Onica Busuioceanu (1933-2007), documentarist, bibliograf,
traducător, arhivar, s-a hotărît să părăsească România după ce regimul comunist
i-a interzis să mai publice. Plecarea, în anul 1984, i-a fost înlesnită de profesorul
Walter Biemel. Cei doi şi-au scris regulat. Scrisorile Onicăi Busuioceanu (în
continuare, O. B.) au apărut într-un volum publicat anul acesta de editura
Humanitas.[1] Scrisorile vorbesc despre încercarea unui cărturar român de a
supravieţui de unul singur în Statele Unite, unde O. B. s-a stabilit în 1985.
Întrucît Walter Biemel a continuat să o ajute pe O. B. (financiar şi
sufleteşte), scrisorile ei sînt în primul rînd scrisori de mulţumire, aspect
subliniat încă din subtitlul volumului („Scrisori către un binefăcător”). În
măsura în care este adevărat că sensul unui cuvînt este determinat de contextul
lui, aşa cum credea O. B. (p. 209), este posibil ca o cercetare a contextului
acestei binefaceri să ne ajute să înţelegem mai bine natura ei aparte.
1. Admiraţie şi recunoştinţă
„Astea sînt împrejurările în care
îmi pare rău că nu cred într-un Dumnezeu, ca să-i pot mulţumi. În lipsa lui,
toată recunoştinţa mea îţi este adresată doar ţie.”
(O. B., p. 238)
Nu ştiam nimic despre Onica
Busuioceanu atunci cînd am cumpărat volumul în care sînt adunate scrisorile ei
către Walter Biemel. Am luat cartea pentru că într-un fel mă aşteptam să găsesc
mai degrabă o corespondenţă de tip formativ, asemenea celei dintre Elisabeth
Blochmann şi Heidegger. [2] Această aşteptare mi-a fost însă cumva depăşită,
după cum mi-a fost infirmată şi temerea că „mesajul” scrisorilor s-ar reduce la
un „exerciţiu de admiraţie”. Nu pentru că admiraţia, prin respectul şi
preţuirea implicate, ar fi atît de comună încît am putea să o socotim mai puţin
demnă de interes. Dimpotrivă, atît de rare au devenit în vremurile noastre
gesturile admirabile, încît pînă şi recunoaşterea lor ar merita o apreciere
aparte. Prin urmare, nu admiraţia în acest sens mă făcea să fiu rezervat, ci
mai degrabă felul în care ea a ajuns să fie instrumentată în ultimii douăzeci
de ani, pînă acolo încît a devenit un criteriu quasi-decisiv de acces în ceea
ce pare să constituie lumea bună a culturii române postdecembriste. Departe de
a fi un semn de sănătate sufletească, admiraţia în acest sens îmi pare mai
degrabă unul de puţinătate sufletească. Pe de o parte, ea poate fi prea puţin –
nu exclami „Bravo!” atunci cînd se-ntîmplă să recunoşti că te afli în preajma
unei vieţi împlinite –, iar pe de alta, prea mult – de pildă, atunci cînd
admiraţia degenerează în cult al personalităţii, formă de idolatrie care rămîne
la fel de alienantă indiferent că este inspirată de o personalitate autentică
sau impusă de nişte fantoşe precum soţii Ceauşescu. Din acest motiv, ceea ce se
înţelege îndeobşte prin admiraţie mi se pare că este ceva mai degrabă
nerecomandabil: fie pentru că recunoaşterea sinceră a performanţei cuiva (de la
un gol înscris cu talent, la ridicarea din păcat la o viaţă dreaptă) poate să
nu te angajeze cu nimic, fie pentru că riscă să te confişte de-a binelea. Nu
mai spun că pentru un creştin, adică pentru un om care trăieşte în cultul şi
cultura persoanei, nu a personalităţii, sentimentul de admiraţie afectează
percepţia realităţii, întrucît îl ignoră tocmai pe Cel care face posibilă orice
reuşită, pe Cel care „ne pune în gînd”, vorba părintelui Teofil Părăian, adică
pe „Cel ce plineşte toate întru toţi” (Efeseni 1, 23).
Dincolo de limitele (naturale)
ale acestui sentiment, mi se pare suspectă în egală măsură şi întrebuinţarea
retorică a admiraţiei: nu e vorba doar de faptul că ea este recomandată (ca
stare permanentă şi necondiţionată) de chiar obiectul prezumtiv al admiraţiei
(i.e., de o „elită” care, altminteri, testează în maşina dilematică de
falsificabilitate a realului totul în afară de sine), ci mai ales de faptul că
„modelul” nu-şi mai reflectă propriul său model (aşa cum se întîmpla în lumea
premodernă, cînd cineva – un erou sau un înţelept – era recunoscut ca model
doar în măsura în care întrupa întreaga tradiţie care-l formase). Entuziasmul
cu care sînt practicate exerciţiile de admiraţie în spaţiul public românesc,
departe de a oferi un antidot la exerciţiile de ură practicate cu egală
frenezie, mă face să mă întreb dacă nu cumva cele două sînt înrudite, în măsura
în care ambele reprezintă o formă de împietrire, una a minţii, cealaltă a
inimii. Aşa se întîmplă cel puţin în cazul în care „admiratorul” a devenit
deja victima unei dispoziţii idolatre,
adică a unei forme de împietrire cu nimic preferabilă celei cu care dl. Andrei
Pleşu îi ameninţă pe cei insensibili la seducţiile „elitei”. [3] Cine ştie dacă
nu cumva avem de-a face cu o dublă împietrire atunci cînd, în loc să ducă la
imitaţie (în sens clasic), admiraţia ascunde de fapt o parazitare a modelului,
[4] acceptată tacit de „model”?
Prin urmare, cu cît mi-aş dori
mai mult să fac exerciţiul admiraţiei aşa cum este ea definită şi sugerată de
actuala elită, cu atît îl găsesc mai discutabil în plan moral şi intelectual.
Este vădit că meritele (şi avantajele corespunzătoare) oferite de exercitarea
admiraţiei deopotrivă „admiratorilor” şi „admiraţilor” face ca acest sentiment
să fie, adesea, prea puţin admirabil. Întregul proces îmi pare că se reduce la
formularea unei adeziuni, la un gest formal dar nu mai puţin obligatoriu prin
care este asigurată intrarea într-un club cu pretenţii. În orice caz, nu văd în
discursul elitei despre admiraţie legătura cu procesul clasic de formare prin
copiere şi emulaţie, şi nici cu tradiţia ascetică a creştinismului răsăritean,
[5] în ciuda asigurărilor regulate ale „elitei” că admiraţia ar fi antidotul
sigur împotriva „urii” sau „resentimentului” faţă de „elită” (în mod
explicabil, orice manifestare a neîncrederii în „elită” sfîrşeşte – cînd nu
începe – prin a fi diagnosticată ca ură şi/sau ca resentiment).
Îmi dau seama că observaţiile
acestea par exagerate, dar, în definitiv, şi sentinţa Sfîntului Antonie,
potrivit căreia sfîrşitul istoriei va fi precedat de judecarea celor sănătoşi
de cei nebuni (Pateric, avva Antonie,
27) poate fi considerată o exagerare. Or, dacă se va dovedi că lucrurile se vor
petrece aşa cum le-a văzut avva Antonie, aceasta se va întîmpla şi pentru că
împiedicarea creşterii şi împlinirii persoanei prin încremenirea idolatră
înaintea „personalităţii” a ajuns să fie privită ca o virtute în sine.
Spre deosebire de gestul de
admiraţie, care poate fi impur (pentru că interesat), recunoştinţa este o formă
de apreciere incoruptibilă. Întrucît recunoştinţa este o mulţumire adusă cuiva
care ţi-a dăruit (sau ţi-a făcut posibilă) viaţa, nu cariera, [6] ea nu poate
veni decît dinspre dintr-o „altă” viaţă: dintr-una reînnoită, aşa cum sînt
mărturiile convertiţilor sau ale celor care şi-a recăpătat o viaţă pe care o
credeau sau o simţeau pierdută. Într-un sens, aceste mărturii au amprenta
sfîrşitului vieţii chiar şi atunci cînd vorbesc despre un nou început. În plus,
recunoştinţa este personală şi directă, iar atunci cînd devine publică,
recunoştinţa mărturiseşte în primul rînd prin viaţa beneficiarului, nu prin C.V.-ul
acestuia (C.V. care poate chiar şi să lipsească, după cum viaţa beneficiarului
unei cariere este atrofiată atunci cînd nu lipseşte cu totul).
De altfel, O. B. s-a dovedit
incapabilă să admire după manual. Din acest motiv a trebuit să plece din ţară,
din acest motiv a avut greutăţi în exil şi din acest motiv nu s-a putut
întoarce în ţară. Un excelent organizator, un cărturar veritabil, O.B. ar fi
făcut lucruri legendare dacă ar fi primit conducerea vreunui muzeu, a unei
biblioteci importante, a oricărui institut cultural român din lume. Nu a primit
o astfel de propunere. În primul rînd, pentru că nu făcea parte din nici un
sistem, deci din nici un calcul. Indirect, acest lucru însemna că O. B. nu era
omul dispus să facă orice din interes sau din „admiraţie”. E greu de crezut, de
pildă, că cineva care spune despre sine că „n-am făcut concesii, pentru că am
crezut în ceea ce făceam” (p. 395) ar fi acceptat organizarea unor expoziţii
precum cea de la ICR din New York din vara anului 1998. Aversiunea faţă de
soclurile ad-hoc îşi are pandantul în afirmarea cu voce tare a lucrurilor
gîndite: O. B. nu ştia să tacă (p. 54, 267 şi 295). Şi nu voia să tacă fiindcă
pentru ea nu conta decît „singurul lucru care nu se cumpără cu bani – bucuria
de a trăi în armonie cu sine. Asta mi-am dorit toată viaţa. Poate că nu e cine
ştie ce ideal, dar e tot ce mi-a îngăduit să visez şi să ating structura mea
interioară” (p. 216). Scrisorile ei sînt aşadar o manifestare a recunoştinţei
faţă de Walter Biemel, cel datorită căruia O. B. a reuşit să-şi trăiască
idealul, şi care, după cum scrie în continuare O. B., „[î]şi doreşte să trăiesc
şi să izbîndesc în această a doua viaţă ce mi-a fost acordată aici” (p. 217).
Publicarea volumului dovedeşte dorinţa
destinatarului ca O. B. să „trăiască şi să izbîndească” pe mai departe, în cea
de-a treia viaţă, adică în ordinea spiritului. Prin urmare, volumul este
totodată o expresie a recunoştinţei lui W. Biemel faţă de „singura persoană cu care
putea vorbi liber” (p. 407), iar din această reciprocitate înţelegem că
recunoştinţa este locul pe unde cultura se revarsă în viaţă, iar viaţa devine
cultură.
2. De ars bene moriendi
„Mă pregătesc în toate felurile
să cîştig această bătălie finală, de a-mi păstra această verticalitate
spirituală care de obicei se caută în religie. Doresc să cred că şi ateii au
posibilitatea de a muri în picioare.”
(O. B., p. 396)
„Copacii mor în picioare” este
titlul unei piese (de Al. Casona) care a urmărit-o pe O. B. întreaga ei viaţă
(p. 396). Întrucît în cele două pasaje în care vorbeşte despre această imagine
(p. 396 şi pp. 267-268), este asociat şi gîndul la sinucidere, un recenzent a
considerat că, pentru O. B., a muri în picioare, ca un copac, însemna „să-şi
facă planuri în legătură cu ieşirea de pe scenă”. [7] Desigur, gîndul la
sinucidere este unul recurent (p. 131, 204, 267, etc), iar aceasta ar putea
explica metafora. Însă imaginea copacului care moare în picioare nu este
limitată la gîndul sinuciderii, şi nici măcar la gîndul morţii înţeleasă ca
dispariţie, ca absenţă. Copacul trimite la verticalitate, la persistenţă.
Tocmai amintirea copacului o face pe O. B. să biruie ispita sinuciderii, despre
care afirmă că „nu este o soluţie” (p. 267). De altfel, O. B. nici nu se putea
teme de moartea ca anulare, ca respingere a verticalităţii; pe aceasta, O. B. o
cunoscuse şi înfruntase în România. De moartea ca vid, ca singurătate absolută,
de aceasta se temea O. B. şi aceasta este o experienţă prin care a trecut
adesea şi din care a putut ieşi doar cu ajutorul celorlalţi, de pildă printr-o
îmbrăţişare neaşteptată (p. 267), pe care este gata să o dăruiască la rîndul ei
la nesfîrşit (p. 269).
A muri „în picioare” înseamnă a
muri demn, neîngenuncheat de neputinţele fizice, de gîndul zădărniciei sau de
violenţa semenilor. Mai ales, a muri în picioare înseamnă a nu muri de tot. A
muri în picioare, „ca un copac”, înseamnă a rămîne în picioare. Regnul vegetal
se conservă în măsura în care trece printr-un proces de mineralizare, de
pietrificare, în măsura în care se transformă în stînca de care O. B. s-a
simţit dintotdeauna atrasă „instinctiv” (p. 319).
Dar ce-i face pe copaci să moară
în picioare? Acelaşi lucru care le permite şi oamenilor să poată muri în
picioare: rădăcinile. Recunoştinţa O. B. faţă de Walter Biemel este
recunoştinţa faţă de cel care a ajutat-o să-şi păstreze rădăcinile într-o lume
întemeiată pe chiar experienţa dezrădăcinării (O. B. remarcă de altfel cît de
neamericană este vorba americană „There’s
no place like home”).
Iar atunci cînd cei doi evocă
amintirea nucului din grădina casei din Braşovul interbelic (p. 212), înţelegem
că rădăcina este cumva comună. Chiar dacă O. B. afirmă undeva că nu cultura
trecutului ne poate ajuta să rezistăm în prezent (p. 74), din întregul volum
răzbate convingerea că fără un trecut comun, prezentul ar fi insuportabil;
trecutul este de altfel „singurul lucru preţios pe care-l avea” dar pe care l-a
pierdut (p. 345). Fără un martor al existenţei noastre, scrie ea prin 1990,
propria noastră existenţă riscă să ne pară ireală (pp. 189-190). Viaţa unui om
este deci cu atît mai reală cu cît „martorul” este mai implicat în ea, adică în
rădăcinile ei: cei doi se pot înţelege pentru că au pornit în viaţă din aceeaşi
realitate (p. 190). A trăi „între oameni cu care ţi-ai împărtăşit trecutul”
este o binefacere aparte, pe care O. B. o aprecia cu atît mai mult. Este precum
în lumea speologilor, activitatea atît de dragă O. B. dar pe care nu mai putea
să o practice din cauza schimbării de viziune, care a înlocuit contribuţia
echipei cu o serie de mecanisme. Dacă trecutul, tradiţia, reprezintă „echipa”
care te ajuta să urci o verticală, acum, în lumea nouă, trebuie „să urci o
verticală cu sculele speciale, care te ajută s-o faci în cîteva minute, fără
ajutorul nimănui. Coechipierul, mîna sigură care te ţine în frînghie, este
înlocuit de blocatorul cu care te asiguri singur ş.a.m.d. Totul se face simple, eficient şi cu minimum de efort”
(pp. 248-249). Ascensiunea a devenit cu atît mai admirabilă cu cît efortul este
mai solitar; însă, acum, nimeni nu mai are cui să-i fie recunoscător. Ironia
este că, în realitate, nu ajungi nicăieri dacă nu treci prin nimeni. Chiar dacă
poţi, aşa cum se şi întîmplă, să păşeşti peste mulţi.
Dacă e să existe o „artă de a
muri bine” în rîndurile Onicăi Busuioceanu, ea ar putea fi rezumată probabil
printr-o sentinţă de genul: „Fericiţi cei care au cui să-i fi recunoscători!”
Recunoştinţa te vindecă de spiritul lumesc, de trufie, de nerăbdare, de
deznădejde, patru din cele cinci ispite care, potrivit tratatelor din genul Ars Moriendi, îi copleşesc pe muribunzi;
iar, uneori, îl poate birui şi pe duhul necredinţei, al cincilea, atunci cînd întrebări
precum „În ce să mai credem? Tu în ce crezi?” (p. 305) îşi află la timp
răspunsul potrivit. Altfel, la ce bun o verticalitate în lipsa unui cer?
NOTE:
[1] Onica Busuioceanu, Dragă Walter…
Scrisori către un binefăcător 1976-2006, Humanitas, Bucureşti, 2010.
Prezentarea volumului pe site-ul editurii Humanitas la adresa http://www.humanitas.ro/humanitas/drag%C4%83-walter
. Din păcate, meritul publicării acestei corespondenţe este umbrit de apariţia
lui atît de tîrzie, proiectul publicării existînd încă din 1994 (p. 295).
Într-o scrisoare din decembrie 2003, O. B. menţionează intenţia de a-i scrie
lui Gabriel Liiceanu (p. 413). Chiar dacă O. B. vedea această corespondenţă ca
pe un jurnal intim, singurul lucru care o făcea să ezite în privinţa publicării
era impresia că nimeni nu ar putea fi interesat de gîndurile ei (p. 295). În
„Cuvîntul înainte”, Walter Biemel îşi exprimă de altfel regretul pentru
apariţia postumă a scrisorilor.
[2] Poate că acest aspect ar fi fost mai pronunţat dacă editura Humanitas
ar fi inclus şi scrisorile lui W. Biemel. „Nota editurii” nu oferă însă nici o
explicaţie pentru decizia luată.
[3] “Eu cred sincer că, pedagogic
vorbind, admiraţia este un factor formativ. Când admiri, te formezi mai bine
decât când dispreţuieşti. Când dispreţuieşti sau când îţi e indiferentă
valoarea unor inşi, plasticitatea ta e mai redusă. Eşti mai sec, mai
împietrit!” „Orice doctrină devine periculoasă când se transformă în ideologie“,
interviu cu Andrei Pleşu, Plus 22,
Nr. 301 / 31 august 2010 http://www.revista22.ro/articol-8791.html
[4] “Problema societatii romanesti nu
e cultul geniilor, ci relatia defectuoasa cu geniul, cu modelele, nu e
"cultul geniilor", ci "cultul geniilor", mumificarea lor
discursiva. In Romania, modelele nu se urmeaza, ci se paraziteaza si se
prohodesc. Noi nu imitam verticalitatea lui Nicolae Steinhardt, ci facem
simpozioane despre Steinhardt. Noi nu emulam relatia de dragoste dintre Noica
si limba romana, ci ne folosim de numele lui Noica pentru a ne face reclama.
Noi nu incercam sa traim liber ca "barbosii din munti", dar sîntem
bucurosi daca putem obtine o bursa de doctorat ca sa-i studiem. Noi nu incercam
sa traim normal, ci doar sa ne construim cariere pe baza normalitatii devenite,
intr-o tara modelata de oameni strambi, o trasatura a geniului inadaptabil. Nu
traim ca "geniul", dar ne place sa ne fotografiem cu el. Nu traim ca
sfintii, ci ne legitimam prin ei. Libertatea altora devine un mod de a ne
ingrasa slugarnicia noastra oportunista.” Mircea Platon, „Expertul şi geniile”,
ziuaveche.ro, 1 mai 2010, http://www.ziuaveche.ro/editorial/expertul-si-geniile
[5] Într-un catalog patristic al vieţii ascetice, admiraţia nu are loc – ea
nici măcar nu poate fi presupusă. De altfel, îmi pare puţin probabil ca
admiraţia să fie un antidot pentru pizmă, ură sau dispreţ; mai degrabă,
admiraţia riscă să ofere principalul combustibil al mîndriei şi slavei deşarte
chiar şi atunci cînd este sinceră, şi nu doar atunci cînd ascunde o formă
subtilă de linguşire. Vezi pe larg în avva Evagrie Ponticul, În luptă cu gîndurile. Despre cele opt
gînduri ale răutăţii şi Replici împotriva lor, Deisis, Sibiu, 2006.
[6] În privinţa legăturii dintre admiraţie şi carieră, îmi par reprezentative
omagiile aduse dlui A. Pleşu în suplimentul 22
PLUS, nr. 301, 31 august 2010: http://www.revista22.ro/arhiva-2010-08-31
[7] Mădălina Diaconu, „Feţele exilului. Corespondenţa Onicăi Busuioceanu cu
Walter Biemel”, Observator cultural,
nr. 536, 6 august 2010, http://www.observatorcultural.ro/Fetele-exilului*articleID_24104-articles_details.html
