Educația pedofilă

Alexandru Racu are o intervenție de bun-simț pe tema educației sexuale (https://alexandruracu.wordpress.com/2020/05/29/educatia-sexuala/). Cred că ar merita adăugat faptul că spre deosebire de modul „plictisitor și steril” în care se făcea educația sexuală înainte de 1990, educația sexuală de astăzi nu urmărește să salveze elevii de pornografie, ci să facă din pornografie o realitate nevinovată. Mai precis, să-i facă pe copii să nu se simtă vinovați (păcătoși!) pentru frecventarea/dependența de pornografie, ci să vadă în acest interes o activitate la fel de normală ca orice hobby.

Oricum, pornografia este tolerată și încurajată în subcultura actuală. Și nu doar pornografia, ci mai ales pedofilia a devenit o formă de subcultură legitimă, cu profituri uriașe. „Tween” reprezintă o abreviere a lui „between”, „între”. Un „tween” este un copil între 10-12 ani, care nu este încă adolescent („teen”), dar nici nu mai este copil. În general termenul se referă la fete, principalele victime (cu participarea criminală a părinților) a sexualizării copiilor. Tween-ii investesc în jur de $250 milioane pe an în modă, adică în truse de machiaj, accesorii și articole care le marchează agresiv și provocator sexualitatea (https://www.theage.com.au/national/corporate-pedophilia-or-seeing-too-much-20061014-ge3c4g.html). Studiul lui Emma Rush și Andrea La Nauze, „Corporate Paedophilia. Sexualisation of children in Australia” (https://www.researchgate.net/publication/240609488_Corporate_Paedophilia_Sexualisation_of_children_in_Australia) vorbește pe larg despre felul în care corporațiile și mass media reduc copiii la simple prezențe sexuale. Alți specialiști în educație au vorbit cu îngrijorare despre sexualizarea literaturii pentru copii (vezi Eric L. Tribunella, „From Kiddie Lit to Kiddie Porn: The Sexualization of Children's Literature” în Children's Literature Association Quarterly, Volume 33, Number 2, Summer 2008, pp. 135-155.)

În condițiile în care economia de stat constituită astăzi de corporații se folosește de sexualitatea nedezvoltată a copiilor ca de o resursă, cum putem crede că educația statului corporat va întîrzia să valorifice această resursă? Educația sexuală din învățămîntul public nu este decît un instrument prin care sexualizarea copiilor, considerată deja normală în media (postul de radio pentru copii Itsy Bitsy a promovat la un moment dat educația sexuală și diversitatea orientărilor sexuale: http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/superteach-pentru-mentalitate-deschisa-in-educatie-intre-fundatia-scoala-varlaam-institutul-de-dezvoltare-personala-al-mormonilor-americani-si-activistii-rezist-anti-ortodocsi/), va fi accelerată prin intermediul orelor de educație sexuală.

Prin urmare, deși observațiile lui Alexandru sunt corecte, există din păcate și o a treia dimensiune a educației sexuale, cea care îi determină de fapt pe conservatori și creștini să se opună educației sexuale. Este vorba despre folosirea educației sexuale pentru a încuraja o viață sexuală timpurie, într-o interpretare a activității sexuale ca activitate sănătoasă, precum mișcarea în aer liber. Vorba lui James Kushiner, „dacă sexul este un sport, atunci căsătoria este o glumă”. Astfel, educația sexuală va fi folosită pentru a desprinde viața sexuală de ideea de cuplu, de relație de durată între doi oameni de sex diferit. În același timp, educația sexuală va fi folosită pentru a legitima relațiile homosexuale; în sfîrșit, pentru a face din sex un scop în sine și un bine suficient sieși în scopul ultim de a distruge familia de-a binelea. 
         Cu ceva timp în urmă am auzit că o profesoară le spunea unor elevi cît de frumoasă este viața copiilor ai căror părinți au divorțat și că ei sunt niște privilegiați față de ceilalți copii, ai căror părinți au o relație trainică. Să ne amintim și că unul dintre argumentele împotriva referendumului pentru căsătorie susținea că prin legalizarea căsătoriei homosexuale copiii abandonați din centrele de plasament ar avea o șansă mai bună crescînd într-un cuplu de homosexuali (gay sau lesbiene) decît într-o instituție de stat. Astfel de recomandări și de argumente vor constitui în cadrul orelor de educație sexuală adevărate studii de caz. Bineînțeles, este puțin probabil ca profesorii să aibă surprize: majoritatea copiilor știu deja din cei șapte ani de-acasă, adică șase de iphone, că homosexualitatea este o relație perfect normală.

Da, știu, sună apocaliptic. Dar atunci trebuie să recunoaștem că apocalipsa a început de ceva vreme în țările occidentale, unde lucrul acesta se face deja metodic și cu rezultate înfricoșătoare (despre travestiții invitați să-i educe pe copiii din SUA și Canada vezi la http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/01/magia-educatiei.html)

Nu știu dacă ne putem permite naivitatea de a crede în bunele intenții ale autorităților. Iar pînă la urmă, s-ar putea ca experimentul să nu fie nici plictisitor, nici steril. Copiilor, în special adolescenților atît de tulburați de tot ceea ce nu înțeleg în legătură cu ei înșiși și cu lumea, nesiguri cu privire la ceea ce sunt și la ceea ce urmează să fie, li se va părea cool să li se spună că pot alege orice vor să fie, băieți sau fete sau și băieți, și fete. 
         Dacă nu ar fi decît profesorii care se joacă cu astfel de idei la oră încă nu ar fi chiar atît de grav. Dar părinții înșiși sunt în majoritatea cazurilor la fel de tulburați ca proprii lor copii, fiind convinși că trebuie să fie cu atît mai deschiși cu cît aberația care li se recomandă este mai mare. Este o formă de complicitate cu sistemul făcută aparent în numele binelui copilului, dar care în realitate reprezintă intenția lașă a părinților de a nu-și asuma responsabilitatea pentru educarea copilului lor dincolo de cei șapte ani de-acasă.

Locul persoanei

„Vai vouă, pămîntule și mare, fiindcă diavolul a coborât la voi avînd mînie mare, căci știe că timpul lui e scurt.” (Apocalipsa 12, 12)

         Se spune că printre simptomele îmbolnăvirii de coronavirus se numără și pierderea gustului și mirosului. Dar problema cea mai gravă este că omul și-a pierdut gustul persoanei. Ceea ce se vede reflectă ceea ce nu se vede. Dezechilibrul din ordinea văzută reflectă dezechilibrul din ordinea nevăzută. Mișcările trupului arată starea sufletului. Ochii, dar și scrisul de mînă, sunt oglinda sufletului.

Problema pîinii de magazin despre care am vorbit în textul precedent nu este că nu are un gust bun. Unele sortimente de pîine din comerț pot fi chiar destul de bune la gust. Problema pîinii de magazin este că este produsă și distribuită impersonal în cadrul unei economii anti-umane numită de Wendell Berry economia totală.

Astfel, potrivit lui W. Berry (vezi eseul „Economia totală” în volumul Ce contează cu adevărat? Economie pentru renașterea unei societăți a bunăstării Editura TEI, 2014, pp. 123-133 https://cartidintei.files.wordpress.com/2014/04/20-wendell-berry-ce-conteaza-cu-adevarat-economie-pentru-renasterea-unei-societati-a-bunastarii-tei.pdf pentru versiunea în engleză, vezi la https://orionmagazine.org/article/the-idea-of-a-local-economy/), economia totală este distructivă tocmai pentru că pretinde că o corporație este o persoană, fie ea și „juridică”:

„Nebunia de la baza acestei economii ridicole a început pornind de la ideea că o corporație ar trebui privită legal ca «o persoană». Însă distrugerile fără limite ale acestei economii apar tocmai datorită faptului că o corporație nu este o persoană. O corporație, în esență, este un morman de bani căreia și-au vândut loialitatea un anumit număr de oameni.”

Economia totală produce o distrugere totală: distruge în mod deliberat orice formă de independență economică locală. Așa cum corporația se substituie persoanei, economia totală se substituie ansamblului vieții. În cadrul economiei totale, comunitatea locală nu este o victimă colaterală: este principala țintă. Orice comunitate este pîndită în aceste condiții de distrugere și sclavie, arată Berry; această formă de înrobire devine inevitabilă odată ce omului îi este refuzată împlinirea propriei vocații:

„Printre multele costuri pe care le presupune economia totală, pierderea principiului vocației este probabil cel mai simptomatic și, din punct de vedere cultural, cel mai important. Prin înlocuirea vocației cu determinismul economic, lucrările exterioare ale economiei totale distrug caracterul uman și cultura și din interior.”

Teologic vorbind, vocația principală a omului este cea de persoană. Omul nu-și poate dobîndi adevărata libertate și nu-și poate împlini destinul decît ca persoană. Dar persoana dorește să trăiască într-o comunitate de persoane; mai mult, ea trezește vocația persoanei în oamenii pe care-i întîlnește. Persoana este locală. Tocmai de aceea, economia globală împiedică apariția persoanei. Economia globală îmbolnăvește pămîntul, înstrăinează omul, pervertește cultura, falsifică religia:

„Economia globală a «pieței libere» este inerent un inamic pentru lumea naturală, sănătatea și libertatea oamenilor, pentru muncitorii din industrie, fermieri și ceilalți lucrători în economiile care folosesc pământul și, mai mult, este un dușman inerent al muncii de bună calitate și al unei economii bine practicate” (W. Berry, „Economia totală”).

Autoritățile bisericești din BOR care apreciază rolul pozitiv al capitalismului actual fără a vorbi și despre modul în care acesta amenință ființa umană în alcătuirea ei lăuntrică, sunt complicii acestei acțiuni universale de distrugere.

Printre axiomele pe care Berry le identifică în gîndirea economiei totale se numără și un punct care în contextul epidemiei de coronavirus dobîndește o relevanță specială:

„10. Nu există niciun pericol și niciun cost în proliferarea epidemiilor exotice, a dăunătorilor, buruienilor și bolilor care acompaniază comerțul internațional și al căror număr crește odată cu creșterea volumului comercial.”

Problema pîinii de magazin este că nu știi de la cine vine și nici ce are în ea. Problema celui care cumpără pîinea este că nu-i mai pasă. Economia totală depersonalizează total:

         „Pentru a fi un consumator în economia totală, cineva trebuie să consimtă să fie complet ignorant, total pasiv și total dependent de proviziile aduse de la distanță și de furnizori egoiști.” (W. Berry, „Economia totală”)

Singurul lucru care mai contează pentru consumatori este termenul de garanție. Produsele alimentare au pierdut legătura lor cu locul, cu spațiul. Dar timpul marcat ca termen de valabilitate pe produse este deja un timp mort, un timp expirat. Orice lucru și orice om este expirat odată ce a pierdut legătura cu locul propriu. Pentru că timpul și locul sunt legați unul de altul.

Timpul este întotdeauna al unui anumit loc. Măsura timpului nu este dată de mișcarea corpurilor cerești. Măsura timpului nu este dată de mișcare. Timpul nu se raportează la mișcare. Ora ceasului nu-mi spune nimic; peisajele care se schimbă înaintea ochilor mei atunci cînd mă deplasez dintr-un loc în altul nu-mi spun nimic despre timp. Dar tocul ușii pe care am însemnat creșterea copilului meu mă oprește în loc. Timpul fizic nu este un timp obiectiv. Este un timp văzut, sau mai bine spus partea văzută a timpului.  Măsura timpului este dată de creștere, iar creșterea depinde de loc. Timpul se desprinde de loc odată cu omul, singura ființă chemată să crească: „Creșteți și vă înmulțiți.”

Omul se poate înmulți oriunde, dar nu poate crește decît într-un anumit loc. Omul deposedat de locul său este un om mort sufletește. Omul mort sufletește este omul care a încetat să mai crească. Pentru că nu mai crește, nu mai are nici timp. De aceea lumea se plînge astăzi că nu mai are timp. Nu are timp pentru că nu crește și nu crește pentru că este înstrăinată. Și pentru că nu mai poate crește, nu se mai poate nici înmulți. Înmulțirea este o parte din creștere.

Cînd își părăsește locul, timpul omului se oprește pentru că omul nu poate crește decît în locul lui. Există desigur călătorii inițiatice, drumuri formative. Dar acestea sunt făcute de regulă în relație cu o destinație anume și presupun revenirea la locul de obîrșie.

Creșterea nu este posibilă în afara locuirii, în afara experienței locuirii. Omul poate trăi oriunde, dar nu poate locui oriunde. Omul nu poate locui decît acolo unde poate crește. Experiența umană a timpului, indispensabilă înțelegerii noțiunii de timp, este interioară experienței locuirii. Timpul depinde de loc întrucît locul face posibilă locuirea. Omul dislocat trăiește un timp fracturat.

Un distins om de cultură se alinta cu un an în urmă, declarîndu-și solidaritatea cu „lucrurile universale” considerate expirate de jurnalismul și ideologia academică de astăzi (https://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/cercetare-academica-jurnalism-corectitudine-politica). În clasificările precise ale domnului Pleșu, „localul” era încadrat în aceeași categorie cu „subiectele corecte politic, tematica la modă, proiectele «de actualitate», relevante geopolitic, «trendy» (minorități, gender etc)”:

„Atrag doar atenția că există pericolul unei ierarhizări simplificatoare și riscante a interogației legitime, că un proiect prost despre un subiect corect politic nu trebuie să aibă întîietate asupra unui proiect bun de cultură generală, că a opta sistematic și orbește pentru «local», în dauna universalității, a practica gata făcutul hermeneutic în jurul unei tematici la modă sînt evoluții nocive care, pe termen lung, tind să transforme «știința» în ceva de genul «breaking news» și bibliotecile în arhive gazetărești.” Localul nu este universal, deci e rău.

În categoria „bună” se află, firește, „cultura de tip «clasic», mai ales cea umanistă” și cultura generală, de preferat lucruri cu latină și greacă în ele, care presupun o indispensabilă familiaritate cu Tradiția Marilor Cărți. Lăsînd la o parte atenția deosebită acordată locului de educația clasică (pentru limitele pe care orice loc le presupune, pentru tradiția pe care o inspiră și pentru virtuțile pe care le poate mijloci), locul și localismul au fost contestate în paginile Dilemei vechi exact în numele lipsei lor de actualitate și al naturii lor depășite. Caracterul local a fost discutat de autorii Dilemei ca o realitate expirată, iar contribuția realității locale la conturarea unei identități personale, întemeiată istoric și determinată geografic, a fost contestată metodic de intelectualii Dilemei cu instrumentele acelor hermeneutici ideologizate, multiculturaliste deplînse de dl Pleșu cîteva decenii mai tîrziu.

De fapt, localul are deschidere universală, iar universalul nu ar fi posibil fără local. Particularul istoriei oferă materialul indispensabil universalului poeziei, observa Aristotel. Dar aversiunea gnostică față de local și trup îl face pe dl Pleșu să confunde universalul cu globalul, pe care le opune localului. În realitate, globalismul (de dreapta) și internaționalismul (de stînga) se opun deopotrivă universalului și localului. Localul și universalul sunt solidare și complementare.

Oricine se împotrivește localului se împotrivește creșterii. Distrugerea locului determină accelerarea mișcării: timpul este dislocat („time is out of joint”) în regatul în care un impostor pretinde că stăpînește de drept, deși i-a luat locul regelui pe care l-a ucis.

Economia totală duce un război total împotriva omului, împotriva popoarelor, împotriva naturii: „O economie totală înseamnă o acumulare nelimitată de profituri în urma dezintegrării națiunilor, comunităților, gospodăriilor, peisajelor și ecosistemelor. Autorizează «creșterea» bogăției simbolice sau artificiale prin distrugerea bogățiilor reale de pe toată suprafața pământului.” (W. Berry, „Economia totală”).

Economia totală ne înlocuiește cu niște străini și ne cere să ne identificăm cu ei așa cum ei se identifică cu noi. Este un proces de transformare diametral opus creșterii omului în Hristos. Economia totală desființează nu doar comunitățile locale și ecosistemele naturale. Desființează totul, orice rezervă de libertate, transformînd statul-națiune în stat corporat, Bisericile naționale în filialele creștinismului globalist, sistemul public de educație în instrument de manipulare ideologică.

În aceste condiții, este de înțeles că omul și-a pierdut gustul. Universul corporatist este insipid și inodor, la fel ca pîinea de magazin. Cumpărăm pîine de magazin, despre care nu știm nimic în afară de faptul că este pîine și că o mîncăm, cu același aer firesc cu care trecem zilnic pe lîngă oameni despre care nu știm și nu vrem să știm nimic. La mine la țară oamenii încă se mai întreabă „Ce faci? Unde te duci? Unde ai fost?” Dar tot mai mulți săteni își cumpără pîinea de la magazin. Semn că în scurtă vreme vor înceta întrebările și în satul meu.

Ar fi o pierdere de timp să ne închipuim că am putea ieși din această cursă. Este puțin probabil că liderii actuali ai Bisericii, dintre care unii privesc cu o „passionate intensity” natura mistică a corporației, în timp ce restul „lack all conviction”, ar fi capabili să recunoască măcar gravitatea situației în care ne aflăm. Ultima șansă mare pe care am avut-o, referendumul pentru definirea familiei din 2018 și Anul omagial al satului românesc din anul următor a fost ratată cu lașitate și iresponsabilitate.

Berry crede că o economie locală încă mai este posibilă. Dar ea este posibilă numai acolo unde mai există o comunitate a pămîntului (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2015/09/natura-ca-un-aliat-un-interviu-cu.html). O economie locală nu are nevoie decît de vecinătate și subzistență. Dar economia totală poate permite și astfel de mici comunități vintage pentru pitorescul lor, ca formă de terapie socială. Faptul că îți cultivi o grădină, crești animale, îți coci pîinea poate să nu fie nimic mai mult decît un hobby. Dacă nu au crucea în ele, nu pot preface lumea și nu te pot preface nici pe tine. Dacă nu sunt închinate, nici nu pot fi dăruite cu adevărat. În grădina ta nu cresc decît pătlăgele. Ar fi trebuit să crești tu în primul rînd.

Ne aflăm într-o situație mai grea decît cea în care ne aflam înainte de 1990. Nu doar că cele trei soluții pe care le descoperise Steinhardt în vederea supraviețuirii într-un univers concentraționar au astăzi o eficacitate redusă, dar pînă și soluția mistică, a credinței, care ar trebui să funcționeze în orice împrejurare, este în pericolul de a fi compromisă prin falsificarea ei. Totalitarismul putea fi văzut în mod indubitabil ca un simbol al morții; oricine iubea viața se sustrăgea „hăului totalitar” urmîndu-L pe Cel care a biruit moartea. Dar astăzi moartea ne vorbește despre calitatea vieții; ne vorbește despre spiritul de echipă ca formă autentică de solidaritate creștină. Aproapele meu este mai ales colegul de birou, pe care trebuie să-l salvez nu de patimile în care a căzut, ci de termenele limită.

Condițiile apariției persoanei sunt astăzi limitate de falsificarea înțelegerii teologice a persoanei. Nu ne-am pierdut doar gustul și mirosul. Precum în filmul Perfect Sense (https://en.wikipedia.org/wiki/Perfect_Sense), ne-am pierdut și vederea. Nu mai suntem capabili să recunoaștem, să vedem și să înțelegem nimic.

Locul natural al persoanei (familia, Biserica, satul, cultura tradițională) este desființat sau compromis nu atît pentru a distruge persoana, care este indestructibilă, ci pentru a înlocui persoana, pentru a produce un fals model de persoană.