Demnă de un prinţ

(Introducere şi traducere de Mircea Platon)

Când am scris despre România profundă, elita de dumping a României scruta de ani buni, la raze X, o Românie ca un 'cur'. Unii  susţineau că aşa fusese România dintotdeauna. Alţii, că devenise aşa, irevocabil, sub comunism. Oricum, ceea ce trebuia să ne fie clar, conform acestei elite pendulând între contemplatul propriului buric şi scrutatul 'curului' României, e că România profundă nu mai există şi că oricine susţine contrariul e cu siguranţă un 'păşunist' şi probabil un 'slavofil'. Iată însa că scriitorul britanic William Blacker, autor al cărţii 'Along the Enchanted Way’ care descrie viaţa sa într-un sat transilvănean, a publicat în ediţia din 28-29 august 2010 a ziarului Financial Times (http://www.ft.com/cms/s/2/6cabf0fa-b169-11df-b899-00144feabdc0.html) un articol în care atrage atenţia că România profundă există, dar că e pe cale de a dispărea din cauza nesimţirii propriei elite. Oamenii recenţi au fost produsul unei elite recente. Şi elita recentă se recrutează dintre oamenii recenţi, dintre cei gata să justifice orice destrămare ca pe un 'dar al libertăţii' neoliberale. Poate că, în loc să ne tot expatriem noi, ar trebui să-i ostracizăm pe cei care ne conduc, pe toţi cei care ne-au condus în ultimii 20 de ani. Peisajul României de acum e peisajul interior al acestor oameni. Peisajul arhitectural e peisaj uman. Şi invers. Nu doar omul face o casă, ci şi casa îl face pe om. Nu doar omul cultivă o grădină, ci şi grădina îl cultivă pe om. Chipul  României de azi e chipul celor care au micşorat-o ca să se poată ei umfla.

(M. P.)

Demnă de-un prinţ

Când, la începutul anului 1990, m-am dus prima dată în Transilvania, lăsând în urmă luminile strălucitoare ale Europei occidentale şi ajustându-mi ochii la tonurile mai sobre ale Europei de Est, nu mi-a venit să cred că un asemenea loc mai poate exista cu adevărat. În miezul iernii, am traversat nordul munţilor Carpaţi şi am coborât, prin păduri pline de ceţuri şi drumuri acoperite de zăpadă, în Evul Mediu - sau ceva uluitor de asemănător. Drumurile erau pline de sănii trase de cai sau boi iar vacile şi gâştile umblau pe unde voiau ele. Sătenii erau îmbrăcaţi în combinezoane, purtau cojoace de miel şi căciuli de blană pe cap şi aveau opinci cu obiele – încălţăminte cu adevărat din alte epoci, aşa cum purtau ţăranii înfăţişaţi în miniaturile manuscriselor medievale. Mă aflam la doar câteva ore de Viena, dar odată trecută graniţa României, am călătorit în timp. M-am stabilit acolo, şi vreme de zece ani am avut norocul de duce o existenţă rurală aşa cum nu întâlnisem decât în paginile romanelor lui Hardy sau Tolstoi.

Am fost uimit de puritatea vizuală a noului meu loc de viaţă. Era o ţară încă virgină din punct de vedere comercial, nepângărită de spoielile stridente ale lumii capitaliste. Nu erau nici reclame, nici neoane, nici plastic, nici staţii de benzină vulgare (doar câteva simple pompe), foarte puţine maşini - toate de aceeaşi marcă - care pufăiau şi se hurducau pe drumuri desfundate marcate de ocazionale indicatoare ruginite. Erau în schimb, în proporţie de 50 la 1 prin comparaţie cu maşinile, căruţe trase de cai, cu mânji tropăind alături. În sate, casele erau fie din lemn, cu cerdacuri sculptate şi ornamentate, fie din cărămidă sau din piatră, văruite în albastru, verde sau ocru pal. Împrejur erau uriaşe păduri foşnind, păşuni atît de pline de flori încât păreau să facă parte din vreo grădină nesfârşită, şi, aproape nelipsiţi, în zare, străluceau semeţ munţii Carpaţi.

Era o ţară descrisă memorabil de Patrick Leigh Fermor în una dintre cele mai bune cărţi de călătorie ale secolului al douăzecilea, Between the Woods and the Water, şi de Gregor Von Rezzori, a cărui frumoasă autobiografie, The Snows of Yesteryear, se desfăşoară în Moldova şi Transilvania şi captează într-o proză de vis această lume de vis. Peisajul încă mai pare feeric, se întinde kilometri şi kilometri în toate direcţiile, fără să fie parcelat de garduri, exact aşa cum era în Anglia în secolul al optsprezecelea înainte de land enclosures (privatizarea abuzivă a terenurilor comunale). Nu mai există aşa ceva nicăieri în Europa.

Drumeţiile mele timpurii prin aceste ţinuturi străvechi nu s-au dovedit întotdeauna uşoare. Nu prea existau restaurante, magazine, hoteluri sau hanuri. Umblând printre dealuri, orientându-mă de multe ori după turlele bisericilor din sate, a trebuit să mă bizui pe amabilitatea străinilor. Uneori a trebuit să împart camera cu miei adormiţi sau am descoperit o cloşcă şi puii ei sub patul meu. Mi s-a întâmplat să dorm prin şuri cu fân, şi cina îmi era mulsă direct de la ugerul unei capre care se rătăcise într-o bucătărie de vară afumată.

Acum, totuşi, viaţa e ceva mai comodă. Există hoteluri confortabile în oraşul medieval Sighişoara, şi pensiuni excelente în frumoasele sate săseşti Viscri, Malancrav şi Cund (la capătul unui spectaculos drum care se încolăceşte la nord de oraşul Dumbrăveni), sau în regiunea, populată de etnici unguri, Zabola, sau în Micloşoara. Aceste sate oferă mâncare produsă local, şi uneori, de exemplu în Cund şi Zabola, de cea mai bună calitate.

Călătorii englezi ar putea fi surprinşi să afle că unele din aceste hanuri sunt deţinute de Alteţa Sa Regală Prinţul de Wales. Prinţul Charles a vizitat pentru prima dată Transilvania în 1998, a văzut frumuseţea sălbatică a locurilor, şi a căzut sub puterea aceleiaşi vrăji care i-a captivat pe Leigh Fermor şi pe alţii înaintea lui. A realizat că acest peisaj european virgin cu păduri, păşuni şi sate istorice, până atunci aproape neatins de mâinile brutale ale lumii moderne, e de o importanţă internaţională, şi trebuie cumva păstrat. De atunci, din 1998, şi pînă acum, Prinţul Charles a făcut multe pentru a atrage atenţia asupra asalturilor la care e supus ceea ce ecologistul Dr Andrew Jones numeşte “ultimul peisaj cu adevărat medieval din Europa”.

Prin fundaţii precum The Mihai Eminescu Trust, The International Network for Traditional Building, Architecture and Urbanism (Intbau) şi The Transylvania Trust, Prinţul Charles a ajutat la salvarea a sute de case de pe cuprinsul României şi la antrenarea multor săteni în folosirea tehnicilor de construcţie tradiţionale. Se speră că prin păstrarea satele şi a peisajului din jurul lor, şi prin încurajarea meşteşugurilor tradiţionale şi a micilor  fermieri, economia satelor poate să-şi revină şi să înflorească.

Ca parte a acestei abordări, Prinţul Charles a cumpărat în Transilvania cîteva proprietăţi abandonate şi le-a transformat în hanuri confortabile. Clădirile sunt restaurate folosind materiale tradiţionale, cu var, cărămizi şi ţiglă produse manual şi local. Una dintre aceste proprietăţi, pe care Prinţul Charles a cumpărat-o acum câţiva ani, se află în satul Viscri. Ultima achiziţie e în îndepărtatul sat Zalánpatak, dintr-o regiune etnic maghiară a Transilvaniei, şi se deschide pentru oaspeţi luna viitoare. Recent am vizitat-o.

Conducând din ce în ce mai departe de civilizaţie, drumul a devenit mai îngust, mai desfundat şi mai împădurit şi am început să mă întreb dacă nu cumva am luat-o pe calea greşită. Dar apoi, la scurtă vreme, am ajuns într-un sat micuţ, pe lângă care curgea un pârâu umbrit de plopi înalţi. Casa Prinţului, cu cerdacul ei simplu de lemn şi cu dependinţe tot din lemn, văruite în albastru, nu e deloc impozantă, dar serenitatea priveliştii pe care ţi-o oferea cerdacul în acea seară de vară liniştită era desăvârşită. Era ceea ce poate fi descris, fără exagerare, drept un colţ de rai.

Cu ajutorul hanurilor sale, Prinţul Charles speră să-i convingă pe călătorii cu bun-gust să vină să admire vechea arhitectură a satului, să se plimbe sau să călărească dintr-un sat în altul prin peisajul care îţi ia răsuflarea şi abia atins de mână omenească, peisaj cuprinzând păşuni, dealuri împădurite, şi pâraie, să vadă urme de lupi şi de urşi şi de celelalte animale sălbatice care supravieţuiesc aici în abundenţă, dar care în alte părţi ale Europei sunt fie dispărute fie pe cale de extincţie, şi să înţeleagă de ce România e o ţară atât de specială.

Dar, în ciuda influenţei Prinţului Charles asupra conservării anumitor zone din România, cea mai mare parte a peisajului istoric al Transilvaniei e devastată de o avalanşă de proiecte imobiliare scăpate de sub control, care se înrăutăţesc pe an ce trece şi care au atins un punct critic. Mulţi au crezut că arhitectura rurală a României a fost “salvată” când dictatorul comunist Nicolae Ceauşescu a fost executat în 1989, şi că planurile sale demente de a dărâma cu buldozerele satele şi de a-i muta pe locuitorii lor la bloc au fost stopate pentru totdeauna. Dar în realitate abia după moartea lui Ceauşescu a început adevărata distrugere a satelor.

Acum, în România modernă a libertăţii absolute de construcţie, arhitectura istorică e rasă într-un ritm înspăimântător, şi trista ironie e că distrugerea e mult înrăutăţita de fondurile venite de la U.E. sub formă de subvenţii pentru agricultură. Cei care primesc aceste subvenţii (sume vaste, după criteriile locale) îşi demolează vechile lor case ţărăneşti şi folosesc banii pentru a le înlocui cu hidoase şi nepotrivite clădiri moderne, pictate în portocaliu aprins, galben strepezit sau mov intens, cu ferestre termopan. E un kitsch care infectează întreaga ţară. Chiar acum, scriind acest articol într-un frumos sat care a scăpat până acum ravagiilor lumii moderne, pot să aud în apropiere demolarea unui hambar uriaş din stejar, acoperit cu ţiglă, pentru a face loc vilei de vis a cuiva. Se pare că o casă din secolul al optsprezecelea din apropiere va avea aceeaşi soartă. E exact ce s-a întâmplat în sudul Irlandei în anii 1960, când şiruri de mândre case georgiene au fost demolate pentru a face loc clădirilor rezultate din speculaţiile imobiliare moderne. E aproape de necrezut că guvernul român poate să îngăduie ca sate precum cele din aria săsească a Transilvaniei, sau din Oltenia lângă Câmpulung-Muscel, care sunt la fel de pitoreşti ca orăşelele de pe dealurile Toscanei sau ca satele englezeşti din Cotswold, să fie distruse în acest fel. Industria turistică a ţării va avea de suferit ca urmare a acestui lucru.

Lumea modernă şi banii U.E. duc la bun sfârşit opera de distrugere arhitecturală a lui Ceauşescu. Şi, pentru că doar fermierii mai bogaţi sunt eligibili pentru subvenţii U.E., subvenţiile ajută la eliminarea fermierilor mici, autarhici, ale căror metode naturale de îngrijire a pământului păstrează biodiversitatea regiunii şi peisajul ei istoric. Botaniştii vă vor spune că odată ce aceste păşuni cu flori şi plante sălbatice medievale unicat, care mai există acum doar în România, vor fi dispărut, nu vor mai putea fi recreate niciodată.

Aşadar mesajul e acesta: România e o ţară fascinantă, dar dacă vreţi să mai vedeţi sau să mai simţiţi ceva din această fascinaţie, mergeţi în România cât de repede puteţi. Dacă guvernul României şi U.E. nu îşi pun capetele la contribuţie pentru a găsi repede o soluţie şi pentru a proteja ce a mai rămas din frumuseţea tot mai fragilă a ţării, în câţiva ani nu va mai rămâne nimic de văzut: fascinaţia va dispărea şi vraja va fi ruptă.

(Traducere şi introducere de Mircea Platon)

Comunism, capitalism şi creştinism

Majoritatea absolvenţilor facultăţilor de teologie ortodoxă din România pleacă din facultate cu cîteva lucruri „solide”. Printre acestea se numără distincţia apofatic/catafatic, cea dintre „fiinţă” şi „energii” (cu subtextul că noi, ortodocşii, avem şi energii, dovadă lumînările care se aprind singure la Ierusalim de Sfintele Paşti), ni-pa-vu-ga-di, precum şi convingerea că „spiritul” capitalismului este propriu „eticii” protestante, în timp ce lumea ortodoxă este pre- sau a-capitalistă prin structura ei. Ei bine, în legătură cu capitalismul lucrurile s-au mai schimbat, după cum aflăm din articolul unui eminent teolog ortodox român, care încearcă să ne convingă de faptul că viziunea capitalistă este „Orthodoxy friendly” întrucît aceasta ţine de „ordinea firii”. Mai concret, în cuvintele dlui Neamţu:

„Capitalismul nu ţine să prostitueze fiinţa umană, nici să degradeze personalitatea Celuilalt; el nu izgoneşte posibilitatea unor experienţe non-comerciale, cum ar fi ludicul pur, contemplaţia sau prietenia. Capitalismul, cu alte cuvinte, trebuie privit în ordinea firii” (Mihail Neamţu, „Marxismul liric şi revolta mesianică”, Dilema Veche, Nr. 338 / 5-11 august 2010 http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=15317).

Dar, pînă la urmă, nu ar trebui să privim totul în „ordinea firii”? Nu ţine oare pînă şi nefirescul de ordinea firii, ca ceea ce i se opune firii şi încearcă să i se substituie? Iar dacă măsura firii este dată, în sensul Sfîntului Maxim Mărturisitorul, de Cruce (cf. „toate cele văzute se cer după Cruce” – vezi interpretarea acestei formulări la Părintele Stăniloae în primul volum al Dogmaticii), nu este oare ordinea capitalistă o ordine opusă deopotrivă darului şi jertfei? Textul de mai jos este cu atît mai remarcabil cu cît vine din partea unui teolog reformat, Emil Brunner, care judecă nefirescul capitalismului din perspectiva firescului definit evanghelic.

Trebuie precizat şi faptul că la data la care Brunner îşi exprima critica, capitalismul nu ajunsese încă la puterea de dezumanizare pe care o are astăzi. Este surprinzător aşadar că, în timp ce Brunner reproşează capitalismului în primul rînd desfiinţarea personalităţii omului, apreciaţi teologi ortodocşi, precum dl. Neamţu, îi atribuie capitalismului (actual!) condiţii prielnice apariţiei şi creşterii persoanei. Recomand prin urmare materialul de mai jos ca pe o mostră de luciditate intelectuală, discernămînt sufletesc şi de curaj moral, virtuţi de care teologia ortodoxă românească de astăzi nu a avut niciodată mai multă nevoie. Menţionez că acest text, în traducerea, cu notele şi introducerea tonică şi lămuritoare a lui Mircea Platon, a apărut în numărul din august 2010 al revistei Convorbiri literare.

(Gheorghe Fedorovici)

Notă introductivă

Scrierile teologului reformat elveţian Emil Brunner (1889-1966) au fost bine primite în cercurile intelectuale preocupate de găsirea unei a treia căi economice, diferite de comunism şi de liberalism. Personalismul economic al lui Brunner a făcut ca Wilhelm Röpke şi Walter Eucken, întemeietorii ordoliberalismului şi teoreticienii economiei sociale de piaţă germane, să-l considere pe Brunner şi etica sa socială una din cele mai importante surse, protestante, ale ordoliberalismului. [1] Fundaţia Konrad Adenauer a început finanţarea unui program de traduceri în româneşte a literaturii ordoliberale. Numele asociate acestui program par a veni din zona neoliberală, a neoliberalismului laissez-faire şi a susţinătorilor, până mai ieri, ai capitalismului corporat-global. Oricine va citi textul lui Emil Brunner publicat mai jos va vedea că, de fapt, Brunner, care pune accentul pe o economie şi un urbanism la scară umană, pe importanţa familiei şi a breslelor, care avertizează împotriva efectelor nefaste ale unei economii a profitului şi scoate în evidenţă rolul benefic al vocaţiei, e mai apropiat de distributism decât de neoliberalism.

Deşi există diferenţe între personalismul ortodox, al părintelui Dumitru Stăniloae de exemplu, şi personalismul lui Brunner, [2] consider că e important să ştim cum anume am putea aborda în folosul nostru paradigma în care ne sileşte să trăim elita noastră de dumping neoliberală. Public deci, independent de proiectul Fundaţiei Konrad Adenauer, acest text, pentru a sluji ca unitate de măsură a ceea ce vor întreprinde neoliberalii grupaţi acum sub umbrela financiară a ordoliberalismului şi sub eticheta "creştin-democrată". Dacă tot vorbim de remoralizarea economiei, atunci ar trebui să avem în vedere şi remoralizarea discursului public din România. Acest lucru ar presupune clarificarea poziţiilor intelectuale ale celor angajaţi în dezbateri, delimitarea explicită de anumite poziţii ocupate în trecut şi abandonate, oportunist sau nu, între timp şi încetarea contrabandei cu idei şi a contrafacerii ideilor. Ideile, ca şi banii, au nevoie de un referent. În cazul ideilor, e de preferat ca referentul să fie adevărul. Dacă nu adevărul, atunci măcar sistemul de referinţă ales ar trebui să fie mărturisit şi asumat ca atare. Nu poţi, de exemplu, ca astăzi să ironizezi, pe faţă sau anonim, personalismul economic de pe poziţii neoliberale şi susţinând marile corporaţii, iar mâine să te declari un susţinător al personalismului economic, compilând bibliografii panicate al căror singur rost e să excludă "victimele" atacurilor tale de ieri. Asemenea procedee ascund necinste sufletească sau vădesc ignoranţă academică. Nimic, şi cu atât mai puţin o ţară, nu poate funcţiona fără un referent, fără nişte criterii, fără o unitate de măsură: publică, asumată şi recunoscută ca atare. Altminteri, ideile, ca şi banii, pot fi tipărite şi puse în circulaţie cu uşurinţă de oricine deţine monopolul asupra lor, dar rezultatul contrabandei şi contrafacerii de idei e inflaţia de idei calpe. Însă oricine vehiculează idei calpe o face cu intenţia de a păcăli, de a manipula oamenii. Şi, după cum spune Brunner, primul principiu al unei ordini sociale juste e că oamenii sunt scop, nu mijloc. Aşadar oricine îşi manipulează oportunist semenii, prin idei niciodată asumate cu adevărat şi niciodată lepădate cu adevărat, oricine tânjeşte după o elită amorală şi oricine crede că e preferabil să progresezi pe baze injuste, nu poate fi de aceeaşi parte a baricadei cu Brunner, şi deci nici cu ordoliberalii.

Public traducerea acestei broşuri nu pentru a oferi soluţii, ci pentru a arăta legătura dintre principii şi soluţii. Suntem obişnuiţi să gândim fie în termeni de principii resemnate să nu dea naştere la consecinţe, fie în termeni de soluţii oportuniste şi învârtite. Cred că trebuie să ne învăţăm să gândim mereu în termenii corelaţiei dintre principii şi soluţii. Şi ambele trebuie să fie centrate, în cazul încercărilor  de a regândi ordinea socială din România, pe omul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, nu pe profit sau pe eficienţă, false ca principii şi acceptabile doar ca şi consecinţe ale efortului de a merge pe drumul drept.

(Mircea Platon)

Comunism, capitalism şi creştinism (1948) [3]

Emil Brunner

1. Mărturisirea creştină despre ordinea societăţii şi a vieţii naţionale

E foarte dificil să spui, în doar douăzeci de minute, [4] fără să suni banal, ceva relevant despre uriaşa problemă a ordinii şi dezordinii sociale. De aceea, mă voi mărgini la a vorbi despre un singur punct care îmi pare a fi adevărata rădăcină a întregii dezordini sociale contemporane: masificarea sau depersonalizarea oamenilor în lumea economică de azi, adică faptul că omul a ajuns sau devine din ce în ce mai mult o rotiţă, dependentă şi fără de sens, a unei uriaşe maşinării impersonale. Dacă acest lucru e adevărat – şi, după câte ştiu, toţi cei care şi-au format o opinie confirmă acest lucru – atunci responsabilitatea Bisericii devine imediat, şi fără putinţă de tăgadă, clară.

Raţiunea de a fi a Bisericii constă în misiunea ei de a duce întregii lumi vestea Dumnezeului personal care, prin Cuvântul Său, se adresează direct, cu "tu", fiecărei persoane, şi care vrea ca şi noi să ne tratăm unii pe alţii în acelaşi fel. Dumnezeu, intrând în comuniune cu noi, devine astfel temeiul comuniunii noastre unii cu alţii.

Doar prin Evanghelia lui Iisus Hristos ştim ce e adevărata personalitate, iar adevărata personalitate şi adevărata comuniune sunt unul şi acelaşi lucru. Acesta e înţelesul celei mai importante şi mai tainice afirmaţii din Biblie, aceea că Dumnezeu e iubire şi că iubirea e înţelesul vieţii noastre; de fapt, că iubirea e însăşi viaţa veşnică. Aşadar Biserica are misiunea de a propovădui şi de a cere, în numele tuturor, acel înţeles personal şi comunitar al vieţii care e comun tuturor, şi de a se opune oricărui lucru care întunecă sau distruge această semnificaţie personală şi comunitară a vieţii omului. Masificarea, depersonalizarea vieţii omului în lumea politică şi economică de astăzi sunt deci lucruri care privesc direct şi imediat Biserica. Biserica, mai degrabă prin ceea ce nu a făcut decât prin ceea ce a făcut, e şi ea responsabilă de această maladie socială. Dar acest fapt, deprimant în sine, nu ar trebui să o împiedice să spună sau să facă astăzi ceea ce ar fi trebuit să spună şi să facă de multă vreme.

Deşi identificăm depersonalizarea ca răul fundamental al societăţii contemporane, trebuie să menţionăm de la bun început că, în lume, trebuie să existe şi lucruri, forţe şi aranjamente impersonale. Cu cât ne angajăm la proiecte mai importante, cu atât e nevoie să implicăm mai mulţi oameni în aducerea lor la bun sfârşit, cu atât mai impersonale şi abstracte sunt mecanismele sociale şi instituţiile necesare îndeplinirii acestor sarcini. Cel mai mare, mai cuprinzător şi mai necesar din aceste mecanisme sociale e desigur statul. Din Biblie ştim că nicio comunitate umană nu se poate dispensa de stat, şi împreună cu el de alte instituţii mai puţin complexe, şi ştim de ce lucrurile stau aşa. [5] Ştim de asemenea că creştinului nu îi e îngăduit să neglijeze aceste lucruri doar pentru că ele sunt atât de diferite de comuniunea personală pe care a ajuns să o cunoască în Biserica lui Iisus Hristos. Aşadar nu ne referim la stat în sine atunci când vorbim de depersonalizarea umanităţii contemporane. Epoca noastră, totuşi, se distinge de alte epoci prin vasta influenţă a acestor forţe impersonale asupra vieţii generaţiilor prezente, ajungând să elimine din existenţă elementul personal şi comunal şi ameninţând chiar să-l distrugă.

Tehnologia modernă e deseori învinovăţită - chiar şi în cercurile ecleziastice - pentru acest proces de depersonalizare, ca şi cum tehnologia ar funcţiona ca o soartă ineluctabilă a umanităţii, impunând această formă impersonală de viaţă asupra noastră. Dar, deşi conexiunea dintre tehnologia modernă şi masificarea sau depersonalizarea vieţii omului e imposibil de negat, legătura lor cauzală e superficială. De fapt, ar trebui spus că se confundă cauza cu efectul. În ultimă instanţă, depersonalizarea omului nu e efectul, ci cauza progresului tehnologic modern, sau în orice caz principala sursă a rezultatelor lui depersonalizante. Tehnologia nu e un destin ineluctabil, ci un produs al planurilor şi valorilor oamenilor. Întreaga dezvoltare tehnologică modernă ar fi putut lua un alt curs dacă adevărata viaţă personală şi adevărata comunitate ar fi însemnat mai mult pentru oameni decât continua creştere a producţiei materiale în dauna personalităţii şi comunităţii. Dar cea mai profundă cauză a acestei depersonalizări a omului e secularizarea progresivă a gândirii şi voinţei sale, înstrăinarea lui de acea credinţă care constituie temeiul valorii suverane a personalităţii şi comunităţii. În epoca modernă, această depersonalizare, care e identică distrugerii comunităţii, a luat două forme, care la o primă vedere par a fi opuse, dar care au crescut amândouă din aceeaşi tulpină: liberalismul individualist, pe care îl cunoaştem în sfera economică drept capitalism, şi colectivismul determinist, pe care îl ştim drept comunismul totalitar. Liberalismul individualist vrea libertate personală dar nu recunoaşte că tot ce e cu adevărat personal e identic cu adevărata comunitate. [6] Aşa că a conceput, postulat şi realizat libertatea individului în dauna comunităţii, şi a creat forma economică pe care o numim capitalism, susţinând că e de ajuns ca fiecare individ să aibă grijă de propria sa bunăstare pentru ca de aici să răsară bunăstarea generală. Astăzi ştim cât de greşită e această opinie. Capitalismul iresponsabil şi neîngrădit nu duce la libertate, ci la înrobirea economică a majorităţii şi la despotismul câtorva.[7]

Reacţia împotriva acestui rău social monstruos a fost inevitabilă şi a venit, acum un secol, în 1848, prin Manifestul Comunist al lui Marx şi Engels. Dar abia după ce au trecut câteva generaţii programul comunist al lui Marx a ajuns să fie pus în practică, verificat pe tărâmul istoriei, de Lenin. E semnificativ că acest lucru s-a întâmplat în Rusia, o ţară care abia de cunoscuse capitalismul modern. Comunismul totalitar din Rusia e exact opusul liberalismului individualist. Dacă ultimul urmăreşte libertatea personală detaşat de comunitate, primul tinde către colectivitate fără a ţine cont de libertatea personală. Ambele distrug deci adevărata personalitate şi adevărata comunitate. Dar totalitarismul comunist e mult mai periculos decât capitalismul, deoarece neagă nu doar libertatea dar şi posibilitatea de a critica şi deci de a corecta ceva. Orice critică a sistemului e o ofensă împotriva statului şi e suprimată şi eliminată cu forţa, în vreme ce în sistemul capitalist forţele de opoziţie nu pot totuşi să fie suprimate, aşa cum vom vedea imediat.

Amândouă sistemele sunt produse ale aceleiaşi lipse de Dumnezeu, ale aceluiaşi dispreţ faţă de acel adevăr divin revelat pe care sunt întemeiate unitar adevărata personalitate şi adevărata comunitate. De aceea, în ciuda aparentei lor opoziţii, sunt surori gemene, aşa cum Karl Marx a recunoscut de fapt atunci când a proclamat că comunismul va rezulta, organic, din apoteoza, din consumarea capitalismului. Marx credea că ordinea comunistă a societăţii va rezulta din controlul exercitat de trusturile monopoliste mamut, adică din controlul câtorva, aşa cum fructul copt e perfecta expropriere a mugurului copt. Marx, desigur, nu şi-a dat seama, spre deosebire de Lenin, care a şi pus în practică această intuiţie, că această expropriere se poate opera doar prin intermediul statului. Mai departe, nu Lenin, ci Stalin a fost primul care şi-a dat seama că dictatura totală a statului trebuie să fie o formă permanentă a ordinii comuniste şi nu un fenomen de tranziţie.

Aşadar pentru noi, creştinii, care am primit şi ni s-a încredinţat întru Iisus Hristos revelaţia adevăratei personalităţi în unitatea ei cu adevărata comunitate, e o datorie fundamentală să nu fim corupţi de falsa alternativă care confruntă o lume care a uitat de Dumnezeu: fie capitalism, fie comunism. Judecata pe care trebuie să o anunţăm lumii e exact contrară: nici capitalism, nici comunism. Amândouă izvorăsc din aceeaşi eroare şi, în grade şi feluri diferite, sunt negări ale personalităţii şi comunităţii. [8]

Dar nu trebuie să trecem cu vederea o altă consideraţie, şi anume că individualismul capitalist în forma lui originală, şi – dacă pot spune astăzi - în puritatea lui, nu mai există. De-a lungul ultimului secol a fost modificat şi temperat de trei forţe; şi într-adevăr în anumite părţi ale Europei – aparte de sectorul comunist – aproape că a fost depăşit. Aceste trei forţe sunt: mişcarea sindicală, [9] intervenţia statului, şi faptul că, treptat, capitaliştii au realizat că trebuie să ia în considerare interesele tuturor. Aceste trei forţe au colaborat, în moduri şi grade diferite, pentru a îmblânzi capitalismul, sălbatic şi fără oprelişti, original. De aceea, întrebarea dacă există o a treia cale şi-a găsit răspuns de multă vreme în mersul lucrurilor. Am apucat-o pe a treia cale de multă vreme; tot ce ne rămâne e să vedem cum pot aceste trei forţe care supraveghează şi ţin în frâu capitalismul să colaboreze mai fructuos. [10]

Biserica, datorită cunoaşterii încredinţate ei, are ceva special de spus în această problemă, deoarece e conştientă de taina comunităţii cu adevărat personale şi genuine. Din această cunoaştere decurg anumite lucruri – nu un sistem de ordine socială justă, dar totuşi câteva principii – care ne pot ajuta să judecăm mai bine anumite situaţii şi, mai presus de orice, să evităm ceea ce trebuie evitat în orice situaţie.

(1) Fiind cea mai cuprinzătoare instituţie socială, şi deci cea mai abstractă şi impersonală, statul ar trebui să îşi exercite funcţia coercitivă doar dacă unităţile mai puţin cuprinzătoare, cum ar fi familia, parohia, sindicatele etc., fie nu pot fie nu doresc să facă ce e esenţial pentru interesele întregii societăţi. Tot ceea ce grupările libere, anterioare statului, pot să facă, trebuie să fie făcut de ele, şi nu de stat. Intervenţia statului trebuie să fie întotdeauna ultima ratio.

Generaţia noastră e pe punctul de a răsturna această ordine. Oamenii sunt stăpâniţi de credinţa absurdă – devastatoare superstiţie - în stat. Statul vrea să ia în stăpânire totul şi pe toţi. Dar cele mai recente evenimente au demonstrat precis unde duce acest lucru – la statul-total. Dar statul-total e cel mai mare rău social pe care ni-l putem închipui, deoarece înseamnă completa negare a personalităţii şi adevăratei comunităţi. E adevăratul diavol al epocii moderne, în comparaţie cu care toate celelalte rele sociale, chiar şi capitalismul, sunt rele de rangul doi. Absorbirea omului de către stat duce la totala depersonalizare a omului, deoarece atacă principiul personalizării omului, şi Biserica trebuie să i se opună cu toate puterile pe care le are la dispoziţie. Trebuie totuşi să adăugăm la cele de mai sus precizarea că toate popoarele  Occidentului, inclusiv democraţiile, au luat-o pe drumul spre statul-total – nu din cauză că le place dictatura, ci din cauză că atunci când au de combătut vreun rău social cât de mic cer imediat ajutorul statului, în loc să cheme intervenţia acelor instituţii şi entităţi anterioare statului şi independente de el. Legislaţia de stat şi intervenţia statului în afacerile economice nu pot fi ocolite astăzi; dar ar trebui să fim conştienţi că acest drum e acum unul extrem de periculos, pe care ar trebui mers doar atunci când toate celelalte mijloace ne sunt interzise.

Mai presus de orice, trebuie să fim foarte clari în privinţa faptului că absorbirea de către stat a activităţilor economice e potrivită doar acolo unde e vorba de un monopol asupra resurselor naturale. Naţionalizarea economiei în general, socialismul de stat, e, totuşi, cel mai sigur drum către statul-total, chiar dacă cei care doresc această naţionalizare detestă statul-total. Odată ce viaţa economică e absorbită de stat, statul-total e acolo, fie că poporul o doreşte, fie că nu.

(2) Nu s-a precizat totuşi destul de clar, mai ales în cercurile ecleziastice, că există posibilitatea să cerem de la stat oportunitatea de a crea exact acest tip de personalitate şi comunitate libere, şi de a folosi grupurile care sunt anterioare statului pentru a soluţiona anumite probleme sociale. Există un tip de planificare de stat care nu promovează socialismul de stat, ci din contra sporirea responsabilităţii sociale libere, în afara controlului de stat. Statul poate fi folosit pentru a promova această descentralizare care e atât de urgent necesară, şi în acest fel poate ajuta la contracararea înregimentării crescânde.

(3) În orice caz, cu sau fără ajutorul statului, una din cele mai importante sarcini în lupta împotriva înregimentării e descentralizarea şi dezagregarea monstruoaselor aglomerări urbane care au o influenţă atât de distrugătoare asupra personalităţii  şi comunităţii. Centralizarea nu e, aşa cum îşi imaginează oamenii, o consecinţă necesară a dezvoltării tehnice, ci mai degrabă un rezultat al lipsei de gândire şi al tendinţei de a urma calea minimei rezistenţei. Problema mai poate fi formulată şi astfel: e rezultatul luării în considerare doar a producţiei de bunuri, şi nu a oamenilor care produc acele lucruri. Îngrozitoarele noastre oraşe distrugătoare de suflete, cu milioanele lor de locuitori, nu au fost niciodată o necesitate tehnică sau economică, ci întotdeauna rezultatul trecerii cu vederea a oamenilor din prea multă grijă pentru bunurile materiale. [11] În epoca noastră cel puţin, cunoştinţele tehnice au atins un nivel care permite descentralizarea pe cea mai vastă scală atât a spaţiului locuibil cât şi a producţiei, şi aceste cunoştinţe tehnice pot deveni una din cele mai importante elemente în lupta împotriva înregimentării şi în crearea unor condiţii de viaţă decente. [12]

(4) Încă din vremea lui Karl Marx principala atracţie a comunismului, sau, ceea ce e acelaşi lucru, a socialismului de stat nu a fost programul comunist în sine, ci mai degrabă criticile îndreptăţite în privinţa distribuirii nedrepte a venitului naţional şi a degradantei dependenţe a muncitorilor de capital. Pe baza consideraţiilor noastre de principiu, dar şi a experienţei practice, putem spune că diagnoza comunistă a maladiei e în linii mari corectă dar că terapia e falsă. Singurul rezultat al soluţiei comuniste a statului socialist e să facă pe toată lumea la fel de săracă şi la fel de dependentă. Dar există căi de a procura o mai justă distribuţie atât a bunurilor materiale cât şi a controlului economic, căi mult mai sigure decât naţionalizarea. Mă gândesc de exemplu la o colaborare adecvată între patroni şi muncitori şi la modificarea liberalismului individualist operată de reglementarea activităţii corporate. Odată ce am recunoscut că socialismul de stat e o falsă soluţie deoarece duce la statul-total, atunci, fără îndoială, şi aceste alte posibilităţi vor fi luate în considerare cu o seriozitate mai mare decât în epoca dominată de dogma luptei de clasă. Dacă vi se pare că intrăm într-un domeniu unde se sfârşeşte competenţa Bisericii, daţi-mi voie să vă reamintesc că Biserica e îndreptăţită să ceară necondiţionat două lucruri simultan: justiţie socială pe de o parte, şi combaterea statului-total, consecinţa necesară a socialismului de stat, pe de alta. Trebuie să existe justiţie socială, şi suntem încă departe de a o fi obţinut. Dar justiţia socială nu va fi adusă de socialismul de stat, adică de statul-total. Statul-total presupune nu doar un maximum de sclavie dar şi de nedreptate. Naţionalizarea e un mod greşit de a remedia nedreptăţile sociale care stau la baza sistemului capitalist ca atare. Adevărata cale constă nu în a face statul, care e cea mai abstractă şi impersonală instituţie, forţa decisivă în economie. Trebuie, din contra, să restaurăm acelor grupuri şi instituţii anterioare statului, eliminate de ultimele evoluţii, înţelesul pe care ar trebui să îl aibă conform ordinii divine a creaţiei. Că statul ar trebui şi poate să ajute în această privinţă a fost demonstrat de practica anumitor ţări. Statul trebuie să ajute la combaterea absorbirii oamenilor de către stat; mai presus de orice ar trebui să ajute la restaurarea şi susţinerea formelor de asociere anterioare statului şi în afara lui: familia mai întâi, dar şi bisericile, asociaţiile profesionale şi sindicatele muncitorilor din industrie. [13] Dogma luptei de clasă trebuie depăşită pe baza intuiţiei faptului că muncitorul şi patronul sunt meniţi unul altuia şi că bunăstarea unuia e şi bunăstarea celuilalt. Când aceste lucruri intră în acţiune, aşa cum se întâmplă de exemplu în ţara mea, Elveţia, se obţin cele mai bune rezultate şi se smulge acul otrăvit din coada tendinţelor comuniste şi socialiste de stat. Aici, ca pretutindeni, cuvântul de ordine trebuie să fie: cultivarea comunităţii reale şi subminarea puterii forţelor abstract impersonale. [14]

Pe scurt, Biserica trebuie mai presus de orice să ia foarte în serios sarcina ei originală: aceea de a crea o adevărată comunitate, o comunitate vie – o comunitate în care fiecare om să simtă că e valoros ca persoană şi în care există o adevărată întâlnire între persoane. Biserica Reformată a fost o biserică a Cuvântului, şi asta fost marea ei misiune în istorie. Dar nu a fost o Biserică-comunitate. Nu mai mult decât a fost biserica pre-reformată, care era o biserică a cultului, dar nu a comuniunii vii. Dar comunitatea, concretă, locală, comuniunea frăţească e adevărata esenţă a Bisericii. Predica doar nu e suficientă pentru a crea acest lucru, în vreme ce Tainele despărţite de această comuniune frăţească devin un mister incomprehensibil. În epoca actuală, când cuvintele şi-au pierdut în modul cel mai atroce valoarea şi când cuvântul vorbit şi tipărit e prostituat de propagandă, şi cuvântul scris şi predicat al Bisericii e lipsit de efect şi de credibilitate dacă nu e însoţit de numeroase eforturi pentru a crea centre reale şi celule ale vieţii comunitare. Când Biserica face acest lucru – aşa cum a început să o facă pe ici pe colo – face mai mult pentru soluţionarea marilor probleme sociale decât prin toate manifestele şi proclamaţiile ei, oricât de necesare ar fi acestea într-un anumit timp şi loc.

Istoria creşterii Bisericii în primele secole arată clar că această creştere incredibil de rapidă s-a datorat nu doar predicii misionare, ci la fel de mult existenţei şi energiei molipsitoare a congregaţiilor vii. În acest sens, Augustin a rostit un adevăr profund atunci când a spus: “Nu aş fi crezut Evanghelia dacă nu aş fi ajuns mai întâi să cred Biserica.” O biserică predicând bine dar care nu lasă să se vadă nimic din adevărata comuniune frăţească nu are putere misionară. Programele ei sociale vor păli de asemenea, nebăgate în seamă de nimeni. Dar o biserică dând lumii exemplul adevăratei comuniuni personale e cea mai mare minune a lumii, despre a cărei taină lumea ar trebui să întrebe şi se va întreba mereu. Doar această biserică are un adevărat mesaj social de propovăduit. Dar simpla ei existenţă e deja o mărturie împotriva tuturor forţelor care înrobesc oamenii şi distrug comunitatea.

2.Biserica spune “Nu” comunismului

În vreme ce Biserica Romano-Catolică a luat o poziţie neechivocă şi clar definită împotriva totalitarismului comunist, creştinătatea ne-catolică s-a abţinut până acum de la a face vreo afirmaţie clară în această privinţă. Deşi aproape că niciunul dintre liderii ei nu şi-a exprimat o poziţie deschisă şi clară în favoarea comunismului, totuşi mulţi dintre ei sunt de opinie că, din anumite cauze, trebuie să ne abţinem de la o respingere clară a comunismului, iar unii chiar se apropie de comunism cu mai multă sau mai puţină simpatie. E deci timpul să examinăm mai îndeaproape aceste motive.

(1) Se spune că, ca şi creştini, nu putem să respingem total comunismul deoarece conţine elemente esenţiale de adevăr, ba chiar elemente creştine. Prin aceste elemente creştine se are în vedere, mai presus de orice, ideea comunistă a proprietăţii comune. Nu a fost biserica primară obişnuită cu un anume fel de comunism? “Şi o singură inimă şi un singur suflet era în mulţimea celor ce credeau şi nici unul nu zicea că din a sa avere este ceva al său, ci totul le era deobşte." (Fapte 4:32). Nu s-au făcut tot felul de încercari de comunism creştin, a căror atracţie Biserica a resimţit-o de-a lungul întregii sale istorii? Neîndoielnic că, pentru mulţi idealişti şi creştini, cuvântul "comunism" însuşi are o forţă de atracţie foarte mare şi simplul fapt că există un comunism de orice fel atrage atenţia asupra responsabilităţii Bisericii.

Se spune, cu oarecare dreptate, că dacă noi, creştinii, am fi practicat în bisericile noastre un comunism mai real atunci comunismul totalitar de astăzi nu ar fi apărut. Dar să nu ne lăsăm amăgiţi de cuvinte! Comunismul creştin al iubirii nu are nimic în comun cu aşa-zisul comunism care ar putea fi numit şi capitalism dictatorial de stat. Primul, cel creştin, era un comunism voluntar, în vreme ce ultimul e bazat pe faptul că statul expropriază forţat stăpânirea asupra mijloacelor de producţie şi controlează total şi despotic întreaga economie la fel ca şi toate celelalte aspecte ale vieţii. Nu se mai pune problema unei juste şi echitabile distribuiri a bunurilor şi a poverilor. Egalitatea există doar în măsura în care marea majoritate a poporului e îngrozitor de săracă şi birocraţia planifică tot ce câştigă şi cheltuieşte un muncitor sau un ţăran cooperator. La fel de puţin, desigur, se poate vorbi de o egală participare în direcţionarea vieţii economice sau a statului. Totul e controlat de o mică clică dictatorială care la rândul ei e guvernată dintr-un singur punct de control.

Ce au toate acestea de a face cu comunismul creştin? Chiar dacă o nobilă dorinţă de justiţie şi interesele omului de rând au jucat un rol semnificativ în începuturile Revoluţiei Comuniste, perioada aceea a trecut demult şi nu a mai rămas nimic din asemenea motivaţii nobile.

(2) Se spune că Biserica trebuie să fie întotdeauna de partea victimelor nedreptăţii şi a săracilor, şi că de aceea nu poate să ridice vocea împotriva mişcării proletare comuniste. De fapt nicăieri în lume nu există mai multă nefericire cauzată de sărăcie şi nedreptate decât în comunismul totalitar, care îşi tratează cetăţenii ca pe sclavi ai statului şi care ridică împotriva lor înfricoşătorul aparat al puterii de stat. Tocmai pentru că Biserica trebuie întotdeauna să apere victimele nedreptăţii şi pe cei exploataţi – ce bine ar fi fost să fi făcut acest lucru mai devreme şi mai cu râvnă! -, tocmai de aceea trebuie astăzi să îşi ridice vocea, cu negreşită claritate, împotriva acestui îngrozitor sistem de injustiţie şi exploatare.

(3) Se spune că Biserica nu are niciun drept să vorbească împotriva comunismului de vreme ce a tăcut în privinţa luptei împotriva nedreptăţilor capitalismului. Răspunsul la această obiecţiune e următorul: mai întâi, că lupta împotriva nedreptăţilor, exploatării şi inumanităţilor capitalismului a început de fapt în cercuri creştine cu mult înainte de apariţia Manifestului Comunist al lui Marx. Sindicalismul şi mişcarea cooperatistă, care au făcut mult mai multe pentru omul de rând şi îmbunătăţirea condiţiilor lui sociale decât marxismul doctrinar, au fost în mare parte opera bărbaţilor şi femeilor creştine, şi au fost susţinute în mod public de lideri ai Bisericii, printre alţii. [15] În al doilea rând, de când sunt vina şi nepăsarea trecute un motiv pentru a nu lua atitudine împotriva unor noi şi mai mari nedreptăţi? Văzută în ansamblu, Biserica şi-a făcut mari păcate datorită lipsei ei de înţelegere şi de interes în privinţa luptei pentru propăşirea muncitorilor. Poate oare să-şi  ispăşească vina tăcând din nou când omul e sacrificat Leviatanului comunist?

(4) Se spune că lupta Bisericii împotriva comunismului e o manifestare a reacţionarismului burghez. Ce vor spune oare socialiştii din Finlanda, Scandinavia, Anglia, [16] şi Italia, a căror luptă e în parte o încleştare pe viaţă şi pe moarte cu comunismul - când munca lor constructivă pentru justiţie şi bunăstarea poporului e îngreunată atât de mult de tacticile nihiliste ale comuniştilor - şi care sunt primii care sunt suprimaţi şi lichidaţi oriunde vin comuniştii la putere? Nu e totalitarismul, a cărui primă manifestare deplină e abia în comunism, cea mai retrogradă forţă din lume astăzi? Comunismul-de-stat totalitar cu dictatura şi teroarea lui e, exact ca hitlerismul, un regres spre cele mai primitive forme de despotism şi sclavie şi un colectivism în care persoana umană e distrusă.

(5) Se spune că Biserica nu ar trebui să lupte împotriva comunismului dacă nu luptă în acelaşi timp şi împotriva capitalismului cu aceeaşi hotărâre şi îndârjire. E adevărat că frontul împotriva comunismului nu e singurul pe care Biserica luptătoare e chemată să dea bătălia astăzi.  Dar ce înţelegem prin “capitalism”? E economie liberă de absorbţia ei de către stat? Marxiştii înţeleg “capitalismul” astfel; alternativa lor e, totuşi, comunismul. Mulţi dintre ei au în vedere mai ales monopolul statului asupra economiei şi cred că pot să combine acest monopol cu libertatea democratică. Se înşală în această privinţă. Odată ce întreaga economie e controlată de stat nu mai există niciun obstacol în calea statului-total. Dacă prin “capitalism” înţelegem anumite forme de aşa-zisă "economie de piaţă", care sunt de fapt extrem de problematice, atunci Biserica are fără îndoială toate drepturile să denunţe şi nedreptăţile şi inumanitatea capitalismului, şi să ceară şi să susţină înlăturarea unor asemenea excrescenţe. Dar această luptă se duce de multă vreme. Sindicatele, legislaţia naţională şi cooperarea dintre capital şi muncitori au produs îmbunătăţiri considerabile, deşi mai rămân multe de făcut şi avem de căutat noi căi de ameliorare. Toate acestea sunt posibile chiar şi în ţări în care capitalismul e cel mai înfloritor, deoarece în aceste locuri există libertatea de a critica şi mijloacele democratice de reformă. Dar totalitarismul e cel mai mare rău din cauză că nici nu tolerează critica, nici nu face reforma posibilă.

(6) Se spune că Biserica, ca şi Biserică, nu trebuie să lupte cu sau pentru un sistem anume. A greşit deci când s-a opus în numele justiţiei şi umanităţii sistemului nedrept şi dezumanizării totalitarismului lui Hitler? Din contra, e spre meritul său că a făcut acest lucru, şi e spre ruşinea sa că a făcut acest lucru prea târziu. Când răul şi dezumanizarea sunt transformate în sistem, e cu atât mai demonică puterea şi ameninţarea lor. Cum ar trebui Biserica să tacă atunci când are de a face cu un sistem al ateismului, fărădelegii şi sclaviei absolute?

(7) Comunismul, se spune, a redat multor oameni, şi mai ales tinerilor, o credinţă şi o capacitate de sacrificiu pe care nu le-au putut găsi în Biserică. Exact acelaşi lucru au pretins şi susţinătorii regimului lui Hitler. E prerogativa tinereţii să fie înşelată şi să-şi pună idealismul şi dorinţa de absolut în slujba unor cauze care nu le merită. Dar poate că uneori ar trebui să întrebăm tineretul acelor popoare care au fost luate în stăpânire de comunism, de exemplu tineretul cehoslovac al lui Sokol, cum e cu entuziasmul lor pentru sistem! E una din funcţiile Bisericii să demaşte iluziile şi să-i facă pe tineri conştienţi de diferenţa dintre realitate şi frazele propagandistice. [17] Dar mai presus de orice – şi e o fărâmă de adevăr în reproşul menţionat anterior – Biserica trebuie să afirme mai curajos şi mai răspicat decât până acum că suntem ai lui Dumnezeu. Persoana care se recunoaşte ca "rob al lui Dumnezeu" va recunoaşte desigur că stăpânirea lui Dumnezeu asupra noastră exclude domnia totalitară asupră-ne a statului, fie el roşu sau brun.

(8) Se spune că atât timp cât comunismul îi îngăduie Bisericii libertatea de a predica – aşa cum face acum -, Biserica nu are niciun motiv să i se opună. Aşa suna şi lozinca Creştinilor Germani. [18] Nenorocitul de Goebbels a spus exact asta: “Cerul pentru voi, Pământul pentru noi!”  Slavă Domnului, Biserica a detectat imediat păcăleala şi a reafirmat că Vestea Bună a Bisericii îmbrăţişează viaţa noastră în întregul ei, atât domeniul politic cât şi cel economic. De ce ar fi astăzi validă o afirmaţie care a fost atunci respinsă pe bună dreptate şi cu atât de multă hotărâre şi curaj în faţa vocilor care ne ispiteau cu această delimitare de teritorii? S-ar putea într-adevăr să se ajungă şi la situaţia că Biserica nu va mai putea acţiona decât în cea mai îngustă sferă a săvârşirii slujbelor religioase şi predicii. Dar atunci Biserica va şti că e oprimată şi va protesta cât de mult poate şi îşi va face datoria şi în vremuri apocaliptice, aşa cum a făcut sub Hitler. Dar abdicarea de bună-voie de la datoria ei publică e o negare a lui Hristos. O biserică aprobată de comunişti, o biserică răbdând să fie condusă direct de statul comunist nu e cu nimic mai bună decât acea biserică a “Creştinilor Germani” de tristă memorie.

(9) Se spune că Biserica Romano-Catolică e cea care a iniţiat şi care conduce astăzi lupta deschisă împotriva comunismului; deci Biserica ne-Catolică, şi mai ales Biserica Protestantă, ar trebui să se abţină acum de la lupta împotriva comunismului. Cum se face atunci că în timpul luptei împotriva lui Hitler a existat între cele două confesiuni o camaraderie de luptă care, într-o oarecare măsură, dă încă rezultate frumoase în Germania? [19] Nu şi-au apărat onoarea bisericile protestante atunci când pastorii şi liderii Bisericii Protestante au stat umăr la umăr cu Arhiepiscopii germani? Oare onoarea de a fi denunţat ca atare şi luptat împotriva celei mai diavoleşti născociri a veacului nostru va reveni doar Bisericii Romano-Catolice; şi trebuie ca sute de mii de creştini protestanţi care deja suferă sub teroarea comunistă să vadă cauza dreptăţii şi umanităţii reprezentată doar de Biserica Romei? Biserica Romano-Catolică poate avea motivaţiile ei particulare, pe lângă raţiuni de ordin general creştin, pentru a se opune comunismului. Acest lucru nu ne priveşte şi nu poate să ne împiedice să ne facem datoria de creştini.

(10) Se spune că popoarele Răsăritului văd în comunism singura alternativă pe care o au ţările lor la imperialismul şi capitalismul occidentale, sau la fascism. Cei care nu vor să sprijine reacţiunea trebuie să aleagă comunismul. E un lucru deprimant să ai de ales doar între diavol şi Beelzebub. Dar să ni se îngăduie să le cerem prietenilor noştri creştini din Răsărit să mediteze la un singur lucru: nu confundaţi comunismul real cu subtila lui propagandă mincinoasă! În ceea ce mă priveşte, puteţi să continuaţi cu propaganda comunistă referitoare la lupta împotriva nedreptăţilor atât timp cât chiar îi daţi înainte cu lupta împotriva nedreptăţilor; dar feriţi-vă de şerpuirile Leviatanului totalitar! Va captura şi ultimele rămăşiţe ale libertăţii voastre şi ale dreptăţii, aşa cum a făcut în cazul fiecărui popor pe care a reuşit să-l ia în stăpânire până acum. Mai presus de orice, vă va lua libertatea de a crea ceva mai bun. Nu-l credeţi când se laudă că sub stăpânirea lui nu există deosebiri de rasă şi de clasă. Sigur că, indiferent de rasă, locuitorii statelor comuniste sunt în marea lor majoritate trataţi la fel: ca sclavi-muncitori ai statului. Dar nu există exemplu mai bun al opresiunii de clasă decât cel al stăpânilor bolşevici care exploatează poporul sărac aşa cum nici o altă clasă conducătoare nu a exploatat vreodată vreun popor.

(11) Se spune că oricine luptă împotriva comunismului e un instigator al războiului şi se face complice la izbucnirea celui de-al treilea război mondial. Am mai auzit povestea asta şi înainte, în anul 1938, când Chamberlain, cu umbrela lui, a zburat la München. Dacă există ceva care ne poate salva de război e tocmai voinţa unită de apărare a popoarelor non-comuniste. De fapt, astăzi, multe popoare europene aşteaptă cu nerăbdare următorul război – datorită căruia speră să poată fi eliberate de insuportabilul jug comunist. Dar nu trebuie să cedăm dorinţei lor. Cea mai puternică apărare spirituală nu e dorinţa de război. Ştim cine se joacă astăzi, în modul cel mai periculos, cu focul războiului. Îţi trebuie multă răbdare pentru a le explica acestor domni că nu ne putem lăsa păcăliţi de cacealmaua lor, că intenţionăm să ne apărăm cu hotărâre calmă libertatea şi pacea, atât timp cât ultima nu o face imposibilă pe prima. Biserica nu are a predica vreodată războiul, dar frica de război nu trebuie să o împiedice să-şi facă auzită vocea, atunci când e cazul, împotriva inumanităţii, pentru libertate împotriva sclaviei şi pentru dreptate împotriva nedreptăţii.

(12) [20] Se spune că Biserica trebuie să evite să fie atrasă în conflictele politice dintre Apus şi Răsărit. Răspuns: statul-total aşa cum există el acum în formă comunistă nu are prea mult de a face cu diferenţele dintre Răsărit şi Apus, aşa cum nu a avut de a face nici în cazul formei lui diletante, hitleriste. Statul-total aşa cum există el acum în ţările comuniste e un produs al Occidentului, nu al Răsăritului. E stadiul final al evoluţiei spirituale a Occidentului în treptata lui alienare de credinţa creştină. Filosofia occidentală naturalistă e premiza lui imediată. Pura filosofie imanentistă, care nu lasă loc pentru ideea de justiţie şi pentru valoarea omului, e premisa lui. Unde ne există nimic sfânt, omul nu are valoare: nu există nici drepturi ale omului, niciun drept în faţa statului sau mai presus de stat. Statul-total e filosofia pozitivistă, naturalist-materialistă, a Occidentului pusă în aplicare. Dar, mai important, totalitarismul comunist nu e răsăritean, din cauză că are  susţinători în rândul tuturor popoarelor occidentale şi, cu ajutorul propagandei lui care sună idealist, e capabil să seducă pretutindeni oameni care suferă din cauza condiţiei lor sociale. În al treilea rând, nu e răsăritean din cauză că popoarele răsăritene asupra cărora a căpătat control, odată ce au avut experienţa lui, l-au detestat, iar asupra altora a fost impus cu forţa şi viclenie împotriva voinţei zdrobitoarei majorităţi. Sistemul marxist, care constituie baza lui teoretică, a fost de asemenea impus poporului rus şi e chiar mai străin poporului rus decât oricărui popor occidental. La începutul Revoluţiei Bolşevice, masa poporului a fost, în mare, luată de avântul şi entuziasmul pe care ţi-l dă speranţa unei reforme agrare juste şi a unei ordini industriale echitabile. Dar actuala generaţie de ruşi simte că a fost trădată şi păcălită de liderii bolşevici.

Pe de altă parte, respingerea necondiţionată şi fără echivoc a comunismului nu implică în niciun sens aprobarea condiţiilor politice şi sociale din Occident, pentru bunul motiv că acestea nu sunt identice, după cum e bine cunoscut. “Occidentul capitalist” e un slogan propagandistic. Inamicul Public Numărul Unu în Rusia şi victima principală a atacurilor sovietice e socialismul moderat din Anglia sau Scandinavia. Oroarea de tiranie şi de Teroare uneşte toate popoarele occidentale în opoziţia lor faţă de comunismul din Europa de Est – o tiranie şi o Teroare organic legate de orice formă a statului-total, inclusiv comunist. Din această perspectivă, Biserica nu poate să facă nimic altceva decât să apere fără echivoc “Occidentul”, adică tradiţia libertăţii şi a drepturilor omului şi a formei de stat democratice. Se pune, în acest caz, problema umanităţii care e negată de statul-total comunist. Cei care iau o atitudine aparent imparţială şi de superioritate în legătură cu această opoziţie dintre Est şi Vest, simţindu-se îndreptăţiţi să o justifice pe baze creştine, nu observă cum comit o trădare împotriva binecuvântării pe care popoarele occidentale o datorează Bibliei.

(13) S-a spus că, spre deosebire de totalitarismul statului hitlerist, comunismul nu e o ispită pentru Biserică, şi deci că Biserica nu are motiv să i se opună deschis şi definitiv. Aici trebuie să facem două precizări. Mai întâi, această afirmaţie e contrară faptelor. Nu doar că sunt mulţi creştini în Orientul Îndepartat care au primit comunismul cu mare simpatie şi mari speranţe, dar de asemenea şi pe continentul european, şi nu în ultimul rând în Anglia şi America există mulţi care, din motivele pe care le-am discutat mai sus, adoptă o atitudine prietenească mai degrabă decât una de opoziţie faţă de comunism. Contrar ideologiei rasiste a lui Hitler, comunismul, cu ideologia sa referitoare la dreptate şi unitate mondială, pare foarte atractivă celor care doresc într-adevăr dreptate şi pace. Chiar şi importanţi teologi au mărturisit credinţa lor că doar comunismul e forma de organizare a viitorului, în vreme ce democraţia occidentală e pe moarte. Există mulţi idealişti, din generaţia mai tânără în special, care acceptă propaganda comunistă ca pe literă de evanghelie, şi care deci se simt inspiraţi şi îndreptăţiţi să se bucure de programul comunist referitor la dreptate socială şi egalitate. Mulţi creştini sunt atraşi de comunism deoarece cred că pot recunoaşte în el motivaţii genuin creştine şi acest fapt îi împiedică să-l condamne ca pe ceva rău. Gândul la vina Bisericii, care în trecut a putut să pară că nu e prea interesată de şi solidară cu cererile muncitorimii, le slăbeşte rezistenţa împotriva acestei recente şi celei mai înspăimântatoare forme de nedreptate socială şi dezumanizare.

(14) În fine, s-a spus că nu există nicio justificare şi nu are niciun sens pentru Biserică să repete ce a spus de nenumărate ori orice ziar civic sau socialist. E curios că pe vremea când Hitler era la putere nu a existat ţară, cu excepţia Germaniei, în care presa să nu îşi manifeste dezgustul faţă de infamul sistem totalitar nazist. Biserica şi teologii ei nu au ezitat să se alăture acestui cor de protest al simplei conştiinţe morale, şi Biserica a avut ceva special de zis, diferit de ce se găsea în presa seculară. De ce ar trebui să stea lucrurile diferit de astă dată? Trebuie deci să spunem că nedreptatea şi inumanitatea acestui sistem, care deja a ucis şi torturat milioane de oameni, care forţează treisprezece milioane de sclavi să muncească în groaznicele condiţii ale Uralilor şi ale Siberiei până când sunt ruinaţi, care prin Teroarea lui deja face Gestapoul lui Hitler să pară amator, care îşi transformă propriul popor într-un neam de sclavi-muncitori, care nu ezită să înrobească popoarele unul după altul în timp de aşa-zisă pace – trebuie deci să spunem că acest regim e mai puţin abominabil decât celălalt doar pentru că e rezultatul unei revoluţii proletare, din al cărei idealism iniţial [21] nu a mai rămas nimic astăzi şi care a fost de la bun început amestecată cu satanism? Oare nu are Biserica niciun motiv special pentru a-şi ridica vocea în condiţiile în care atâtea milioane de creştini, în Rusia, în Balcani, în Germania de Est şi în ţările baltice - în măsura în care nu au fost deja sfâşiate – suferă în modul cel mai cumplit sub stăpânirea acestui sistem, şi în condiţiile în care Biserica e ponegrită şi redusă în activitate la cel mai mic perimetru posibil după ce a fost persecutată în anii anteriori într-un asemenea hal încât nu suportă comparaţie nici cu cele mai violente politici antibisericeşti ale lui Hitler? Că aceste lucruri nu ţin doar de trecut ne-o dovedeşte soarta postbelică a Bisericii în ţările baltice. Nu cu multă vreme în urmă, în timpul preşedinţiei sale, Kalinin a declarat că, în statul sovietic, comunismul şi religia se exclud reciproc şi că propaganda antireligioasă poate continua în ciuda tolerării Bisericii. Oare ce gândesc creştinii răsăriteni, care suferă sub asemenea tiranie, despre fraţii lor din Occident care, deşi sunt liberi să îşi manifeste oroarea faţă de sistemul comunist, nu o fac deoarece simt că e de-ajuns ca alţii să facă acest lucru?  Ce cred ei oare când lideri ai Bisericii, după tot ce s-a întâmplat, sunt convinşi că trebuie mai întâi să stăm să vedem cât de mult poate negocia şi coopera clerul cu acest stat-total? Or, trebuie să faci avansuri prieteneşti la adresa statului-total atât timp cât nu e clar în ce direcţie va apuca. Ce lucru îngrozitor trebuie să se mai întâmple ca să-i lămurească pe cei care vorbesc în numele Bisericii?

Înţeleg că nu vor în niciun chip să trebuiască să spună ceea ce mulţi alţii, care nu sunt creştini, spun. Dar atunci nu ar trebui ei să spună, aşa cum s-a întâmplat în timpul regimului nazist, ceea ce trebuie spus în această situaţie, lucruri diferite de ceea ce presa seculară a spus şi continuă să spună? Nu ar trebui ei să fie capabili să-şi formuleze protestele astfel încât şi nedreptatea din Occident, din propria lor ţară, să fie în aşa fel atinsă încât niciun reacţionar înrăit să nu poată să confunde vocea Bisericii cu vocea presei reacţionare?

Summa Summarum: Nu există niciun motiv pentru care creştinii şi Biserica ar trebui să stea deoparte în lupta spirituală împotriva comunismului. Statul-total înseamnă negarea totală nu doar a drepturilor omului, a demnităţii umane, a persoanei şi a libertăţii, dar şi completa negare a suveranităţii lui Dumnezeu, Care singur are toate drepturile asupra omului, dar Care, oricând omul recunoaşte aceste drepturi, îl face pe om liber, nu sclav. E de asemenea imposibil să separi comunismul de statul-total. Completa luare în stăpânire de către stat a vieţii economice – şi acesta e comunismul modern – duce obligatoriu, fie că intenţionăm sau nu, la statul-total. Lenin avea dreptate să fie convins că regimul comunist poate fi instaurat şi perpetuat doar cu ajutorul unui stat atotputernic. Comunismul voluntar e acum, aşa cum a fost dintotdeauna, o posibilitate creştină şi - într-o oarecare măsură – un postulat creştin. Dar comunismul cu forţa înseamnă fără tăgadă statul-total comunist.

Dar statul-total comunist e Leviatanul zilelor noastre, o înfricoşătoare demonstraţie a omenirii dezumanizate. Nu degeaba e conectat cu ateismul, e o legătură obligatorie între ele. Comunismul e o consecinţă necesară a ateismului, care e una din premisele lui de bază. Omul care e şi creştin şi comunist - în sensul comunismului contemporan – e o ciudăţenie. Nu ştie ce face dacă se gândeşte că se poate alia cu produsul ateismului radical fără să-şi trădeze credinţa. Împăciuitorismul şi simpatia parţială faţă de această monstruozitate socială şi politică sunt inacceptabile. Comunismul totalitar ateu e o entitate indivizibilă pe care o poţi fie accepta cu totul, fie respinge cu totul. Desigur că nu e prima dată în istorie când Dumnezeu foloseşte puterile ateismului şi nedreptăţii ca să aducă judecata asupra necredincioasei Sale Biserici. Dar acest lucru e o chestiune care ţine doar de Suveranitatea şi Providenţa divine şi nu poate fi dorit de creştini. Noi, cei din Biserică, avem misiunea de a lupta împotriva diavolului, în ciuda faptului că Dumnezeu se foloseşte de diavol ca de instrumentul Său. Fără Iuda nu ar fi fost crucea lui Hristos, dar ferească Dumnezeu pe cel care devine un Iuda! Faptul că include şi elemente de adevăr confirmă şi nu infirmă adevăratul caracter diavolesc al totalitarismului comunist; diavolul niciodată nu lucrează altfel. [22] Dar dacă oamenii încep să se alieze cu el din cauza unor asemenea fragmente de adevăr sunt pierduţi. “Mare putere şi mare viclenie...” [23] E deplorabil că creştinii sucombă vicleniei diavolului, care e totuşi atât de rudimentară. Dar e datoria Bisericii nu doar să recunoască natura cu adevărat diavolească a acestei nedreptăţi politice şi sociale dar şi să-i prevină pe toţi să nu se i facă părtaşi.

3. Biserica spune “Nu” capitalismului

Există un număr tot mai mare de creştini care, dacă vine vorba de opoziţia faţă de comunism, susţin imediat că Biserica trebuie să condamne capitalismul încă mai tare şi mai hotărât. Majoritatea nu are nicio idee clară despre ce înţelege prin  capitalism. Cea mai simplă definiţie a capitalismului e: puterea suverană a banului. Ne vin în minte uriaşele societăţi anonime pe acţiuni şi dividendele lor uriaşe, monopolurile industriale şi de asigurări, marea finanţă sau băncile atotputernice, foarte inegala distribuire a veniturilor şi proprietăţii, uriaşul număr al muncitorilor care trăiesc în condiţii nedemne de firea umană, deşi în vecinătatea mizeriei lor se lăfăie luxul şi bogăţia. Ne gândim şi la puterea pe care aceste vaste concentrări de bogăţie economică o exercită în domeniul afacerilor politice şi economice – şi în politica internaţională; la modul complet lipsit de scrupule în care această influenţă e exercitată. Sau ne gândim la nedemna dependenţă a muncitorului, care în vremuri grele e lăsat să moară de foame în stradă, după ce în vremuri de prosperitate a umplut buzunarele celor care erau deja bogaţi. Ne gândim la “venitul nemuncit” din dobânzi şi dividende, şi mai ales că acesta e provenit din munca celor despre ale căror condiţii de viaţă majoritatea celor care câştigă acele bonusuri şi dividende nu ştiu nimic. Ne gândim la contrastul dintre cantitatea de venit nemuncit şi salariile scăzute ale celor a căror muncă produce acest profit. Ne gândim la cum deţinătorii anonimi de portofolii de acţiuni hotărăsc cine conduce corporaţia, în vreme ce muncitorul nu are nicio influenţă iar muncitorul-manager individual are foarte puţină. De fapt, toate aceste fapte, conţinute în cuvintele “capitalism” sau “sistem capitalist” sunt atât de respingătoare şi de şocante încât orice conştiinţă morală sănătoasă şi cu simţ al dreptăţii va fi de acord că Biserica Creştină e mai mult decât îndreptăţită să condamne “capitalismul”. Chiar dacă suntem complet de acord în privinţa acestor fapte, trebuie totuşi să atragem atenţia asupra unei consideraţii care devine de obicei clară în momentul în care ne punem întrebarea: Cum crezi că vom putea scăpa de acest rău? Răspunsul dat acestei întrebări e de obicei foarte vag, de multe ori foarte fantezist, şi, ca să nu spunem mai mult, foarte variat, datorită faptului că simptomele bolii le recunoaşte toată lumea, dar cura bolii e mai greu de identificat. [24] Karl Marx, creatorul ideii de “capitalism”, era convins desigur că a înţeles nu doar simptomele ci şi rădăcina lor, şi că prin urmare ştia precis care e remediul lor. A recunoscut că la rădăcina tuturor acestor simptome scandaloase şi detestabile stă “sistemul capitalist”, pe care l-a definit cu precizie. Prin capitalism, Marx înţelege sistemul de organizare economic în care mijloacele de producţie sunt în mâini private, în proprietatea particulară a celor care nu folosesc ei înşişi, ca muncitori, acele mijloace de producţie, ci lasă altora munca, salariaţilor. Exploatarea şi dependenţa muncitorului şi apariţia acelei clase pe care Marx a numit-o proletariat depinde de acest divorţ dintre capital sau stăpânirea uneltelor şi muncă. Şi astfel, din cauză că a fost capabil să pună clar şi simplu diagnosticul,  Marx a ştiut, mai departe, cum să dea un răspuns clar şi răspicat chestiunii înlăturării răului: prin abolirea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie, prin transferul lor în proprietatea comună a tuturor – ceea ce astăzi se numeşte naţionalizarea capitalului privat, a industriei mai ales. Această soluţie, acest sistem care înlocuieşte o economie exploatatoare şi nedreaptă printr-una dreaptă, e ceea ce el a numit socialism şi alţii au numit comunism, deşi ambele denumiri au în vedere acelaşi lucru. Ulterior, mai ales de la Revoluţia Bolşevică încoace, aceste două forţe, care au fost cândva identice, au devenit cumva distincte una de cealaltă. Socialismul marxist şi comunismul aveau viziuni diferite, nu asupra scopului ultim, ci asupra drumului către acel ţel. Comunismul lupta pentru răsturnarea revoluţionară a capitalismului şi înlocuirea lui cu o economie colectivă şi – cel puţin pentru o vreme – dictatura proletariatului. Socialismul în schimb - în măsura în care rămâne marxist – urmăreşte acelaşi scop, dar prin mijloace non-violente, democratice. Dincolo de chestiunea drumului corect către ţelul comun urmărit, socialismul marxist şi comunismul sunt identice, aşa cum devine evident atât istoric cât şi politic, de vreme ce, de obicei, socialiştii marxişti aprobă revoluţia imediat ce comuniştii au săvârşit-o, deoarece scopul a fost atins, chiar dacă prin mijloace pe care socialiştii nu le pot aproba.

Ca atare, din punct de vedere marxist, e foarte simplu să spui ce e capitalismul – nu doar care îi sunt simptomele, ci şi care e de fapt cauza lui. Dar, de la Revoluţia Bolşevică încoace, şi mai ales de la evoluţia ei ulterioară, multă lume care analiza lucrurile din perspectiva lui Marx a început să fie neliniştită. Au văzut că revoluţia comunistă şi naţionalizarea capitalului productiv au dus la rezultate mai îngrijorătoare decât rezultatele capitalismului, şi anume la statul-total comunist. Există încă, desigur, marxişti care cred că o economie socializată prin mijloace democratice poate fi lăsată să se dezvolte în continuare în mod democratic. Dar numărul celor care cred acest lucru e în scădere deoarece, analizând modul cum se petrec lucrurile în realitate, nu e greu de observat că totala socializare a industriei – şi acest lucru înseamnă aducerea ei sub control politic – şi socialismul de stat duc, inevitabil, la totalitarism comunist.  Socialismul se află deci astăzi într-o dilemă considerabilă şi într-o stare de perplexitate. În măsura în care se diferenţiază de comunism – de obicei prin antagonisme din cele mai îndârjite – nu mai crede în remediul completei socializări ori al controlului de stat, ci se mulţumeşte cu un program parţial, sau caută soluţia într-o cu totul altă direcţie decât în cea a trecerii capitalului productiv în proprietatea statului. Dar asta deja înseamnă că s-a operat o schimbare în diagnoză. Proprietatea privată a mijloacelor de producţie nu mai e ţapul ispăşitor al tuturor relelor, ci se încearcă o nouă analiză a bolii.

De aceea, încercând să judece situaţia actuală, creştinii ar trebui să evite să folosească noţiunea de “capitalism” în înţelesul ei larg răspândit. Doar cei care asociază cuvântului “capitalism” exact acele conotaţii pe care i le-a dat Marx pot să îl condamne. Dar, îndată ce există îndoieli în privinţa remediului marxist şi a diagnosticului marxist al bolii, ideea de "capitalism" nu poate fi folosită fără să nu creeze confuzii. E la fel ca şi cu ideea de război. E drept să condamni războiul. Dar imediat ce realizezi că răul războiului nu poate fi vindecat prin pacifismul radical îţi dai seama că nu prea are sens să condamni pur şi simplu războiul. Singura persoană care poate să-l condamne cu adevărat e doar cea care trage din această condamnare concluzia directă a pacifismului, care înseamnă de exemplu refuzul necondiţionat al serviciului militar. Exact aşa cum suntem cu toţii dezgustaţi de îngrozitoarele consecinţe ale războiului, la fel, pe temeiuri morale, condamnăm cu toţii simptomele menţionate mai sus pe care le grupăm sub numele colectiv de “capitalism”. Dar asta e o simplă diagnoză a simptomelor, nu a cauzelor şi, de aceea, opiniile diferă imediat ce se pune problema curei.

Mai trebuie menţionat încă un fapt. Foarte mulţi, dacă nu majoritatea, celor care condamnă capitalismul înţeleg prin el nimic altceva decât bogăţia. Un capitalist e un om bogat şi bogăţia - în ochii lor – reprezintă ceva respingător moral. Alţii, iarăşi, înţeleg prin capitalism goana neînfrânată după bani şi profit care ar putea fi mai bine numită “mamonism”. În vreme ce credinţa creştină condamnă negreşit mamonismul, verdictul asupra bogăţiilor nu e atât de clar în Biblie, deşi desigur că pericolul ateismului şi împietririi inimii care decurge din bogăţii e puternic accentuat în Scriptură.

Din aceste cauze, creştinul, în măsura în care nu are o idee la fel de clară ca Marx în privinţa capitalismului, ar trebui să îşi impună o oarecare reţinere în condamnarea capitalismului, nu pentru că nu ar trebui să condamne simptomele, ci pentru că nu poate să spună cu precizie care e boala care stă la rădăcina lor, şi nici care e adevăratul ei remediu.

Majoritatea creştinilor de astăzi e perplexă în privinţa soluţiei marxiste, a socialismului de stat sau a comunismului, chiar dacă mulţi obişnuiau sau chiar mai obişnuiesc să îşi spună socialişti. Îşi dau seama că remediul e mult mai rău decât boala care trebuie vindecată. Dar chiar şi printre socialişti, creştini sau nu, au loc schimbări mari. Aceste schimbări pot fi caracterizate pe scurt ca o abandonare a marxismului. Aceasta presupune două lucruri. Mai întâi, renunţarea la anumite principii ideologice ale sistemului marxist, mai înainte de orice la materialism şi ateism. În Finlanda, Scandinavia, Germania şi Olanda, are loc o viguroasă apropiere de creştinism a socialismului, în vreme ce, încă de la bun început, socialismul englez a fost, ideologic cel puţin, nu marxist ci creştin.  În al doilea rând, se simte o alienare crescândă faţă de programul socialismului marxist, de ideea absorbirii de către stat a tuturor mijloacelor de producţie. [25]

Odată ce se renunţă la ideea controlului complet al statului asupra industriei – ori a domeniului agricol -, nu se mai poate vorbi de un socialism pur, şi tranziţia spre un fel de program “liberal” de reforme sociale devine uşoară. Şi aceasta e astăzi situaţia, atât de semnificativă pentru Biserică. Nu frica de reforma socială – chiar şi cea mai profundă reformă –, ci marxismul stătea în calea Bisericii Creştine atunci când încerca să se preocupe de dreptatea socială. Sarcina asumată astăzi ca atare atât de socialiştii non-marxişti cât şi de liberalii progresişti sau de oamenii obişnuiţi e, într-un cuvânt, înlăturarea acelor simptome care sunt condamnate de toată lumea, fără a suprima economia “liberă”, adică economia liberă de absorbţia etatistă.

Această preocupare nu e specifică epocii noastre. Mişcarea sindicală din S.U.A. nu a fost, până acum, socialistă, a devenit socialistă în Anglia doar cu scurtă vreme în urmă, şi încă nu e socialistă în multe locuri din Europa. Acest lucru a contribuit mult la ameliorarea unora dintre cele mai rele aspecte ale capitalismului, ameliorare care nu s-a petrecut fără cele mai dure lupte împotriva “capitalului” dar, ca regulă, fără mijloace politice. La fel, mai întâi în Europa continentală, apoi în Anglia, şi în cele din urmă şi în S.U.A., statul a început să se preocupe de regularizarea şi remedierea anumitor aspecte ale vieţii sociale – de exemplu, taxând profitul excesiv, punând anumite piedici legale puterii capitalului etc. [26] Şi, în final, a avut loc o modificare a opiniilor capitaliştilor în multe privinţe şi o apropiere reciprocă între angajaţi şi angajatori. Oamenii au ajuns să înţeleagă că sunt meniţi unii altora, că trebuie să se privească unii pe alţii nu ca duşmani, ci ca parteneri. Mulţi “capitalişti” şi contractori recunosc organizaţiile muncitoreşti şi nu le mai tratează ca pe duşmani împotriva cărora trebuie să lupţi, ci ca pe aliaţi cu care trebuie să cooperezi. Pacea care există şi care a fost onest promovată de mai bine de zece ani între sindicatele muncitorilor din industria metalurgică elveţiană şi patronat a indicat un nou drum către depăşirea condiţiilor rele de viaţă materială şi spirituală. Crearea de asociaţii profesionale, de bresle, şi dezvoltarea lor în societăţi vocaţionale, care educă şi pregătesc viitorii meseriaşi, [27] ar trebui să ducă la o extindere fără precedent a democraţiei în industrie fără dizolvarea sistemului economic ca atare şi demonstrează noi căi către ţelul întrezărit de noi toţi – rectificarea acelor nedreptăţi şi abolirea acelor condiţii rele pe care la începutul acestui articol le-am grupat sub denumirea comună de “capitalism”.

Acest lucru înseamnă, totuşi, că noua situaţie e caracterizată de abandonarea antagonismului doctrinar al sistemului iniţial. Pe de o parte, vechea concepţie “liberală” individualistă e în mare măsură abandonată şi odată cu ea tot ceea ce ţine de atitudinea de “aşa vreau eu” capitalist şi de liberalism laissez-faire. Pe de o parte, intervenţia statului şi, pe de alta, dreptul muncitorilor la negocieri colective au fost recunoscute de mai toată tabăra “capitalistă”. De cealaltă parte, clasa muncitoare nu mai apără ideea socialismului de stat, deoarece i-a recunoscut caracterul totalitar periculos. Vechea lozincă a luptei de clasă şi-a pierdut mult din puterea de atracţie iniţială. Sigur că o oarecare tensiune încă se mai simte. Mai există încă “boşi” care ar vrea să abolească toate sindicatele ca să-şi poată recâştiga vechea lor poziţie de “stăpân la mine în casă” şi care se opun cu îndârjire oricărei intervenţii a statului denunţând-o ca “socialism de stat” şi “comunism”. Există încă şi lideri sindicali care consideră de datoria lor să trezească în muncitori conştiinţa luptei de clasă şi care mai mult sau mai puţin conştient subscriu la doctrina comunistă fără a se numi pe faţă comunişti. Lupte îndârjite între sindicate şi patronate vor mai fi încă duse. Dar puterea iniţială a capitalismului a fost frântă, chiar şi în S.U.A. [28] - ţara capitalismului clasic. Puterea sindicatelor e prea mare, prea bine stabilită şi, de la New Deal încoace, limitele pe care le pune statul capitalului sunt prea decisive ca să permită o întoarcere la vechiul laissez-faire şi la paradisul capitalist de genul “fac ce vreau”. Naivii au idei complet exagerate şi depăşite despre puterea lui Wall Street şi a marilor corporaţii. [29] În ultimii cincispreceze-douăzeci de ani situaţia s-a schimbat considerabil în sensul unui echilibru al raportului de forţe dintre capital şi salariaţi, şi depăşirii luptei de clasă.

Nu vrem să dăm o imagine prea roz a situaţiei. Sunt încă mari nedreptăţi şi condiţii extrem de grele. Dar acestea nu pot fi puse doar se seama capitalismului contemporan. Ele sunt în parte efectele unui industrialism primitiv, a sărăciei naturale a pământului, a plăcerii tot mai mici pe care o găseşte omul în munca industrială şi, mai presus de orice, a două războaie mondiale. Concentrarea de putere economică, de exemplu, are loc independent de sistemul industrial, doar din raţiuni tehnice, şi s-ar petrece şi într-o societate socialistă, ba încă acolo şi mai uşor. O mare parte din duritatea vieţii se datorează creşterii demografice rapide din ultima sută de ani. Cu siguranţă mai există încă în multe locuri un contrast izbitor între sărăcia proletariatului şi bogăţia capitalistă, dar pretutindeni presiunea puternică a taxelor are grijă ca influenţa capitalistă să nu devină prea puternică. Stăm încă sub ameninţarea depresiunii economice şi a şomajului  – dar, până acum, nimeni nu le-a găsit o soluţie sigură, în vreme ce am învăţat din experienţă că absorbirea de către stat a industriei nu înseamnă depăşirea crizei economice, ci din contra perpetuarea ei.

Omenirea a intrat acum în stadiul unor experimente care i-ar putea permite să găsească o mai justă ordine economică. Nu există soluţii a priori, dar remediile sau componentele remediilor care ar vindeca cel mai bine boala trebuie încercate discret; cât anume trebuie să facă statul şi cât sindicatele, ce cantitate de cooperare între forţa de muncă şi capital e necesară, câtă democratizare poate să suporte industria fără să dăuneze productivităţii.

Similar, atitudinea Bisericii faţă de chestiunea capitalismului a intrat într-o nouă etapă. Vechiul strigăt de “Jos capitalismul!” a devenit acum foarte problematic. În loc de asta trebuie să luptăm împotriva oricărei inumanităţi şi nedreptăţi izvorând din libera iniţiativă; dar mai presus de orice trebuie să luptăm împotriva monstrului totalitarismului comunist – care reprezintă maximum de nedreptate şi dezumanizare. Biserica nu are un program economic ca atare. Nu poţi deduce un program economic din Biblie. Din Biblie reiese, implicit, că proprietatea privată e, în mod normal, forma acceptată de toţi, şi că pericolele care decurg din proprietatea privată pot fi biruite prin puterea şi porunca iubirii.

Dar există anumite principii ale unei ordini juste care pot fi extrase, direct sau indirect, din Biblie – din înţelegerea biblică a omului. Ele pot fi formulate succint după cum urmează: omul, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, nu trebuie tratat niciodată ca un mijloc, ci doar ca un scop în sine. De aici decurge inviolabilitatea demnităţii persoanei. Pe de altă parte, omul e menit comunităţii, deci interesul său personal trebuie întotdeauna să fie limitat de interesele comunităţii. Omul nu e deci nici un simplu atom al colectivităţii, nici un simplu atom individual. Din acest motiv, cele două posibilităţi extreme ale liberalismului radical şi ale colectivismului radical sunt excluse din start. Nici laisez-faire-ul, nici totalitarismul comunist nu sunt posibilităţi creştine. Între acestea, totuşi, se află multe posibilităţi, şi toate acestea trebuie judecate prin modul cum valorizează sau nu cele două condiţii care cer garantarea libertăţii persoanei şi a existenţei adevăratei comunităţi.

Conflictul dintre cele două ideologii opuse, a liberalismului individualist şi a comunismului colectivist, a împiedicat prea multă vreme descoperirea unor soluţii mai fertile. [30] E greu de crezut că am epuizat posibilităţile unei soluţii care nu e nici individualistă, nici colectivistă. Sarcina Bisericii e aceea de a afirma continuu postulatele fundamentale ale justiţiei şi libertăţii, şi de a măsura orice soluţie prin aceste două standarde; cât despre restul, trebuie să stea în gardă, înainte de orice, împotriva inflexibilităţii doctrinare.

Un singur lucru trebuie totuşi să fie mereu accentuat, chiar dacă sună învechit: motivul e mai important decât structura. Sistemul just va rezulta întotdeauna din motivul just, ceea ce înseamnă din dragoste; dar motivul just, dreapta dispoziţie, niciodată nu vine din sistemul just. Funcţia de căpătâi a Bisericii e nu să schimbe structurile, adică sistemele legal şi instituţional, ci să schimbe intenţia prin unirea dătătoare de viaţă a indivizilor şi a comunităţii cu viul şi prezentul Domn Iisus Hristos. Acolo unde sunt oameni însufleţiţi de Duhul lui Hristos, acolo se vor dezvolta şi raporturile, legile şi aranjamentele drepte. Asta nu înseamnă că Biserica trebuie să se dezintereseze în mod individualist de chestiunile adevăratei ordini, de crearea de legi mai bune şi de organizarea industrială. Biserica poate să se implice, şi încă în modul cel mai eficient, atunci când îi înzestrează pe creştini, având de luptat într-un anumit context economic, cu acel spirit care îi ajută să coopereze şi cu capacitatea de a învăţa de la alţii. Biserica trezeşte astfel în creştini conştiinţa responsabilităţii pe care o au, aceea de a crea o ordine mai bună, şi uneşte diferitele grupuri, muncitori şi patroni, “capitalişti” şi “proletariat”, în căutarea comună a acestui mod de viaţă mai bun. Biserica poate şi trebuie să insufle creştinilor dorinţa de a crea o ordine socială în care fiecare persoană e valorificată ca membru al comunităţii şi care în acelaşi timp slujeşte cel mai bine interesele tuturor. Care va fi această ordine nu ştie nimeni, dar creştinul e sigur de un lucru: nu va fi nici totalitarismul comunist, nici liberalismul laissez-faire.

(Traducere, notă introductivă şi note: Mircea Platon)

NOTE:

[1] Vezi Tim Petersen, "Emil Brunner’s Social Ethics and its Reception in Ordoliberal Circles", în Christian L. Glossner, David Gregosz, editori, 60 Years of Social Market Economy Formation, Development and Perspectives of a Peacemaking Formula, Berlin, Konrad-Adenauer-Stiftung, 2010, 43-68.

[2] "Neo-ortodoxia", curentul teologic dominat de Karl Barth şi de Emil Brunner, a reafirmat, împotriva teologiei protestante liberale a secolului al nouăsprezecelea, faptul că, pentru a găsi o soluţie a crizei sale existenţiale, omul trebuie să meargă, dincolo de cultură şi de raţiune, la Cuvîntul lui Dumnezeu. Din păcate, aşa cum au observat atât teologi ortodocşi precum părintele Dumitru Stăniloae, cât şi teologi protestanţi precum Langdon Gilkey, Cuvântul e conceput ca un adevăr-indicator, nu ca o punte, e un enunţ adevărat între limitele căruia se manifestă exclusiv în lume dumnezeirea lui Iisus Hristos. Dumnezeirea lui Hristos ca "impresie tainică", "putere neînţeleasă" (Stăniloae) şi tot ceea ce ţine de Iisus Hristosul istoric, minunile şi chiar Învierea, sunt izolate de istorie prin acest Cuvânt. Astfel, afirmat de Barth şi de Brunner ca reacţie împotriva psihologismului teologiei protestante liberale, Cuvântul devine el însusi cuvinte (Gilkey), cultură, "cuvânt interior", discurs despre Dumnezeu şi nu act al lui Dumnezeu. Ascunzîndu-L pe Dumnezeu, acest cuvânt devine, la limită, mitologie, tocmai mitologia pe care "neo-ortodocşii" au încercat să o combată. Vezi Dumitru Stăniloae, "Cuvântul şi mistica iubirii", în Ortodoxie şi românism, Asociaţia Românilor din Basarabia şi Bucovina de Nord, 1992, 216-235; Langdon Gilkey, Naming the Whirlwind: The Renewal of God-Language, Indianapolis, Bobbs-Merrill, 1969, 78-104.

[3] Communism, Capitalism and Christianity, traducere Norman P. Goldhawk, Londra, Lutterworth Press, 1949. Brunner însusi a scris, rostit şi publicat conferinţe, în engleză, pe aceleaşi teme. Vezi, de exemplu, Emil Brunner, Christianity and Civilisation, New York, Charles Scribner's Sons, 1948. Traducerea în engleză pe care am folosit-o a fost tipărită, în trei ediţii, pe parcursul vieţii lui Brunner. Cum nu e vorba de un tratat de dogmatică sau de o lucrare de specialitate, ci de o încercare de popularizare, m-am simţit liber să traduc din engleză acest text, cu speranţa că va da un imbold specialiştilor.

[4] Brunner a prezentat acest prim capitol la Conferinţa Bisericilor de la Amsterdam, în 30 august 1948.

[5] În Justiţia şi ordinea socială (1943), Brunner precizase că statul poate apărea fie ca "o formă de comunitate care le include pe toate celelalte", fie ca "un tip de forţă, o organizaţie care, ca statul modern, e înzestrata cu monopolul forţei coercitive". Discutând cele două concepţii, Brunner conchide: "Indiferent că privim statul în aspectul lui benefic sau în cel sinistru, statul e o necesitate necondiţionată pentru om aşa cum este el acum, pentru omul în a cărui fiinţă egoismul şi instinctele anarhice, asociale joacă rolul atât de mare pe care îl ştim cu toţii. Fără sistemul coercitiv al statului, viaţa umană paşnică ar cădea victimă puterilor distrugătoare ale anarhiei." Dar, notează Brunner, dacă statul e lăsat ("instituit") de Dumnezeu, atunci statul există independent de voinţa omului şi nu poate fi explicat sau circumscris de teorii individualist-contractualiste: "Ca şi căsătoria sau familia, statul nu poate fi derivat din voinţa indivizilor, dintr-un contract social." Opus individualismului liberal, Brunner se opune şi colectivismului totalitar notând că, deşi statul are autoritate asupra omului în măsura în care acesta e persoană în relaţia cu alte persoane, statul nu are nicio autoritate asupra persoanei în relaţie cu Dumnezeu: "Omul nu 'aparţine' statului. Omul nu îsi primeşte demnitatea sa de om de la stat, ci anterior statului şi independent de el." Suveranitatea, precizează Brunner, nu aparţine nici statului, nici poporului, ci lui Dumnezeu, a cărui voinţă - criteriu, canon - trebuie să limiteze şi să informeze drepturile statului sau ale persoanelor. Vezi Emil Brunner, Justice and the Social Order, trad. Mary Hottinger, New York, Harper& Brothers, 1945, 71-75.

[6] Brunner vorbeşte de o disjuncţie între idealismul umanist liberal şi colectivismul naturalist al marxismului şi al omului masă. Idealismul umanist liberal, arată Brunner, e o "doctrină aristocratică. E concepţia de viaţă a unei elite burgheze. Raţiunea divină imanentă, fiind baza personalităţii, generează autarhia personalităţii individuale, a înţeleptului stoic, care nu are nevoie de nimeni." Prin urmare, arată Brunner, idealistul umanist liberal nu se va îndrepta spre comunitate, de care nu îl leagă nimic organic şi de care îl desparte conştiinţa propriei valori intrinseci, decât nevoia, deci interesul. Această relaţie contractuală între idealistul umanist liberal şi corpul social e o expresie a relaţiei stângace cu propriul trup: "În Liturghie se proclamă o legătură indisolubilă între pâinea materială şi hrana spirituală. Toate acestea fac imposibilă o spiritualitate unilaterală. Omul nu trebui să fie ruşinat de corpul său şi nevoile sale trupeşti. Pentru idealistul umanist liberal însa, această constituţie trupească a omului - partea animală, cum o numeşte - e partea ruşinoasă a existenţei sale, demnitatea sa rezidând în întregime în spiritul său, care e partea divină (...) Întregul sistem de valori umanist e bazat pe acest contrast sau opoziţie dintre natura animală şi spiritul divin. Scopul culturii umaniste e deci eliberarea spiritului de trup" (Emil Brunner, Christianity and Civilisation, New York, Charles Scribner's Sons, 1948, 100-102). Ca rezultat al acestui liberalism gnostic, Brunner vede o dezinteresare a idealistului liberal faţă de condiţiile de viaţă ale oamenilor simpli. Dar mai e ceva: dacă tot ceea ce contează e stimularea şi fortificarea intelectului în scopul eliberării lui de trup, atunci înseamnă că suferinţa - frigul, foamea, boala - altora e o iluzie, un moft. Lucru extrem de convenabil, de vreme ce suferinţa altora îţi aduce banii necesari cultivării propriului intelect. Şi cultivarea propriului intelect nu se poate face, în cazul acestor idealişti,  decît în condiţiile în care poţi uita de corp pentru că i-ai satisfăcut toate dorinţele. Ca să devină nimic, corpul trebuie să devină totul. Intelectul idealistului e îngerul bântuind universul infinit al dumnezeului-trup amuţit cu cârnaţi de Pleşcoi. Idealiştii liberali nu sunt doar îngeri, ci îngeri răi, gata să închidă, să abandoneze, să azvârle în "interval" întreaga istorie. E interesant cum autarhicii spirituali liberali se opun autarhiei economice predicate de economia personalistă.

[7] Pentru confirmarea acestui adevăr, cei interesaţi de adevăratele rezultate ale globalizării neoliberale, catastrofale pentru economia mondială şi pentru clasele de mijloc din America (şi din Europa), pot consulta articolul lui Michael Snyder, "22 Statistics That Prove The Middle Class Is Being Systematically Wiped Out Of Existence In America (83 percent of all U.S. stocks are in the hands of 1 percent of the people", Business Insider, 15 iulie 2010 (http://www.businessinsider.com/22-statistics-that-prove-the-middle-class-is-being-systematically-wiped-out-of-existence-in-america-2010-7). Pentru o analiză economică bazată şi pe statisticile de mai sus şi denunţând efectele economice ale escrocheriei politice numite "supply-side economics", o teorie popularizată şi de neoliberali/neoconservatori români precum Dragoş-Paul Aligică, vezi Martin Wolf, şef-analist economic la Financial Times, "The Political Genius of Supply-Side Economics" (http://blogs.ft.com/martin-wolf-exchange/2010/07/25/the-political-genius-of-supply-side-economics/).  În volumul Reconstrucţia dreptei (Bucureşti, Humanitas, 2009), Dragoş-Paul Aligică şi Valeriu Stoica au propus racordarea la reţeaua sistemului neoliberal-corporatist transnaţional  ca soluţie la problemele sociale ale României. Deşi salutată ca o carte de inestimabilă valoare teoretică şi practică de întreaga sectă neoconservatoare/neoliberală românească (Vladimir Tismăneanu, Mihail Neamţu, Cristian Preda, Cristian Pătrăşconiu etc), nu văd cum anume am putea crea o clasă de mijloc racordând România la un sistem care a distrus clasa de mijloc şi în societăţi mai robuste economic şi politic decât România post-comunistă.

[8] "Comunitatea există doar acolo unde există o adevărată conştiinţă a personalităţii şi un adevărat şi spontan sentiment al uniunii persoanelor; amândouă trimit spre sfera religioasă" (Brunner, Justice and the Social Order, 280).

[9] Brunner nu are în vedere un stat sindicalist şi denunţă pericolul unui monopol al sindicatelor, acolo unde e cazul, la fel de mult ca şi monopolul capitalist (Brunner, Justice and the Social Order, 280-281). Pentru o trecere în revistă a literaturii documentând criza şi subţierea sindicatelor occidentale după 1980, în contextul sistemului neoliberal-corporatist transnaţional, vezi Michael Fichter, "Trade Union Members: A Vanishing Species in Post-Unification Germany?", German Studies Review, vol. 20: 1 (feb. 1997), pp. 83-104, şi Gerald Friedman, Reigniting the Labor Movement: Restoring means to ends in a democratic Labor Movement  (New York, Routledge, 2008).

[10] Brunner a scris şi prezentat această conferinţă în contextul luptei, în Germania de Vest a anilor 1948 şi 1949, dintre social-democraţii lui Kurt Schumacher şi creştin-democraţii lui Konrad Adenauer. Primii promovau o Germanie unificat-neutră, erau mai ales protestanţi şi doreau naţionalizarea sectoarelor cheie ale economiei germane. Creştin-democraţii erau puternic sprijiniţi de ierarhia catolică, promovau integrarea euro-atlantică şi o economie, socială, de piaţă.

[11] Din această perspectivă, wikiprofeţia unui neoliberal român despre cum "creştinismul secolului XXI va fi urban sau nu va fi deloc" e nu doar o bizarerie teologică, ci şi o absurditate antropologică, absurditate sporită de faptul că autorul butadei predică acum ordoliberalismul, bazat şi pe antropologia creştină a lui Brunner, opusă economismului care, arată Brunner, a dus la uriaşele aglomerări urbane depersonalizante. Din punct de vedere istoric, antipăşunismul wikiprofetului e menit a suferi corecturi drastice, de vreme ce studiile demografice şi urbanistice arată că America evoluează spre o nouă formă de geografie umană, populaţia Americii abandonând oraşele pentru a se îndrepta, păşunist, spre "exurbii". Vezi, în acest ultim sens, sursele academice menţionate de neoconservatorul american David Brooks în cartea On Paradise Drive : How We Live Now (And Always Have) in the Future Tense (New York, Simon and Schuster, 2004, 1-53, 283-285).

[12] Vezi în acest sens şi capitolele relevante din John C. Medaille şi Ovidiu Hurduzeu, editori, Economia libertăţii: Renaşterea României profunde (Bucureşti, Logos, 2009).

[13] Dacă în cazul Germaniei lui Konrad Adenauer şi al "economiei sociale de piaţă", aceste principii s-au manifestat mai ales prin acceptarea unui oarecare grad de control economic de stat, prin dezvoltarea unui sistem generos de pensii şi asigurări sociale şi prin sprijinul acordat de stat şcolilor confesionale, pentru o versiune mai sofisticată şi mai îndepărtată de "statul asistenţial" a acestor principii, vezi ideea (controversată în execuţie) de "Big Society" teoretizată de Phillip Blond în Red Tory: How Left and Right Have Broken Britain and How We Can Fix It (London, Faber and Faber, 2010).

[14] Neoliberalii români, inclusiv cei declarat creştini - îngrămădiţi recent sub conducerea lui Teodor Baconsky pe pluta creştin-democrată cu care speră să se salveze din naufragiul PDL -, au scris ani de zile în cultul globalizării şi al altor forţe şi instituţii abstract-impersonale. Omul concret, familia, ţara, tradiţiile, totul ar trebui, conform neoliberalilor români, să se supună, adapteze, modeleze, închine, vândă forţelor abstract-impersonale. Forţele abstract-impersonale îl ajută pe idealistul liberal să se elibereze de istorie, aşa cum impersonalul "mers al istoriei" îl ajuta pe marxist să abolească întregi clase sociale "revolute". Între idealismul liberal şi materialismul dialectic şi istoric, între "darul/povara libertăţii" unora şi "darul/povara responsabilităţii" altora (după cum notează Miklos Haraszti, comuniştii nu vorbeau niciodată de libertate, ci doar de responsabilitate), omul stă să dispară, cu sufletul luat în stăpânire de dracii idealist-anarhici şi trupul înrobit de diavolii materialist-dialectici.

[15] Pentru contextul calvin, vezi Philip Benedict, Christ's Churches Purely Reformed: A Social History of Calvinism (New Haven, Yale University Press, 2002). Pentru contextul românesc vezi, de exemplu, ce am scris în articolul "Statul dădacă multilateral corupt": "În epoca interbelică, unul dintre principalii apărători ai drepturilor romilor a fost şi unul din marii luptători pentru o economie la scară umană, preotul Constantin Dron, consilier patriarhal, profesor de drept canonic, preşedinte al Oficiului naţional de cooperaţie şi preşedinte de onoare al Asociaţiei 'Deşteptarea Romilor şi romiţelor din România' care îsi propunea, printre altele, să încurajeze organizatiile meşteşugăreşti ale romilor din România" (http://www.ziuaveche.ro/editorial/statul-dadaca-multicultural-corupt).

[16] Vezi Chronicles of Wasted Time: An Autobiography, memoriile lui Malcolm Muggeridge, sau, pentru o trecere în revistă academică a literaturii socialismului britanic, Robert Leach, "Christian Socialism: The historical and contemporary significance of Christian socialism within the Labour Party" (www.psa.ac.uk/journals/pdf/5/2002/leach.pdf).

[17] Aşadar rostul Bisericii, conform lui Brunner, e să ne arate că tot ceea ce ne desparte e la fel de important ca tot ceea ce ne uneşte. Pentru că doar astfel poţi distinge între “idealismul” hitlerist/comunist şi jertfelnicia creştină. Judecata lui Brunner poate suna a radicalism într-o Românie adormită de murmurul frazei: “E mai important ce ne uneşte decât ce ne desparte” (o variaţiune a apoftegmei lui Andrei Pleşu, conform căruia “îngerii buni unesc şi îngerii răi despart”). Dar dacă ne uneşte minciuna şi ne desparte adevărul, atunci nu, nu e mai important ce ne uneşte. Pentru că ceea ce ne uneşte nu există, e doar o lipsă.

[18] Deutsche Christen a fost o mişcare protestantă pro-nazistă care urmărea arianizarea creştinismului.

[19] Colaborarea strânsă dintre catolicii germani şi autorităţile americane de ocupaţie după 1945 l-a făcut pe Martin Niemöller, liderul Bisericii Luterane din Germania, exasperat de manipulările şi presiunile la care era supusă naţiunea germană, să declare într-o conferinţă de presă din 1950 că Republica Federală Germană a fost "concepută la Vatican şi născută la Washington" (Deborah Kisatsky, The United States and the European right, 1945-1955, Columbus, The Ohio State University Press, 2005, 47).

[20] Punctul (12) ar trebui să le dea de gândit celor care continuă să caute “germenii” comunismului în istoria patriarhală a românilor, denunţată drept “fascistă” şi deci ca un “preludiu” al totalitarismului comunist. Pentru o dezvoltare pe larg a acestei teorii, care îl face pe Eminescu un precursor al comunismului-ceauşist, vezi, cu tot cu citatele sale aprobatoare din Slavoj Zizek şi G. M. Tamas (cu care astăzi polemizează "gentil"), Vladimr Tismăneanu, Fantasies of Salvation (Princeton University Press, 1998). Printre alte recenzii critice la adresa cărţii, vezi şi recenzia lui Paul Gottfried, "Neocons on the Danube", tradusă in româneşte aici: http://convorbiri-literare.dntis.ro/PAULmai9.html.

[21] În privinţa politicii agrare sovietice timpurii, favorabile din oportunism micului proprietar, vezi trimiterile pe care le fac în eseul meu despre "Statul reprezentativ" din volumul Economia libertăţii.

[22] Brunner accentuează iarăşi cât de important este discernământul, care ne îngăduie să observăm când frânturile de adevăr sunt încleiate mincinos.

[23] Citat din "Ein' feste Burg ist unser Gott", imn compus de Luther.

[24] Şi totuşi, Brunner era ferm că soluţia trebuie să aibă în vedere o economie personalistă, a întreprinderilor mici şi mijlocii: "Problema opoziţiei dintre comunism şi capitalism a suferit modificări în ultimul timp, de când capitalismul a adoptat forma colectivistă a trusturilor, cartelurilor etc. Antreprenorul liber a devenit în mare măsură o ficţiune. din punctul de vedere al dreptului la libertate, nu ar fi nicio diferenţă dacă aceste companii ar fi naţionalizate [...] Adevăratul interes al comunităţii ar cere, de fapt, reducerea acestui capitalism mamut cu caracterul lui monopolist la dimensiunile unui sistem mai suplu de întreprinderi mici şi mijlocii" (Brunner, Justice and the Social Order, 279).

[25] Vezi în acest sens articolul, parţial autobiografic, semnat de un discipol al lui Brunner, Reinhold Niebuhr şi Paul Tillich, John C. Bennett, "Protestantism and Corporations", în Oliver F. Williams şi John W. Houck, editori, The Judeo-Christian Vision and the Modern Corporation, Notre Dame, University of Notre Dame Press, 1982, 83-106.

[26] Pentru similitudinea dintre ceea ce Brunner numea "supravegherea statului" şi ceea ce Wilhelm Röpke numea "intervenţia statului" în economie, vezi Brunner, Justice and the Social Order, 279.

[27] Vezi, pentru un bun exemplu  a ceea ce ar putea face cooperaţia şi în România, W. P. McCann, "The Trades Guild of Learning", Journal of Vocational Education & Training, 19: 42 (1967), 34 — 40.

[28] A revenit, odată cu globalizarea, cu deregularea reaganit-clintoniană a băncilor, cu parazitarea bugetului de stat de către complexul militaro-industrial, cu escrocheria economică cu miză politică numită “supply-side economics”, şi cu transformarea economiilor occidentale în economii de servicii şi financiare, care adică nu produc mai nimic (cu excepţia Germaniei, de exemplu, care se foloseşte de ascendenţa sa în cadrul UE şi de euro pentru a menţine statele sud şi est-europene în postura de pieţe de desfacere pentru produsele germane). Vezi Martin Wolff, "Eurozone plays ‘beggar my neighbour’", Financial Times, 18 mai 2010, şi analiza STRATFOR publicată aici: http://www.ziuaveche.ro/geopolitica/stratfor-germania-incaleca-ue.

[29] Atunci, în 1948, acest lucru era valabil, dar după deregularea reaganit-clintoniană a băncilor, puterea lui Wall Street a revenit la nivelele pre-New Deal, cu consecinţele nocive pe care le-am văzut şi datorită cărora abia am început să suferim.

[30] Din păcate, în România, libertatea ne e încă dominată şi îngrădită de o bătălie între determinisme, de vreme ce retorica anticomunistă a nebuloasei ideologice pedeliste e de natură pur oportunistă, aşadar capitalist-globalistă în acest moment. Determinismul marxist a fost înlocuit de un determinist capitalist-globalist, cu orice “a treia forţă” aşezată sub semnul "barocului stalinisto-fascist", al "comunismului mistic" şi al altor himere conceptuale de acest fel. Abandonarea spiritului critic, a criteriilor fine, pentru că exacte, de judecată, nu poate decât să perpetueze, sub masca “dreptei”, o atitudine spirituală de esenţă revoluţionar/naţional-bolşevică, care scuză cele mai mari nedreptăţi în numele inevitabilităţii istorice. Cultul Capitalului lui Marx a lăsat locul cultului capitalului oligarhic. Ca şi la 23 august 1944, şi la 22 decembrie 1989 românii au “întors armele” dar poartă acelaşi război. Al altora. Încă nu am ajuns să luptăm propriile noastre războaie sau să stăm acasă. În curând nici nu vom mai avea casă. Şi vom plânge după vremea când aveam ce apăra. Deocamdată ne bucurăm, adică vindem/radem/exploatăm, de ce avem. Dar de ce anume se vor bucura copiii noştri? Ce avem şi ce lăsăm?