie este mincinoasă ține de pretenția ei de a defini sau redefini, de a exprima sau reprezenta natura omului. Faptul că stînga nu are nevoie de Biserică pentru a realiza acest scop, în timp ce dreapta își legitimează pretenția prin invocarea învățăturii creștine, ar trebui să-i determine pe creștini să fie cel puțin la fel de atenți la încercările dreptei de a-și subordona Biserica, pe cît sunt de atenți la atacurile stîngii asupra Bisericii.

Conservatorismul (identificat în mod fraudulos cu dreapta) are marele avantaj asupra stîngii de a fi natural, intuitiv, spontan (precum rîsul unui copil la auzul aberațiilor ideologiei de gen https://alexandruracu.wordpress.com/2021/06/07/cand-striga-pietrele/,  vezi și articolul lui S. M. Hutchens, „Why Liberals Are Smarter” din numărul din mai-iunie 2021 al revistei Touchstone Magazine,  https://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=34-03-046-c). Dar pe măsură ce educația tinde să suprime acest rîs de la vîrste tot mai mici, fără ca profesorii creștini și mai ales cei de religie să încerce să ocrotească în școli gîndirea normală a elevilor, conservatorismul este pus în situația de a a-i învăța pe oameni să redevină normali și astfel să fie perceput ca o ideologie care propune idei nefirești precum credința în Dumnezeu, căsătoria dintre un bărbat și o femeie sau faptul că nu-ți poți alege genul dorit indiferent de sexul biologic primit prin concepție. Lucrurile sunt bineînțeles mai complicate, întrucît dincolo de secularismul progresist, creștinii tradiționali se confruntă și cu un creștinism liberal care a cucerit deja mai toate instituțiile universitare de învățămînt teologic din lume (inclusiv cele ortodoxe din România), dominînd discursul teologic în toate confesiunile creștine, ajungînd, prin productivitate și mijloace superioare de promovare, să controleze difuzarea mesajului creștin prin cărți, reviste și conferințe.

Și din acest motiv, predispoziția conservatoare istorică a creștinismului și sensibilitatea creștină a conservatorismului dintotdeauna nu mai reprezintă niște garanții pentru caracterul natural al conservatorismului, forțat să devină tot mai de dreapta pentru a rezista neomarxismului, așa cum răspîndirea accelerată a unui creștinism progresist și secular (adică pluralist și inclusiv) nu transformă progresismul într-o perspectivă creștină veritabilă, deși tocmai asta o pretinde, ca reprezentant ospitalier și generos al „teologiei dialogului”.

Conservatorismul trebuie să-și asume în mod explicit creștinismul tradițional și în același timp să păstreze o atitudine circumspectă față de dreapta, al cărei obiectiv este, precum cel al stîngii, cucerirea puterii. Conservatorul nu-și dorește puterea, își dorește să fie lăsat în pace. Dar pentru că existența conservatorului constituie o amenințare atît pentru stînga, cît și pentru dreapta, el își va găsi tot mai greu pacea în condițiile unei lumi aflată în plină transformare (o discuție interesantă pe o temă înrudită este inițiată pe blogul theodosie.ro la adresa https://theodosie.ro/2021/06/16/elite-care-nu-stiu-sa-ceara-ajutorul/ unde menționez conștiința comunității și vocația apartenenței ca pe condiții ale „reconstrucției comunitare”, expresia îi aparține dlui Vlad-Mihai Agache). E de așteptat ca Biserica să fie redescoperită ca loc al acelei păci pe care nu ți-o poate oferi decît o conștiință curățită nu doar de minciună și păcat, ci și de remușcarea și umilința de a fi acceptat minciuna și pierderea integrității menționate de Dalrymple în pasajul citat mai sus.   

 Creștinismul trebuie să-și redescopere natura tradițională și sensul teologic al tradiției, mai precis natura ei apostolică („temelia apostolilor și a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuși Iisus Hristos” Efeseni 2, 20), evitînd să reducă tradiția creștină la patrimoniul cultural european sau la cel moral iudeo-creștin. Biserica trebuie să înțeleagă că a pierdut inițiativa și că atunci cînd ajunge la cineva, ajunge de regulă ultima. Tocmai de aceea, este obligatoriu să nu mai plece de-acolo, făcînd din fiecare om la care ajunge „locaș al lui Dumnezeu în Duh” (Efeseni 2, 22).

Cum îndrăznim noi?

 

De fiecare dată cînd autoritățile au vreo inițiativă absurdă, exagerată, nejustificată, despotică sau de-a dreptul diabolică (cum a fost evacuarea Spitalului de Ortopedie Foișor https://www.mediafax.ro/social/evacuarea-pacientilor-non-covid-de-la-spitalul-foisor-o-pata-pe-sistem-reactia-colegiului-medicilor-bucuresti-20036045), reacția noastră se reduce la o indignare din categoria lui „cum îndrăznesc să facă așa ceva!” Dar „ei” îndrăznesc și pentru că noi nu îndrăznim. Presupunînd că cineva din guvern ar anunța o nebunie de genul „din data cutare, toți minorii născuți într-o zi impară vor fi instituționalizați!”, prima noastră reacție nu ar fi „vă instituționalizăm noi pe voi!”, ci „mamă, ce nasol, ia să văd cînd sunt născuți copiii mei, aaa, pe 4 și pe 20, e bine, am scăpat. Bă, da’ totuși, ce nenorociți, cum să îndrăznească așa ceva!”

Oamenii care au fost puși în funcții de autoritate fac lucrurile pentru care au fost puși acolo. Dar noi pentru ce am fost puși aici? Cum îndrăznim să nu îndrăznim să apărăm normalitatea de agresiunea noii normalități?   

Vulturii

  

În spatele „Dumnezeului din sufletul meu” se poate ascunde diavolul din sufletul meu. Nu din comoditate pretindem că nu trebuie să mergem la biserică (sub pretextul că Dumnezeu este în noi), ci de teama că ne-am putea vedea așa cum suntem. Cînd mă întreabă duhovnicul dacă sunt pregătit de spovedanie îi răspund: „cînd am plecat de-acasă eram pregătit, dar acum nu mai sunt pregătit.” De ce? Pentru că în biserică suntem de fiecare dată în Biserică, adică părtași Trupului mistic al lui Hristos și această relație a noastră cu Trupul ca mădulare ale Trupului ne pune într-o stare de atenție care, din cauza păcatelor noastre, dobîndește o dimensiune judecătoare și curățitoare inevitabil dureroasă, chiar dacă este anticipată și însoțită de bucurie și culminează pînă la urmă într-o bucurie inexprimabilă.

Prezența în Biserică este singura prezență veritabilă întrucît este o prezență care mă deschide atît față de Dumnezeu, cît și față de sufletul meu. Doar în această prezență îmi pot descoperi distanța mea față de Dumnezeu și față de mine, doar în calitatea actualizată liturgic de mădular al Trupului pot vedea cine îmi stăpînește cu adevărat inima. Rugăciunea personală de acasă este o prelungire, nu o înlocuire a rugăciunii comune din Biserică. Biserica se roagă nu doar odată cu fiecare credincios care participă la slujbă, ci și cu fiecare credincios care se roagă acasă avînd conștiința că este parte a Trupului Bisericii. [Pasaj adăugat, 19.06.2021: Mai mult: întreaga Biserică, de pe pămînt și din ceruri, se roagă nu doar cu, ci mai ales în fiecare credincios și fiecare credincios se roagă cu și în întreaga Biserică ca organ al ei în măsura în care rugăciunea credinciosului nu este făcută pe cont propriu, ci cu o conștiință sobornicească a unității, a adevărului și a apostolicității Bisericii]. În afara acestei conștiințe, rugăciunea noastră nu este rugăciune. Cînd pretind că nu trebuie să merg la biserică pentru că mă pot ruga la fel de bine și acasă, refuz de fapt să recunosc că m-am înstrăinat de Dumnezeu și că prefer să rămîn absent decît să mă expun unei judecăți care să mă aducă în prezență.

Cînd ucenicii l-au întrebat pe Hristos care este semnul venirii Lui și al sfîrșitului veacului (Matei 24, 3), întrebare pusă și de farisei (sub forma „cînd va veni împărăția lui Dumnezeu”, Luca 17, 20), Hristos descrie o serie de dezastre iminente care o vor anticipa. Toate aceste dezastre au ceva în comun: precum potopul din vremea lui Noe, sau nimicirea Sodomei și Gomorei, ele sunt consecința lepădării oamenilor de Dumnezeu (Luca 17, 25-30, Matei 24, 10-13; 23-24; 37-39).

Am face o mare greșeală să credem că lepădarea de Dumnezeu poate lua doar formele extreme de dezumanizare descrise în episodul Sodomei și Gomorei. În 1 Corinteni 5, Sf. Ap Pavel le reproșează corintenilor o „desfrînare cum nici între neamuri nu se pomenește”; în epistola Sf. Ap. Iuda, în capitolul 4 al epistolei Sf. Ap. Iacov, în primele capitole ale Apocalipsei sunt descrise moduri diferite de lepădare a creștinilor de Dumnezeu. Iar orice om înstrăinat de Dumnezeu este mort. Și orice mort fie putrezește, fie este devorat de animale necrofage precum hiena sau vulturul.

„Căci unde va fi stârvul, acolo se vor aduna vulturii” este un proverb folosit de Hristos ca o sugestie în descrierea generală a sfîrșitului (Luca 17, 27, Matei 24, 28). Există unele interpretări alegorice destul de forțate ale acestui proverb folosit aici de Domnul. Poate că lucrurile sunt totuși mai simple, iar sensul afirmației este cel imediat. Sfîrșitul este legat de moarte, iar moartea spirituală anunță sau chiar grăbește moartea trupească. Sfîrșitul unui suflet mort, al unui suflet care și-a lăsat credința să se răcească este iminent. „Stîrvul” este sufletul care, pentru că și-a pierdut credința adevărată, a devenit hrana unei credințe necrofage, a devenit hrana unui vultur.  De unde știm că hrănim o credință moartă, de unde știm că ne aflăm în preajma sfîrșitului? Pentru că un vultur tocmai se hrănește din noi. Este un vultur credința că pot să mă rog la fel de bine și de-acasă, fără să trebuiască să mai merg la biserică; credința că mersul la biserică face să-mi meargă bine în viață chiar dacă eu pășesc strîmb, este un vultur; credința că Biserica trebuie să fie nu doar în acord cu lumea, ci să fie ca lumea pentru ca lumea să fie deschisă către Biserică, este un vultur; credința că Biserica trebuie să conserve trecutul este un vultur, credința că trebuie să se modernizeze este altul, un vultur este credința că Biserica trebuie să fie de dreapta și altul că Biserica trebuie să fie de stînga.   

Iar ierarhii ortodocși nu lasă nici unul din acești vulturi flămînd.

Anticomunismul terapeutic

 

Știi că te afli de partea bună a istoriei dacă regreți înfrîngerea mișcării anticomuniste manifestată prin fenomenul Piața Universității și dacă stînga fesenist-pesedistă reprezintă pentru tine singurul vinovat pentru toate relele care ne-au afectat în acești treizeci de ani. Deși reprimarea violentă a protestelor a fost indiscutabil un act barbar, victoria stîngii la alegerile din 1992 demonstrează însă că majoritatea populației nu s-a regăsit în mișcările civice de contestare a stîngii. Narațiunea anticomunistă explică votul pentru PSD prin existența unui electorat captiv, needucat și lipsit de discernămînt. Este exclusă din capul locului posibilitatea ca opțiunea românilor pentru stînga să fie întemeiată pe criterii conservatoare, pentru că acest lucru ar însemna că opțiunea pentru dreapta este una pentru „schimbare, expunere și aliniere la modelele performante” cum descria cineva entuziasmul tinerilor români pentru activismul civic (citatul complet este redat mai jos), ceea ce ar aduce în discuție discernămîntul electoratului educat. Or, cine a mai pomenit anticomuniști fără minte? Chiar dacă este posibil ca anticomuniștii din România să nu fie atît de limitați cum par, nu este exclus ca incapacitatea lor de a sesiza capcana în care au intrat să fie determinată de o stare hipnotică în voia căreia s-au abandonat cu încrederea că la capătul ședinței vor ieși vindecați de sentimentul de culpabilitate pentru tăcerea, complicitățile și umilințele la care au fost expuși înainte de 1990 sau pentru suferința de a fi nevoiți să trăiască după 1990 în mijlocul unui popor care le părea inferior și degenerat în raport cu popoarele occidentale. Cu speranța că i-aș putea trezi chiar în timpul ședinței, îndrăznesc să sugerez cîteva lucruri în legătură cu șansele pe care o societate românească creștină conservatoare le-ar fi avut în condițiile unei victorii politice a dreptei imediat după 1990.

Cu cît îi ascult mai mult pe atleții anticomunismului românesc, cu atît mi se confirmă mai mult impresia că este vorba despre un anticomunism întreținut hipnotic, care pe lîngă rolul terapeutic menționat deja, urmărește să plaseze tot răul produs după 1990 în răspunderea PSD-ului astfel încît să nu cumva să descoperim vreodată cine sunt complicii sau chiar principalii responsabili de tot răul care ne sufocă din 1990 încoace. De pildă, am uitat că o mare parte din măsurile luate după 1990 de FSN/FDSN/PD/PSD au fost determinate de condiția privatizării totale impusă de instituțiile monetare internaționale și de partenerii politici occidentali. Desființarea industriei și economiei românești sub pretextul privatizării ar fi fost acceptată de orice forță politică care ar fi preluat conducerea după 1990. În plus, dacă în 1990 alegerile ar fi fost cîștigate de PNȚCD și PNL, ar fi încercat oare aceste partide de orientare creștină să anuleze liberalizarea avorturilor? Ar fi făcut asta CDR dacă ar fi cîștigat în 1992? Din cîte știu, nu a încercat nici măcar să o propună atunci cînd a cîștigat în 1996 în urma unui suport popular mai larg decît cel demonstrat de voturile primite, ocolind cu lașitate pînă și subiectul revenirii Regelui Mihai.

Opoziția anticomunistă din România a fost încă de la început o mișcare intelectuală, preponderent seculară, care admitea doar creștinismul civic și patriotismul civic, declarat anticomuniste și opuse față de creștinismul tradițional, respectiv față de naționalismul etnic. Chiar dacă CDR s-a folosit de sprijinul BOR, decisiv în cadrul Convenției a fost GDS. Influența incontestabilă a membrilor GDS în cadrul Convenției a ajuns pînă la numirea Sandrei Pralong în funcția de consilier al președintelui Constantinescu. Pralong a fost director executiv al Fundației Soros, după cum numeroși membri din GDS au ocupat funcții în filialele Fundației Soros pentru o Societate Deschisă (https://www.buciumul.ro/2018/11/22/mercenarii-lui-soros-in-romania/ tot din acest material am aflat despre implicarea Fundației pentru o Societate Deschisă în învățămîntul românesc și în mod special în elaborarea manualelor din școlile românești).

În plus, dacă ținem cont de implicarea Grupului pentru Dialog Social în fenomenul Piața Universității, ar trebui să privim ceva mai nuanțat rolul negativ jucat de stînga fesenistă. Presupunînd că protestele din Piață ar fi dus la retragerea FSN și la formarea unei guvernări de dreapta, este chiar atît de sigur că am fi ajuns pînă la urmă la un rezultat precum cel din Polonia? Crede cineva că intelectualii anticomuniști grupați în jurul editurii Humanitas și a publicațiilor 22 și Dilema ar fi dorit vreo clipă formarea unei societăți conservatoare întemeiată pe principiile învățăturii creștine, sau că aceștia ar fi cedat inițiativa lui Coposu, Ioan Alexandru și părintelui Constantin Galeriu? După cum precizează un cercetător, „În mod evident, inițiativa străină este vitală, rolul jucat de Fundația SOROS, din care s-au desprins apoi o serie de ONG-uri specializate, este de necontestat, expertiza și ajutorul financiar de peste graniță fiind dublate însă de un entuziasm național, de o dorință extraordinară de schimbare, de expunere și de aliniere la modelele performante.” Anemarie-Helen Necșulescu, „Geneza apariției ONG-urilor din România”, Romanian Political Science Review, vol. XI, no. 3, 2011, p. 536-537 (https://www.ssoar.info/ssoar/bitstream/handle/document/44865/ssoar-studiapolitica-2011-3-necsulescu-Geneza_aparitiei_ONG-urilor_din_Romania.pdf;jsessionid=BBA62C204E2ED211271A394ED9F2FD11?sequence=3 ) Putem avea îndoieli cu privire la caracterul „național” al acelui entuziasm autohton, dar nu se poate nega că entuziasmul era tot atît de real pe cît era dorința de „schimbare, de expunere și de aliniere la modelele performante”. Creștinismul tradițional nu făcea parte cu siguranță din aceste modele.

 Efectele negative produse în mod premeditat sau din simplă delăsare de FSN/PSD sunt incontestabile, însă dincolo de corupția și prostia politicienilor pesediști, amenințate în  permanență să fie depășite de corupția și prostia politicienilor de dreapta, trebuie văzut în ce măsură politicile economice și sociale adoptate ca partid de guvernămînt au fost determinate de propria strategie a stîngii sau de „sugestiile” puterilor occidentale. Cînd i se reproșează stîngii politicile asistențiale, se uită că pensiile de stat și ajutoarele sociale au fost în România mai degrabă simbolice. Dar în timp ce nimic nu ne îndreptățește să credem că o guvernare de dreapta ar fi contribuit la refacerea morală și economică a României (regimurile Constantinescu, Băsescu și Iohannis sunt mai degrabă contraargumente pentru un astfel de scenariu), cred că se poate afirma cu îndreptățire că un eventual succes al dreptei imediat după 1990 ar fi adus mai curînd în România educație sexuală în școli și propagandă LGBT. România ar fi ajuns cu douăzeci de ani mai devreme la nivelul de secularizare pe care-l trăiește în prezent. S-ar fi construit mai puține biserici ortodoxe, iar proiectul Catedralei Mîntuirii ar fi fost amînat din nou pentru o altă epocă istorică. Chiar dacă în ultimii ani PSD-ul a devenit un instrument al dreptei, cît a fost la guvernare a susținut BOR (sperînd cu siguranță într-o reciprocitate care a rămas însă neîmplinită) așa cum dreapta este puțin probabil că ar fi făcut-o.

Lucrarea monumentală Chivotele ecumenice ale lui Petru Rareș și modelul lor ceresc (Anastasia, 2003) a apărut „la inițiativa și pe cheltuiala Guvernului României pentru a marca și celebra împlinirea a 500 de ani de la trecerea la viața de veci a Domnului Moldovei, Ștefan cel Mare și Sfânt. Editura Anastasia ține să mulțumească Excelenței Sale Domnului Adrian Năstase, Prim-Ministru al României, și Domnului Petru Șerban Mihăilescu, Ministru pentru coordonarea Secretariatului General al Guvernului, a căror generozitate, manifestată cu promptitudine, a făcut posibilă editarea și tipărirea acestui album” (lucrarea este însoțită de prefața dlui Andrei Pleșu. Să mai zici ceva de neognostici! Dincolo de autoritatea dublă a dlui Pleșu în domeniul artelor plastice și în cel al teologiei, îmi place să văd contribuția sa la acest volum ca pe o încercare a maestrului Sorin Dumitrescu de a recupera ecumenic un personaj afectat de o personalitate spirituală multiplă în sensul în care programul iconografic rareșian urmărea o recuperare ecumenică a Apusului creștin). Nu știu în ce măsură actuala guvernare de dreapta și-ar manifesta generozitatea cu o asemenea promptitudine. Idealul schimbării ar fi mai degrabă indiferent față de astfel de proiecte. Dar să nu uităm că progresismul politic de astăzi, secular într-un mod ostil creștinismului tradițional, a fost pregătit exact de intelectualii anticomuniști de ieri. A vorbi despre neomarxism, așa cum o fac oameni din BOR precum PS Ignatie al Hușilor sau intelectuali ca Adrian Papahagi, ca și cum ar fi un curent de idei care-ar veni dintr-odată acum, direct din Statele Unite, înseamnă a refuza să identifici sursa răului, construind astfel o falsă opoziție față de neomarxism și oferindu-le, intenționat sau neintenționat, un alibi intelectualilor neoliberali/neoconservatori/libertarieni pentru complicitatea lor la degradarea socială și economică la care România a fost expusă din 1990 încoace.  

Dreapta credință din motive strîmbe (I)

 

Trăim o schimbare de paradigmă: o nouă viziune asupra lumii, anunțată ca „Marea Resetare”, o înlocuiește pe cea veche, aflată oricum într-un avansat proces de descompunere. Resetare este însă un termen impropriu, de vreme ce a reseta înseamnă a relua același proces sau a reporni un sistem, precum și a inițializa în vederea repornirii de la zero. Nu cred că resetarea lumii în vreunul din aceste sensuri este posibilă. Chiar și în condițiile unei catastrofe planetare, modul de organizare al supraviețuitorilor ar fi determinat de cunoașterea acumulată pînă în momentul respectiv. Presupunînd prin absurd că nu ar supraviețui decît noile generații, desprinse de actualul învățămînt public de contactul cu patrimoniul cunoașterii umane și de exercițiul gîndirii, structurile ordonatoare și de sens intrinseci gîndirii umane și iluminate de harul lui Dumnezeu ar face posibilă refacerea în cele din urmă a unor societăți foarte asemănătoare cu cele dezvoltate de oameni de-a lungul istoriei. Așa că, indiferent de felul în care numim proiectul marii resetări, care se vrea ceva cu totul diferit de orice a existat pînă acum, el ar putea fi înțeles mai adecvat ca o mare transformare, realizată nu doar la nivel economic și politic, ci mai ales la nivelul conștiinței (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/10/starea-de-anormalitate.html vezi și la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/10/marea-transformare.html). De pildă, căsătoria homosexuală este o noutate, dar este o noutate realizată prin transformarea căsătoriei naturale. Iar pentru a putea transforma instituții și norme este necesară transformarea în prealabil a percepției realității, lucru cu care intelectualii de la revista Dilema s-au ocupat netulburați vreme de treizeci de ani. Din acest motiv, criteriile noastre de verificare a realității ar trebui să fie mai clare decît oricînd. Din păcate însă, cea mai mare încercare la care a fost supusă vreodată omenirea ne găsește pe noi, creștinii ortodocși, mai nepregătiți decît oricînd.  

În România, această viziune aplicată în cadrul proiectului noii normalități a fost fie votată de un număr mare de români, fie acceptată de restul celor care nu s-au prezentat la vot în momentele decisive precum referendumul pentru familie din 2018, alegerile prezidențiale din noiembrie 2019 și cele parlamentare din 2020. De aceea, înainte de a ne victimiza pentru situația în care ne aflăm, ar fi cinstit să ne întrebăm dacă nu cumva în cele trei ocazii am fost, prin votul sau absenteismul nostru, de partea agenților marii resetări.

De ce a procedat astfel un popor care se percepe creștin? Un răspuns plauzibil ar fi că nu prea este creștin. Dar dacă este de fapt creștin, însă asumă în mod greșit o credință dreaptă? Dacă este ortodox într-un mod strîmb, care deformează dreapta credință? Dacă acest mod denaturat de a recepta și trăi credința este bazat pe o premisă fundamentală care îl face vulnerabil în fața proiectului Marii Resetări? Dacă modul nostru de a fi ortodocși este compatibil de fapt cu premisa fundamentală a marii resetări, reacția noastră de respingere fiind nu doar inutilă, ci servind mai degrabă obiectivelor Marii Resetări, accelerîndu-i punerea în practică? Dacă cele două noi virtuți ortodoxe majore, antimarxismul și antivaccinismul, exprimă mai degrabă o patologie a credinței ortodoxe utilă noii mentalități globale? Ne-am întrebat vreo clipă în ce măsură este ortodox modul în care ne împotrivim neomarxismului și vaccinării Covid-19?

În partea a doua a acestui text voi încerca să răspund la asemenea întrebări, arătînd că asocierea regulată în media ortodoxă a PS Ignatie al Hușilor și ÎPS Teodosie al Tomisului (https://r3media.ro/ips-teodosie-aceasta-pandemie-nu-a-fost-dirijata-de-specialisti-a-fost-un-amestec-intre-medicina-si-politica-autoritatile-nu-au-apelat-la-biserica-pentru-ca-nu-corespundea-planului/), cei doi ierarhi care au denunțat cel mai constant și mai direct amenințarea neomarxistă, respectiv cea legată de instrumentalizarea pandemiei, contribuie la agravarea dezorientării majorității credincioșilor ortodocși. Această dezorientare este cauzată de o premisă de natură gnostică, cu rădăcini tot atît de vechi ca și creștinismul însuși. Din păcate, în loc să o numească și să o descurajeze, ierarhii ortodocși români se folosesc de această veche prejudecată atît în vederea trasării unei opoziții ideologice între lume și Biserică, așadar a unui tip de opoziție care falsifică natura teologică a diferenței dintre Biserică și lume, cît și în conflictele dintre ei, precum cel în desfășurare dintre Arhiepiscopia Tomisului și Patriarhie. 

Care este această premisă?    

Sensul morții unui creștin

Sub titlul „The Meaning Of A Man’s Death” („Semnificația morții unui om”), Rod Dreher evocă împrejurările în care l-a întîlnit și s-a împrietenit cu Alin Bogdan, relația lui Dreher cu Alin Bogdan aprofundîndu-se în sens spiritual mai ales după moartea neașteptată a acestuia din urmă, Alin murind în urma unui infarct la cîteva ore de la despărțirea de Dreher (https://www.theamericanconservative.com/dreher/alin-bogdan-meaning-of-his-death-live-not-by-lies/).

Care este sensul morții unui om? Sensul universal al morții omului este revelat de sensul creștin al vieții și al morții omului. Sensul morții unui anumit om este revelat în plus și de împrejurarea morții lui. Dacă admitem că viața omului are sens, atunci și moartea lui trebuie să aibă un sens. Moartea este absurdă doar dacă suntem convinși că viața este absurdă. Dacă viața este absurdă, atunci credința, speranța și iubirea sunt și ele absurde. Dar ce mai putem spera, crede și iubi în fața morții? Sunt întrebări la care tot mai puțini creștinii îndrăznesc să răspundă, în ciuda entuziasmului cu care sărbătoresc Sfintele Paști. Din acest motiv, ne este greu să răspundem la întrebarea legată de sensul morții unui om.

Împrejurarea morții lui Alin este determinată de evenimentul prilejuit de lansarea la București a ediției românești a cărții Să nu trăim în minciună în prezența autorului, care a susținut o conferință și a oferit cîteva interviuri. Cartea lui Dreher prelungește și consolidează lucrarea sa anterioară, Opțiunea Benedict, în care recomanda retragerea creștinilor din războiul cultural în comunități reale de rugăciune și solidaritate creștină. Impresia mea este că Dreher și-a dat seama că cei mai mulți creștini nu sunt pregătiți să ia o astfel de decizie, așa că le-a oferit acum o opțiune mai la îndemînă: să nu participe la minciună. Ceea ce are sens din perspectivă creștin: retragerea din lume este în primul rînd și în mod esențial o retragere din minciună. În acest sens, se poate spune că Să nu trăim în minciună ne pregătește mai bine pentru o eventuală opțiune precum cea recomandată de Dreher în Opțiunea Benedict. În creștinism, lepădarea de minciună precedă în mod obligatoriu unirea cu Hristos și este înțeleasă ca o moarte.

Moartea este, de altfel, minciuna supremă. Este culminarea minciunii și urmarea ascultării de diavol, tatăl minciunii (Ioan 8, 44). Moartea creștinului, indiferent că este cea fizică sau cea spirituală realizată sacramental prin Botez și Pocăință (prin care murim păcatului și omului cel vechi), corespunde vieții în adevăr sau, mai bine zis, marchează începutul vieții adevărate, care este viața în adevăr. Semnificația morții lui Alin constă în revelarea adevărului că singura viață adevărată, singura viață eliberată de minciună este viața în Împărăția lui Dumnezeu. Potrivit învățăturii creștine și a celei ortodoxe în mod special, această viață în Împărăția lui Dumnezeu trebuie să înceapă încă din această viață, luminînd în mod tainic dinăuntrul vieții noastre cotidiene. Unul dintre cele mai bune mijloace de a ne împotrivi minciunii este, în practica ascetica ortodoxă, cugetarea la moarte. Întrucît moartea regretabilă a lui Alin ne îndeamnă să cugetăm la moarte, ea ne constrînge să redescoperim străvechiul antidot patristic împotriva minciunii originare: „veți fi ca Dumnezeu” (Facerea 3, 5). Această minciună ne este oferită sub diverse forme de teorii de natură gnostică (umanism, transumanism, biotehnologie, panteism) care inspiră în mod diferit cele două ideologii majore care se confruntă astăzi, stînga seculară și dreapta aproximativ religioasă. Nu este întîmplător că ambele ideologii au făcut din libertate o valoare absolută, diferența dintre ele fiind determinată de modul în care libertatea poate fi realizată, prin egalitarism, respectiv prin accesul la piață.

Acesta este motivul pentru care creștinii trebuie să lege și mai clar libertatea de adevăr, iar adevărul de Duhul. Viața creștină în adevăr nu poate fi decît viața în duh și în adevăr (Ioan 4, 23-24). Dacă ne limităm la adevăr nu vom face decît să luptăm împotriva unei minciuni în numele unui adevăr parțial, adică tot în numele unei minciuni. Dacă nu vedem decît adevărul înseamnă că suntem deja orbi, pentru că am separat adevărul de duh și duhul de adevăr. În felul acesta, mai devreme sau mai tîrziu vom ajunge inevitabil fie să ascultăm de duhuri mincinoase, fie să nu recunoaștem și să respingem Duhul Adevărului (Ioan 16, 13) în numele adevărului nostru.

Dacă Hristos nu a înviat, credința noastră este zadarnică, sublinia necruțător Apostolul Pavel (1Cor. 15, 14-19). Dacă Hristos nu a înviat, nu doar că nu mai putem spera, crede și iubi în fața morții: nu o mai putem face nici măcar în fața vieții și suntem cu adevărat „mai de plîns decît toți oamenii”. Sensul morții lui Alin se descoperă doar în moartea noastră, fizică ori spirituală, despre care însă cei mai mulți dintre noi nu vrem să știm nimic, refuzînd astfel să punem în lucrare funcțiile vitale ale ființei noastre: credința, nădejdea și dragostea.