miercuri, 30 septembrie 2015

Credinţă, patriotism, etc...



Printre alte lucruri menite să contribuie dacă nu la o deşteptare, măcar la o trezire, numărul de săptămâna trecută al publicaţiei Caţavencii cuprinde două articole care ne spun ceva despre reperele unor personaje reprezentative ale lumii româneşti de astăzi. Este vorba despre mesajul de condoleanţe trimis de PF Daniel familiei lui Vadim Tudor (http://www.catavencii.ro/mitropolitii-rusinii/) şi despre modul în care Gabriel Liiceanu aprecia „realizările” lui Traian Băsescu în cursul celor zece ani în care a fost preşedintele României, şi anume capacitatea lui Traian Băsescu de a ne fi „aşezat pe drumul pe care noi, cei care credem care e binele în chip matur al României, trebuia să ne aşezăm” (http://www.catavencii.ro/editorial/securistii-intre-ei/).
La prima vedere, ai putea crede că, prin mesajul său către familia lui Vadim, PF Daniel a ţinut să demonstreze că este capabil de acte şi mai nedemne decât cel prin care-i acorda lui Liviu Dragnea ordinul „Sfinţii Martiri Brâncoveni” (http://www.hotnews.ro/stiri-esential-18293706-liviu-dragnea-primit-ordinul-sfintii-martiri-brancoveni-din-partea-patriarhului-daniel.htm). De fapt, aşa şi este, dar nu doar pentru că Patriarhul l-a descris pe Vadim în termeni care falsifică sensul cuvintelor esenţiale („om credincios şi erudit, patriot”), ci şi pentru că mesajul este adresat „familiei” lui Vadim în sens larg: oamenilor simpli, care credeau în Vadim în aceeaşi măsură în care îl credeau. Mesajul Patriarhului este nedemn în primul rând pentru că foloseşte moartea unui om pentru a-şi lărgi parohia cu enoriaşii lui Vadim, rămaşi fără păstor. Ca şi în cazul decorării lui Dragnea, mesajul Preafericitului Daniel strică sensul, deci valoarea lucrurilor fundamentale: jertfa, credinţa, cultura, patriotismul. Poate că Patriarhul deduce validitatea cuvintelor din principiul validităţii Tainei, care nu depinde de nevrednicia slujitorului. Dar acordând cuvintelor sensuri false înseamnă a introduce lucruri necurate în materia Tainei; înseamnă un act de profanare.
Cât despre mulţumirea adresată de Gabriel Liiceanu lui Băsescu, nu poţi să nu te gândeşti la mulţumirile adresate de Iliescu minerilor după devastarea şi terorizarea Bucureştilor. Pentru că mulţumirile lui Liiceanu vin „la capătul mandatelor, cînd omul săvîrşise cam tot ceea ce aveau nevoie medicii şi procurorii ca să formuleze un diagnostic” (http://www.catavencii.ro/editorial/securistii-intre-ei/). Sau, la fel de bine, ţi-ai putea aminti de mulţumirea pe care Gabriel Liiceanu i-o adresa lui Robert Turcescu, pentru felul în care acesta citise „Apelul către lichele” (august 2004, https://www.youtube.com/watch?v=sw88YdhOE2w )



După cum avea să se dovedească însă, Turcescu nu era decât unul dintre cei care-şi "ridicau glasul din nou în minciună", asasinând, asemenea Patriarhului Daniel, vorbe precum „demnitate, libertate, conştiinţă, dreptate, popor”. Cuvinte pe care Liiceanu le-ar dori apărate. Cel puţin câtă vreme relaţiile şi cifrele de vânzări nu sunt tulburate (http://www.catavencii.ro/cum-nu-s-a-stricat-robert-turcescu-cu-gabriel-liiceanu/).
Şi pentru că astăzi Patriarhul Daniel sărbătoreşte opt ani de la întronizarea în demnitatea de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, i-am pregătit două dedicaţii potrivite:


David Olney, “Jerusalem tomorrow”




Man, you should have seen me way back then
I could tell a tale I could make it spin
I could tell you black was white
I could tell you day was night

Not only that I could tell you why
Back then I could really tell a lie
Well, I'd hire a kid to say he was lame
Then I'd touch him and I'd make him walk again

Then I'd pull some magic trick
I'd pretend to heal the sick
I was takin' everything they had to give
It wasn't all that bad a way to live

Well, I'm in this desert town and it's hot as hell
But no one's buyin' what I’ve got to sell
I make my lame kid walk
I make a dumb guy talk

I'm preachin' up a storm both night and day
Everyone just turns and walks away.
Well, I can see that I'm only wasting time
So I head across the road to drink some wine

This old man comes up to me
He says, “I seen you on the street”
You're pretty good if I do say so myself
But the guy comes through last month
He was somethin' else.

Instead of callin' down fire from above
He just gets real quiet and talks about love
And I'll tell you somethin' funny
He didn't want nobody's money

I'm not exactly sure
What this all means
But it's the damnest thing
I swear I've ever seen.

Well, since that time every town is the same
I can't make a dime I don't know why I came
I decide I'll go and find him
And find out who's behind him

He has everyone convinced that he's for real
Well, I figure we can work some kind of deal
Well, he offers me a job and I say fine
He says I'll get paid off on down the line

Well, I guess I'll string along
Don't see how too much can go wrong
As long as he pays my way I guess I'll follow
We're headed for Jerusalem tomorrow

Tom Waits, "God's Away On Business"



I'd sell your heart to the junkman baby
For a buck, for a buck
If you're looking for someone
To pull you out of that ditch
You're out of luck, you're out of luck

The ship is sinking
The ship is sinking
The ship is sinking
There's leak, there's leak,
In the boiler room
The poor, the lame, the blind
Who are the ones that we kept in charge?
Killers, thieves, and lawyers

God's away, God's away,
God's away on Business. Business.
God's away, God's away,
God's away on Business. Business.

Digging up the dead with
A shovel and a pick
It's a job, it's a job
Bloody moon rising with
A plague and a flood
Join the mob, join the mob
It's all over, it's all over, it's all over
There's a lick, there's a lick,
In the boiler room
The poor, the lame, the blind
Who are the ones that we kept in charge?
Killers, thieves, and lawyers
God's away, God's away, God's away
On Business. Business.
God's away, God's away,
On Business. Business.

Goddamn ther's always such
A big temptation
To be good, To be good
Tere's always free cheddar in
A mousetrap, baby
It's a deal, it's a deal
God's away, God's away, God's away
On Business. Business.
God's away, God's away, God's away
On Business. Business.
I narrow my eyes like a coin slot baby,
Let her ring, let her ring
God's away, God's away,
God's away on Business.
Business...

marți, 15 septembrie 2015

Natura ca un aliat: un interviu cu Wendell Berry



Interviu realizat de Sarah Leonard şi publicat în Dissent Magazine, Spring 2012 (https://www.dissentmagazine.org/article/nature-as-an-ally-an-interview-with-wendell-berry ). Introducere de Sarah Leonard. Traducere şi note de Gheorghe Fedorovici.
*

Fiecare nou val de preocupare pentru mediu pare să ajungă până la pragul lui Wendell Berry. Berry a renunţat la activitatea de predare şi scris de la New York în anii şaizeci pentru a se întoarce în Kentucky, întemeind o mică fermă la Lanes Landing în apropiere de Port Royal, unde s-a dedicat scrisului despre rădăcinile vieţii pe care o ducea acolo. Cititorii i-au căutat inspiraţia pentru a învinge amestecul neîncetat de distrugere a mediului şi producere industrială a hranei. Berry reprezintă un anumit gen de alternativă. Atunci când am ajuns la Lanes Landing ştiam că mulţi căutători veniseră înaintea mea pentru a ataşa scrisului său o faţă şi pentru a vedea această viaţă cu proprii lor ochi.
Berry este cel mai bine cunoscut pentru atenţia sa faţă de loc – o subliniere a comunităţii şi o cunoaştere intimă a căminului, de la sol la caracteristicele vremii la istoria umană. Iniţial am ajuns la scrierile lui prin intermediul Agrarienilor sudişti, un grup de doisprezece sudişti care în 1930 au publicat I’ll Take My Stand, un manifest opus industrialismului din nord şi pierderii unei vieţi agrare contemplative, înrădăcinate. Opoziţia lui Berry la definiţiile capitaliste ale progresului rimează cu o lungă tradiţie intelectuală de scepticism faţă de urbanizarea, mecanizarea şi hipermobilitatea americană. Poemul său din 1973, „Manifest: Frontul de Eliberare al Fermierului nebun” începe cu imaginea omului de astăzi, dezrădăcinat şi mercantil:

Iubeşte profitul rapid, creşterea anuală,
concediul plătit. Doreşte-ţi mai mult
din tot ce e gata făcut. Teme-te
să-ţi cunoşti vecinii şi teme-te să mori.
Şi vei avea o fereastră în capul tău.
Nici măcar viitorul tău nu va mai fi un mister
vreodată. Mintea îţi va fi imprimată pe o cartelă
şi zăvorâtă într-un sertăraş.
Când vor dori să cumperi ceva,
te vor chema. Când vor dori
să mori pentru profit, te vor anunţa. [1]

Chiar şi atunci când supune societatea de piaţă unei critici nimicitoare, Berry caută tensiunile care au rămas profund nerezolvate în scrierile Agrarienilor: cum pot oamenii să devină mai liberi – liberi faţă de patriarhat, de rasism şi tot aşa – fără să ajungă dezrădăcinaţi. În The Hidden Wound, Berry a abordat tema rasei din perspectiva experienţei pe care i-a oferit-o faptul de a creşte la o fermă din Kentucky, iar în eseuri precum „Feminism, the Body, and the Machine” el a pus libertatea în relaţie cu economia unei gospodării înfloritoare; pentru el, feminismul, precum şi libertatea bărbatului, înseamnă a asuma o ocupaţie permanentă şi liberă în cadrul unei gospodării independente, care se bazează cât mai puţin pe bunuri de larg consum.
Sursele lui Berry pot fi identificate dincolo de Agrarieni până la concepţiile ecologice şi religioase despre natură. El întreabă cum ne putem dezvolta înţelegerea despre mediul nostru în aşa fel încât să-i respectăm limitele în timp ce ne rânduim vieţile. De aceea, el se opune modelului de conservare al parcurilor naţionale: puritate de partea aceasta, spoliere de cealaltă. „Agricultura care întrebuinţează natura,” a scris el, „...aborda lumea în felul unui om priceput în arta conversaţiei [...] La toate fermele, fermierii încercau să cunoască în mod responsabil locul în care trăiau şi să «cunoască spiritul locului.»”
Toate acestea ridică întrebări serioase asupra unui gen de epistemologie agrariană. Dacă nu ne putem baza pe soluţii tehnocrate, cum putem să ne determinăm limitele? Cum putem consulta spiritul locului? Berry se apropie de această întrebare vorbind despre viaţa la fermă, precum şi despre religie şi poezie. Cea mai recentă carte a sa, The Poetry of William Carlos Williams of Rutherford (Counterpoint, 2011), este un tribut adus poetului a cărui operă a explorat Paterson, New Jersey, cu toată sensibilitatea şi înţelegerea asociată pe care şi Berry le induce cercetărilor poetice ale propriului său loc.
Pentru ca toate acestea să nu sune prea abstract, cel dintâi lucru pe care Berry mi l-a pus în mână, după un pahar cu apă, a fost „The 50-Year Farm Bill” [2] o propunere pe termen lung gândită în mare parte de prietenul său Wes Jackson de la Land Institute „pentru o schimbare sistemică treptată în agricultură.” Propunerea se concentrează asupra re-dezvoltării biodiversităţii naturale a pământului, iar Berry a mers la Washington pentru a o susţine. Berry a fost activ şi în opoziţia faţă de industria de extragere a cărbunelui din Kentucky, iar recent şi-a retras lucrările de la Universitatea din Kentucky după ce aceasta a acceptat bani din cărbune pentru construirea unui dormitor destinat echipei de baschet a universităţii.
Berry, care acum este în vârstă de şaptezeci şi şapte de ani, a primit numeroase distincţii pentru opera sa. Anul acesta el a fost ales pentru a susţine Conferinţa Jefferson în domeniul ştiinţelor umaniste [3] cea mai înaltă apreciere a guvernului federal în domeniul umanist. Michael Pollan-ii lumii îl omagiază adeseori şi în mod deschis. Dar situaţia chestiunii ecologice în America şi în lume este în prezent mai sumbră decât era la vremea când Berry s-a apucat de scris.
Casa de fermier a lui Berry este aşezată pe o coastă abruptă, străjuind peste Kentucky River şi peste pământul despre care a scris demult că este „un loc de care nu-mi amintesc să nu-l fi ştiut vreodată.” Este încurajator să-l vezi pe Berry onorat şi lucrările sale citate, însă Berry ne cere să ne preocupăm de întregul proces de cultivare a pământului, de la pământ la lucrători, de toate domeniile întrepătrunse ale economiei discutate de autorii din acest domeniu special. Acesta nu este un lucru uşor de făcut în faţa unei catastrofe ecologice iminente, o situaţie care pare să aibă nevoie de rezolvări rapide. Am început cu nemulţumirea exprimată de Berry în legătură cu faptul că hrana singură nu ar trebui să domine discuţia publică.
- Sarah Leonard.

*

Wendell Berry: Discuţia despre hrană nu are nici un sens cât timp nu discutăm în acelaşi timp despre pământ, despre felul în care lucrăm pământul, despre asigurarea fertilităţii şi întreţinerea infrastructurii fermei. Cum crezi că vei reuşi să obţii cea mai bună lucrare a pământului şi cea mai bună hrană dintr-un peisaj care şi-a desfiinţat îngrăditurile, ceea ce înseamnă că animalele au fost îndepărtate din agricultură? Fără animale, ceva esenţial este îndepărtat din minţile fermierilor. Oamenii pentru care tot ce contează este porumbul şi fasolea au, mă tem, nişte minţi extrem de specializate.

Sarah Leonard: Puteţi vorbi despre felul în care vă gândiţi la lucrul dumneavoastră la fermă?

WB: [savantul britanic în agricultură] Sir Albert Howard spunea că felul naturii de a gospodări pădurea virgină – şi Wes Jackson ar adăuga, şi preria virgină – include întotdeauna animalele. Iar înţelegerea lui Howard a „lucrării” naturii în ecosistemele neperturbate exprimă temelia ştiinţifică a agriculturii organice . . . . Prin urmare, diferenţa dintre o mare fermă din Midwest care practică o rotaţie a culturilor de porumb şi soia pe fiecare pogon cultivabil şi o bună fermă de mică întindere având o diversitate ordonată de plante şi animale este una de structură, iar aceasta este o diferenţă hotărâtoare. Nu există niciun fel de complexitate structurală în rotaţia porumbului şi fasolei. Legăturile dintre oameni şi pământ sunt periculos de simplificate; în primul rând, ele sunt de natură tehnologică.

SL: Iar aceste legături sunt simplificate într-un mod încă şi mai grotesc în industria cărnii.

WB: Vorbiţi despre sistemul industrial care închide animalele strâns unele lângă altele într-un loc şi le cultivă hrana într-alt loc, de regulă îndepărtat. Acest fapt întrerupe ciclul fertilităţii şi încalcă toate principiile naturii de care depind agricultura de subzistenţă şi o sursă sigură de hrană. Rolul propriu-zis al animalelor în agricultură este de a duce până la capăt integritatea ecologică a fermelor şi de a produce hrană pentru oameni din păscutul păşunilor – în mod special din acele păşuni aflate pe un teren care este în mare parte, sau integral, potrivit doar pentru păscut.
Cunoaşteţi expresia „o muncă ce-ţi amorţeşte mintea”? Este un clişeu care multă vreme a fost întrebuinţat pentru a denigra munca la ţară. Dacă politicile tale economice alungă fermierii de pe pământ, eşti mulţumit că i-ai salvat de la „o muncă ce-ţi amorţeşte mintea” – „amorţeală” asociată de regulă fermelor mici. Dar dacă ai câteva mii de pogoane de porumb şi te trezeşti dimineaţa pentru a-ţi petrece întreaga zi conducând o maşină de cultivat, sau o cisternă de stropit sau o combină de-a lungul aceloraşi rânduri identice, zi după zi… asta e de fapt o muncă mărginită. Şi care-ţi va mărgini şi mintea. Dar să presupunem că ai, să zicem, cam o sută sau o sută şi cincizeci de pogoane de teren arabil, poate vreo douăzeci şi cinci de vaci din rasa Jersey, câţiva porci, o grădină, flori pretutindeni, nişte rândunici care să cuibărească sub streaşina hambarului şi copii care să se joace şi să cutreiere prin jur. Aici nu e nimic mărginit. E nevoie de multă muncă, desigur. Dar e nevoie totodată de atenţie permanentă şi inteligenţă; oferă plăcere din plin şi probabil că veţi descoperi că aceasta se întemeiază pe iubire.

SL: Consideraţi că o mare parte din populaţie ar fi fericită ocupându-se cu acest gen de muncă?

WB: Poate că nu. … Însă aţi schimbat conversaţia în direcţia chestiunii vocaţiei. Ar fi greşit să ne închipuim că fiecare persoană este chemată să fie fermier. Pentru a întrebuinţa exemplul Amish, comunitatea agrară are nevoie de mecanici, manufacturieri (sunt lucruri care lor le trebuie, dar pe care noi nu le mai producem), potcovari, curelari, crescători de cai, tâmplari şi aşa mai departe. Nu am spus niciodată că toată lumea trebuie să devină fermier. Dar spun însă că toată lumea trebuie să lucreze la ceva folositor şi necesar, nu la ceva distructiv. A înlocui „jobul” (orice job) cu vocaţia, aşa cum am făcut noi, este dezastruos.

SL: De ce credeţi că agricultura urbană a primit atât de multă atenţie?    

WB: Avem totul de câştigat de la agricultura urbană. Dar ea nu înseamnă cultivarea pământului [„farming”]. De pildă, oraşul Louisville din Kentucky nu se poate hrăni doar din grădinărit. Oraşele au nevoie de lapte şi carne – lucruri pe care nu le poţi produce în oraş. De fiecare dată când cineva din Louisville plantează ceva pentru a fi mâncat, ne face un bine nouă, celor de la ferme. Grădinarii urbani cunosc ceva din biologia, din arta şi din nesiguranţa creşterii hranei, ceea ce le permite să-şi imagineze viaţa şi munca implicate în cultivarea pământului la ţară. De aici, precum şi din interesul pentru hrana locală putem obţine un agrarianism urban pe care-l consider pur şi simplu indispensabil.

SL: De ce credeţi că accentul a fost pus atât de mult pe agricultura urbană şi nu pe lucrurile dinafara oraşului?

WB: Ei bine, populaţia urbană şi-a permis, bucurându-se de combustibili minerali ieftini şi de alte subvenţii, să se perceapă oarecum insulară. Independentă. Puteţi compara această atitudine cu antica concepţie greacă despre oraş, care includea atât centrul urban construit precum şi zona rurală înconjurătoare. Străvechile oraşe şi cetăţi greceşti aveau magazii de cereale şi grajduri. Grânele treierate erau depozitate în oraş, iar turmele şi cirezile erau aduse în oraş peste noapte pentru siguranţă. Aceasta reprezenta un contact imediat între oraş şi zona rurală, iar noi am pierdut lucrul acesta. Louisville a pierdut Oborul de vite Bourbon [4] şi o mare parte din industria de tăiere a vitelor şi preparare a cărnii care se realiza acolo, dar se pare că mulţi locuitori din Louisville au perceput asta drept progres. Am încercat să contribui la efortul de mutare a târgului de vite în împrejurimile oraşului Lexington, Kentucky, însă lumea nu l-a dorit deloc, oriunde ar fi fost. Oamenii voiau carnea, dar nu şi animalele vii, sau balega. Ceea ce este o treabă greu de scos la capăt, şi nebunească totodată. Trebuie să te concentrezi asupra întregii structuri economice fundamentale, de la câmpie la pădure şi oraş în aşa fel încât să poţi avea dreptate economică (adică un simţ al echilibrului) şi nici un fel de muncă degradantă. De exemplu, dacă ai o industrie de procesare a cărnii la scară mare, unde unele suflete amărâte trebuie să lovească vitele-n cap de dimineaţa până seara, acest lucru este degradant pentru toată lumea implicată.
Dar orice fel de corvoadă este oribilă. Corvoada înseamnă a avea prea multă muncă repetitivă de făcut pentru o lungă perioadă de timp, fără a avea de ales altceva în afară de munca respectivă pe care o faci sub comanda unui şef. Când toată lumea din această zonă cultiva tutun, un necunoscător din vreo suburbie sau oraş care ne vedea la lucru în timpul recoltării nu putea fi decât îngrozit. Era o muncă extraordinar de grea. Arşiţă. Zile nesfârşite, efectiv din noapte până-n noapte, extenuante. Dar asta nu ţinea tot anul. Iar noi o făceam cu ajutorul vecinilor şi fără ca cineva să aştepte să fie plătit. (Vechea regulă era că nimeni nu a terminat de strâns până când toată lumea nu a terminat.) Treaba asta nu era corvoadă.

SL: Una dintre tendinţele manifestate în rândul tinerilor (să fie vorba despre o timidă revenire a vechilor reguli?) este ŞUPFO (Şansa Universală Pentru Ferme Organice, în engleză WWOOFing, Worldwide Opportunity on Organic Farms) – în cadrul căreia oamenii călătoresc şi lucrează la ferme organice o vreme. [5] Fermele sunt toate înregistrate într-o carte iar acum adresele lor pot fi găsite şi online. Tinerii se pot duce şi lucra la fermă. Timpul petrecut acolo poate varia foarte mult. Este agricultură fără loc determinat. Lumea foloseşte acest lucru pentru a călători...

WB: Pentru a fi într-adevăr folositoare, ucenicia probabil că ar trebui să ţină un an întreg – pentru a avea parte de ciclul anual şi a vedea cum decurge toată treaba.

SL: Cred că pentru oamenii care vor să se ducă să muncească la o fermă, pare că e ceva aici care i-ar putea satisface. Dobândeşte un etos terapeutic.

WB: Trebuie să vedeţi imaginea de ansamblu. Nimeni nu vine la fermă ca să ajute la îndepărtarea animalelor moarte sau pentru a face faţă la izbucnirea unei epidemii printre animale. Nimeni nu vine ca să repare îngrăditurile, deşi întâmplător mie îmi place să le îndrept. Trebuie să ai o oarecare intuiţie a felului în care fiecare treabă converge şi se adună în sistemul mai mare.

SL: Numeroşi oameni – nu doar susţinătorii agribusiness-ului – se-ntreabă dacă o lume alcătuită din ferme mici ar putea hrăni populaţia lumii de astăzi.

WB: Nu se poate răspunde în mod decisiv la asta. Pe de o parte, nu ştim nimic despre viitor. Pe de alta, „ferma mică” nu poate fi definită la fel pentru fiecare loc. Sunt tot felul de întrebări critice care necesită răspunsuri. Există ceva precum o fermă mică rea? Există ferme mari bune? Trebuie studiată şi evaluată o serie de exemple. Dacă dispui de o piaţă de cereale profitabilă şi efectiv fiecare fermier cultivă soia sau porumb pe fiecare pogon pe care poţi aduce un tractor şi pe care-l fertilizezi cu îngrăşământ chimic, cu scurgerile inevitabile pătrunzând în apele locale, iar din acestea în râul Mississippi şi mai departe în Golful Mexic – aşa-numita zonă moartă din Golf – poţi spune că acest lucru e greşit. Nu există nimic în această schemă care să-ţi garanteze o sursă de hrană pe termen lung. În modul acesta nu faci decât să distrugi resursele pământului, comunităţile pământului şi solul însuşi. Solul este parte a comunităţii pământului, adică a locului de unde trebuie să începi, şi tot de aici pleacă şi „Proiectul de 50 de ani pentru ferme”. [6] Proiectul nu vizează producţia hranei, ci problemele agriculturii aşa cum este ea acum: eroziunea, toxicitatea şi distrugerea culturilor gospodăririi din comunităţile locale. Dacă hrăneşti oamenii distrugând pământul şi comunităţile rurale şi dacă poluezi sistemele apei – şi dacă consideri că această pagubă reprezintă un cost care poate fi susţinut – înseamnă că ţi-ai pierdut minţile.
Aceasta ne arată nevoia de o critică generală mai adecvată decât cea actuală faţă de economie şi cultură. Un fapt crucial la care trebuie să ne gândim ţine de ceea ce Wes Jackson numeşte raportul dintre „ochi şi pogoane”. Dacă vrei să te ocupi de pământ cum se cuvine atunci ai nevoie de un număr suficient de mare oameni care să-l lucreze şi să-l ocrotească. În agricultura industrială doar câţiva oameni „cultivă” suprafeţe foarte mari de pământ cu ajutorul utilajelor enorme şi al unei grămezi de chimicale – cu rezultatul pe care tocmai l-am descris. Aceasta este lucrarea pământului la scară mare despre care unii oameni cred că va „hrăni omenirea”, miliardele de oameni care trăiesc în principal în oraşe. Îi va hrăni o scurtă vreme. Dar avem nevoie să-i hrănim vreme îndelungată. Partea mea de argument spune că este posibil să ajungi la o structură mai complexă şi pe termen mai lung. Este posibil să avem o cultură a lucrării pământului în cadrul căreia totul contribuie la toate celelalte – urmând exemplul naturii. Un bun fermier pe care-l ştiu spunea: „Este bine să ai natura muncind pentru tine. Ea nu cere mult, lucrează pentru câştigul minim.” Natura este un puternic aliat, dacă o respecţi şi dacă îi respecţi căile. Dacă lucrezi împotriva ei, aşa cum facem noi acum, ea va lucra împotriva ta. Sancţiunile pot fi severe.
Agro-industrialiştii fac uz de ceea ce li se pare că e o întrebare retorică adresată părţii de care mă aflu: „Dacă lucrezi pământul conform principiilor tale, cine va decide cine va flămânzi?” Am putea să le trimitem întrebarea înapoi: „Cine va decide cine va flămânzi atunci când veţi termina cu poluarea şi erodarea pământului arabil şi cu distrugerea tuturor culturilor de gospodărire a pământului?”

SL: Agrarienii sudişti se aşteptau ca religia să se manifeste în felul naturii – să fie ceva atotputernic şi incontrolabil şi misterios.

WB: Natura ocupă un loc foarte înalt în tradiţia poetică. Dar ce vreau să subliniez cu privire la religie nu este că e spirituală, ci faptul că este economică. Practica religiei este economică. Şi acesta este un lucru asupra căruia s-a insistat mai mult sau mai puţin în Biblie. Ellen Davis de la Universitatea Duke a scris despre asta în cartea ei Scripture, Culture, Agriculture (Cambridge University Press, 2008).

SL: Dacă ar fi să punem la punct în America un sistem de cultivare a pământului care să nu fie corporatist, măsura schimbării ar fi enormă, ar fi nevoie de politică.

WB: Sunt dedicat „Proiectului de 50 de ani pentru ferme”, care este adresat Ministerului Agriculturii al Statelor Unite. Când îmi vor cere să mă duc la Washington pentru a susţine acest proiect, mă voi duce.

SL: Şi se-ntâmplă în fapt aşa ceva?

WB: Ei bine, Fred Kirschenmann [de la Centrul Leopold pentru Agricultura de subzistenţă de la Iowa State University] şi Wes Jackson şi cu mine chiar am mers cu acest proiect la Washington, unde am fost primiţi cu bunăvoinţă de [Ministrul Adjunct al Agriculturii] Kathleen Merrigan şi echipa ei de la Ministerul Agriculturii precum şi de câţiva senatori sau de membrii ai birourilor acestora. Probabil că aţi putea numi asta începutul unei schimbări semnificative.
Prin urmare nu se poate spune că aş fi împotriva politicii. Sunt dedicat de asemenea mişcării opuse nivelării vârfurilor munţilor. Mişcarea aceasta capătă evident amploare, şi atrage tot mai multă atenţie. Dar conducerea statului nostru [adică Kentucky, n. tr.] este în mare parte stăpânită de industria cărbunelui. Este anevoie să influenţezi nişte oameni care sunt proprietăţi corporatiste.

SL: Consideraţi că lucrarea bună a pământului sau fermele de o mărime firească ar fi compatibile cu capitalismul sau cu pieţele libere?

WB: Pentru a avea o bună lucrare a pământului sau o bună întrebuinţare a pământului de orice fel trebuie să ai limite. Capitalismul nu admite limite. Din acest motiv avem creştere economică nelimitată într-o lume limitată. Buna agricultură este formală. Poţi avea limite fără formă, dar nu poţi avea formă fără limite. Dacă vă uitaţi prin ţară şi descoperiţi mici fermieri care au prosperat în vremuri grele veţi descoperi probabil că ei au prosperat pentru că şi-au acceptat limitele. Printre altele, ei şi-au mărit producţia complicându-i structura. Însă agricultura bună este şi o iniţiativă a comunităţii. Comunităţile Amish prosperă şi câştigă un mare procent din producţia totală în parte şi pentru că membrii lor sunt buni vecini între ei. Marea calitate a comunităţii Amish este buna vecinătate. Acesta este un principiu religios: iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi. Dar aceasta este totodată şi o calitate economică. Dacă ai un vecin, atunci ai ajutoare, iar aceasta presupune o altă limită. Dacă vrei să ai vecini, nu poţi avea o creştere economică nelimitată. Ar trebui să preferi să ai un vecin mai degrabă decât să deţii ferma vecinului. Există o incompatibilitate fundamentală între capitalismul industrial şi principiile ecologice şi sociale ale unei agriculturi bune. Scopul industrializării a fost întotdeauna acela de a înlocui oamenii cu maşinile sau cu altă tehnologie pentru a face costul de producţie pe cât de scăzut posibil, pentru a vinde produsul pe cât de scump posibil şi pentru a muta bogăţia în tot mai puţine mâini. Lumea vorbeşte despre „crearea de locuri de muncă” ca şi cum acesta ar fi fost vreodată obiectivul economiei industriale. Primii ludiţi au avut dreptate. Nu s-a urmărit decât înlocuirea oamenilor cu maşinile.

SL: Sunteţi un socialist?

WB: Din câte am citit şi am auzit, socialismul şi comunismul au fost tot atât de dedicate principiilor industriale ca şi capitalismul. Tendinţa mea nu este să încep cu o idee politică sau teorie şi apoi să mă gândesc în mod descendent la pământ şi oameni, ci să încep în schimb cu pământul şi cu oamenii, cu ceea ce este obligatoriu pentru armonia dintre ecosistemele locale şi economiile locale şi să mă gândesc apoi ascendent la politicile de conservare precum „Proiectul de 50 de ani pentru ferme”.

SL: Există personaje politice care vi se pare că au făcut vreo treabă bună în această privinţă?

WB: Nu. Nici un politician nu luptă pentru aşa ceva. Nici un politician. Iar economiştii importanţi ale căror lucrări le vedeţi în ziare sau reviste nu menţionează niciodată pământul sau economiile pământului.

SL: Michael Pollan poate... el vorbeşte despre hrană şi poate că mai puţin despre cultivarea pământului. Credeţi că oamenii care s-au dedicat acestei sarcini sunt tot atât de preocupaţi de cultivarea pământului cum sunteţi dumneavoastră?

WB: Nu ştiu – nu ştiu cum aţi putea măsura preocuparea cuiva. Ştiu că Michael Pollan, Eric Schlosser şi alţii ştiu ce este greşit în sistemele de producţie industrială a hranei, iar aceasta include cultivarea pământului. Există în prezent mai mulţi buni tineri scriitori care scriu despre agricultură şi le sunt mai recunoscător decât aş putea acum s-o spun cu uşurinţă.
Se poate ca mulţi dintre oamenii cei mai dispuşi să se-ntoarcă şi să se apuce de cultivarea pământului să fie şi cei mai lipsiţi de experienţă. Prea mulţi oameni tineri crescuţi la fermă vor să muncească în industrie sau meserii pentru a scăpa de strâmtorările economice îndurate de familiile lor. Familiile lor îi îndeamnă: „scapă de aici!”, şi nu le poţi învinovăţi. Vorbeam cu un grup de oameni din centrul statului Kentucky despre importanţa menţinerii copiilor crescuţi la fermă în contact cu lucrul la pământ. Cineva dintre cei prezenţi a spus: „Până la terminarea facultăţii tinerii au adunat deja o datorie atât de mare încât nu-şi mai permit să muncească la fermă.” Am zis: „În cazul ăsta trebuie să-i ţinem departe de facultate.”

SL: Vreau să ating această idee a căutării unei valori intrinseci în ceea ce este în jurul dumneavoastră, o temă permanentă în scrierile dumneavoastră de nonficţiune şi în cele de poezie. Mă întreb dacă aceasta ar putea fi descrisă drept ... „minunare”?

WB: „Minunare” este un cuvânt potrivit. A trăi şi a munci cu atenţie într-un peisaj variat precum cel de aici – alcătuit din ţinuturi păduroase virgine, păşuni, semănături, iazuri şi râuri – înseamnă a trăi dintr-o revelaţie în alta, a trăi lucruri neaşteptate, întotdeauna de interes, adeseori minunate. După o vreme, ajungi să înţelegi că ele nu se mai sfârşesc. Locul este în primul rând interesant, este frumos şi minunat într-un mod inepuizabil. A şti acest lucru constituie o apărare în faţa neîntreruptei vorbării despre vânzări [salestalk] care-ţi spune întotdeauna că ceea ce ai nu este destul de bun; că viaţa ta nu este destul de bună. Nu sunt multe răspunsuri corecte la asta. Unul dintre ele, unul dintre cele mai bune, provine din trăirea vigilentă şi grijulie a vieţii care ţi-a fost dăruită în mod unic prin locul tău: Viaţa mea, mulţumesc frumos, este chiar foarte bună.

SL: Andrew Nelson Lytle în I’ll Take My Stand scrie ceva asemănător. Ştiu că şi dumneavoastră aţi scris despre Agrarienii sudişti. Mă întreb dacă vă gândiţi vreodată la acest ţinut ca fiind util gândirii despre agricultură, dacă nu estompează felul în care oamenii gândesc în legătură cu pământul şi agricultura.

WB: Într-adevăr, am vorbit despre asta într-un eseu despre Războiul civil. Sudul este o regiune, dar în primul rând într-un sens politic. Din punct de vedere geografic, ecologic şi chiar istoric, Sudul are mai multe regiuni. Kentucky are multe regiuni. Dar lucrul acesta nu o să vă înveţe cum să lucraţi pământul. De fapt, ce ne interesează este adaptarea lucrării pământului la fermă şi la câmp. . . . John Todd a scris o frază care a însemnat enorm pentru Wes Jackson şi pentru mine: „Soluţiile elegante vor fi afirmate în legătură cu unicitatea locului.” Una din minunile agriculturii moderne este că ştiinţa agriculturii – precum toate celelalte ştiinţe – este întemeiată pe biologia evoluţionistă, care vede adaptarea locală ca pe o necesitate absolută pentru fiecare specie, doar că noi am reuşit să scutim specia umană de la asta.

SL: Mai este vreun lucru pe care doriţi să-l adăugaţi?

WB: Iată tragedia agriculturii din vremea noastră. La jumătatea secolului trecut, Aldo Leopold scria şi publica despre „comunitatea pământului” [land community] şi despre gospodărirea ecologică a pământului. Sir Albert Howard şi J. Russell Smith scriseseră despre principiile naturale ca despre temelia necesară a agriculturii. Aceasta era o operă respectabilă din punct de vedere ştiinţific. La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, ignorând acea operă, politicienii, birocraţii din agricultură, institutele de agricultură şi corporaţiile din agro-business s-au pus cu toată energia pe industrializarea agriculturii şi mai întâi pe smulgerea oamenilor şi animalelor de pe pământ şi ducerea oamenilor în fabrici [şi închiderea animalelor în ferme industriale, vezi aici http://www.sustainabletable.org/260/animal-feed nota trad.]. Aceasta a fost o greşeală care a implicat jigniri imense aduse atât pământului, cât şi oamenilor. Costurile nu au fost pe deplin recunoscute şi cu atât mai puţin integral plătite.    

Note:






[6] Vezi supra, nota 2.


joi, 10 septembrie 2015

Wendell Berry: Însănătoşire




I

Harul, care este sănătatea creaturilor, poate fi păstrat doar împreună.
Prin însănătoşire membrii împrăştiaţi se adună laolaltă.
În sănătate trupul este slăvit, cel sfânt pătrunde în lume.

II

Sarcina vindecării constă în a te respecta ca fiinţă creată, nici mai mult, nici mai puţin.
O fiinţă creată nu este un creator şi nici nu poate fi un creator. Nu există decât o singură Creaţie, iar noi suntem membrii ei.
A fi creator nu înseamnă decât să ai sănătate: să te păstrezi pe de-a-ntregul viu în Creaţie, să păstrezi creaţia pe de-a-ntregul vie în sine, să vezi Creaţia într-un chip nou, să primeşti contribuţia cuiva într-un chip nou.
Cele mai creatoare lucrări sunt toate strategii ale acestei sănătăţi.
Lucrările mândriei, realizate de cei care se numesc singuri creatori, cu premiul lor pentru originalitate, reduc Creaţia la noutăţi, acele surprize stinse ale minţilor incapabile de minunare.
Urmărind originalitatea, creatorul închipuit lucrează de unul singur. În singurătate îţi asumi o responsabilitate pentru tine însuţi pe care nu o poţi împlini.
Noutatea este un gen de singurătate.

III

Există lucrarea rea a mândriei. Există însă şi lucrarea rea a disperării, făcută rău din cauza unui blocaj al speranţei sau viziunii.
Disperarea este puţinătatea responsabilităţii, după cum mândria este prisosul de responsabilitate.
 Lucrarea lipsită de valoare a disperării, lucrarea lipsită de rost a mândriei, deopotrivă trădează Creaţia. Ele sunt deşeuri ale vieţii.
Pentru disperare nu există iertare, iar pentru mândrie nu există nimeni. Poate ierta cel însingurat?

IV

Lucrarea cea bună descoperă calea printre mândrie şi disperare.
Ea slăveşte cu sănătate. Însănătoşeşte cu slavă.
Păzeşte lucrul dat în aşa fel încât el să rămână dar.
Prin ea noi pierdem singurătatea:
strângem mâinile celor ce merg înaintea noastră şi mâinile celor care vin după noi;
pătrundem în micul cerc al îmbrăţişării cu fiecare-n parte
şi în cercul mai larg al îndrăgostiţilor ale căror mâini sunt unite într-un dans,
şi în cercul mai larg al tuturor creaturilor, trecând prin şi din viaţă, care se mişcă tot într-un dans, pe o muzică atât de subtilă şi de amplă încât nici o ureche nu o aude altfel decât în fragmente.

V

Şi prin ea pătrundem în solitudine, unde de asemenea pierdem singurătatea.
Doar neînţelegere poate ieşi din încercarea de a împărţi solitudinea.
Adevărata solitudine se găseşte în locurile sălbatice, unde eşti lipsit de obligaţia umană.
Vocea ta lăuntrică devine perceptibilă. Simţi atracţie faţă de sursele tale cele mai intime.
Prin urmare, răspunzi mai limpede vieţilor altora. Cu cât mai coerent devine cineva faţă de sine însuşi ca fiinţă creată, cu atât mai reuşită este intrarea lui în comuniune cu toate creaturile.
Cel care se întoarce din solitudine vine încărcat de darurile împrejurării.

VI

Şi nu există nici o scăpare din acea întoarcere.
De la ordinea naturii ne întoarcem la ordinea şi dezordinea umanităţii.
Din cercul mai larg trebuie să mergem înapoi la cel mai mic, cel mic în cel mai mare şi dependent de el.
Se intră în cercul mai mare acceptând să fii o creatură, iar în cel mai mic alegând să fii un om.
Iar întorcându-ne din pădure, ne amintim cu regret tihna ei. Căci toate creaturile de acolo sunt la locul lor, deci în tihnă.
În eforturile lor cele mai mari, dormind sau veghind, moarte sau trăind, ele sunt tihnite.
În cercul oamenilor suntem epuizaţi de efort şi suntem fără tihnă.

VII

Ordinea este singura posibilitate a tihnei.
Ordinea făurită trebuie să caute ordinea dată şi să-şi găsească locul în ea.
Câmpia trebuie să amintească pădurea, oraşul trebuie să amintească câmpia în aşa fel încât roata vieţii va continua să se învârte iar muribunzii îi vor întâlni pe nou-născuţi.
Membrii împrăştiaţi trebuie aduşi la un loc.
Dorinţa va depăşi întotdeauna posibilul. Dar a împlini posibilul înseamnă a-l lărgi.
Împlinit, posibilul este vremelnic în lume, veşnic în minte.
Văzând lucrarea care este de făcut, cine poate ajuta, dorind să fie el cel care să o facă?
Dar se poate teme că nu va avea tihnă până când treaba nu este gata şi casa nu este în ordine, ferma nu este în ordine, oraşul nu este în ordine şi toţi cei dragi nu sunt bine.
Însă mândria este cea care pândeşte neadormită în noapte cu dorinţa ei şi cu mâhnirea ei.
A trudi la această treabă de unul singur înseamnă a da greş. Nu există nici un ajutor pentru ea. Singurătatea este eşecul ei.
Disperarea este cea care vede lucrarea eşuând în propriul tău eşec.
Această disperare este cea mai diz-graţioasă mândrie dintre toate.

VIII

Cea din urmă vine mândria de a gândi fără învăţători.
Învăţători sunt pretutindeni. Ceea ce lipseşte este cineva care să vrea să înveţe.
În ignoranţă este speranţă. Dacă am fi ştiut care-i problema, nu am fi învăţat nici măcar puţinul pe care l-am învăţat.
Bizuiţi-vă pe ignoranţă. Ignoranţa este cea la care învăţătorii vor ajunge.
Ei aşteaptă, după cum au aşteptat dintotdeauna, dincolo de muchia luminii.

IX

Învăţăturile învăţătorilor nebănuiţi aparţin sarcinii, şi ele îi sunt speranţa.
Iubirea şi lucrarea prietenilor şi îndrăgostiţilor aparţin sarcinii, şi ele îi sunt sănătatea.
Tihna şi bucuria aparţin sarcinii, şi ele îi sunt slava.
Fie ca ziua de mâine să vină mâine. Nu prin voinţa ta este casa ocrotită de-a lungul nopţii.
Ordinea este singura posibilitate a tihnei.

(Wendell Berry, “Healing”, în volumul What Are People For?, Counterpoint, 2010, pp. 9-13. Traducere de Gheorghe Fedorovici)

miercuri, 9 septembrie 2015

Maşina Timpului



Am observat că, spre deosebire de Bucureşti, în provincie sunt şi oameni la volanul maşinilor. Aşa că poate următoarea mea propunere, de introducere în testul psihologic sau în cel scris, de sală, în vederea obţinerii permisului de conducător auto, a unui set suplimentar de întrebări, ar trebui limitat mai degrabă pentru bucureşteni.
Întrebările sunt simple şi ţin de psihologia viitorului conducător auto. De aceea testul ar trebui susţinut în cabinetul de psihologie, dar acolo lucrurile merg din păcate într-un mod criminal de lejer pentru că testele sunt făcute pentru copiii de grădiniţă. Sunt mai degrabă teste de logică, perspicacitate şi coordonare, pe care cu puţin efort le-ar putea rezolva chiar şi o maimuţă. Dar n-ar trebui verificată oare şi măsura de omenie la cabinetul de psihologie, nu doar apartenenţa la specia om prin verificarea unor caracteristici generale?
Poate că psihologii ar aplica nişte teste mai riguroase, dar pentru asta e nevoie ca funcţionarii responsabili de siguranţa circulaţiei pe drumurile din România să fie ceva mai mult decât nişte maimuţe în costum cărora nu le pasă că alte maimuţe, în pantaloni scurţi şi cu şlapi în picioare, ucid zilnic zeci de oameni şi fac din conducerea maşinii un coşmar pentru orice om normal din România. Ai impresia că majoritatea şoferilor nu au nişte maşini obişnuite, ci adevărate maşini ale timpului în care, odată îmbarcaţi, se-ntorc, precum în cartea lui Wells, la originea speciilor. În aceste condiţii, corupţii care au delapidat fondurile destinate construcţiei de drumuri ne-au făcut deocamdată un mare bine, împiedicând, prin drumurile lăsate în paragină, moartea unui număr mult mai mare de oameni.
Am notat în continuare un model foarte sumar de chestionar la care sunt convins că o mare parte dintre bucureştenii (judeţul Ilfov inclusiv) care se prezintă la examenul auto s-ar gândi îndelung înainte de a alege răspunsul corect:       

1. „Ce trebuie să faceţi la trecerea la nivel cu o cale ferată exact în momentul trecerii trenului:

a. Claxonaţi ca să treacă mai repede;
b. Încercaţi să vă strecuraţi printre vagoanele aflate în mişcare, dacă trecerea nu este prevăzută cu bariere;
c. Opriţi maşina pentru a vă putea manifesta indignarea pe facebook.

2. Ce faceţi dacă surprindeţi un pieton traversând pe trecerea de pietoni:

a. Depinde de pieton;
b. Păi de obicei reuşesc să-i evit;
c. Şi dacă mă grăbesc?

3. Cine este mai vinovat că sunteţi împiedicat să vă continuaţi drumul: pietonul care traversează sau şoferul din faţa dumneavoastră pentru că a oprit pentru a-i acorda prioritate?

a. Evident, cretinu’ care a oprit;
b. Amândoi;
c. Nu ştiu, nu-mi pun problema, eu oricum depăşesc în orice situaţie.

4. Dacă aveţi telefonul într-o mână şi ţigara/sucul/cafeaua în cealaltă, mai sunteţi obligat să semnalizaţi schimbarea direcţiei?

a. Să ce?
b. Da, dar numai în intersecţiile mari;
c. Nu şi dacă mă asigur din timp. Că nu mă vede nimeni, vreau să zic.

5. Sunteţi obligat să acordaţi prioritate vehiculelor destinate stingerii incendiilor, ale ambulanţei şi ale poliţiei, când se deplasează în acţiuni de intervenţie sau în misiuni care impun urgenţa?

a. Da, dacă aud sirenele, ceea ce nu prea cred. Tocmai mi-am luat un amplificator nou;
b. Da, dar nu şi atunci când le ajung din urmă;
c. Tu ştii cine-i tata?

marți, 8 septembrie 2015

Greg Brown: “Billy From The Hills”



“No one now knows too much about these woods,
They got lost, they wouldn't know where to go.
Tribe's been gone a long time, small farmers got blowed out,
Maybe there ain't even that much left to know.
 
You can strip the trees, foul the streams, try to hide in a progressive dream.
Ease into the comfort that kills.
Before I do that, I'll grab my pack,
And disappear with Billy from the hills.”


sâmbătă, 5 septembrie 2015

Conservatorismul chimic şi stânga organică



Cică “Herbalife te ajuta sa slabesti eliminand cauzele care au dus la ingrasare” (http://www.program-de-slabit.ro/?pk_campaign=google&pk_kwd=ph&gclid=CMPXkpD838cCFRQTGwod6YUDTw). Cauzele ar fi identificate în “obiceiurile alimentare defectuoase”. În mod curios, printre promotorii produselor Herbalife se numără şi cuplul Neamţu (vezi https://prezi.com/llr5xsurxxdk/poti-si-tu/  precum şi la https://www.facebook.com/AdinaIoanaPlesa). Ce este curios aici este că dl Neamţu ar trebui să ştie mai bine care sunt adevăratele cauze ale obezităţii occidentale şi în ce măsură economia neoliberală pe care o susţine este adevăratul vinovat al acestei maladii moderne, după cum se poate vedea din fragmentele pe care le-am citat mai jos. Cu toate acestea, preferă să-i ţină pe oameni la fel de departe de adevăratele cauze ale îmbolnăvirii şi prin urmare, de adevăratele surse ale însănătoşirii lor.

*

The dream that the age-old “food problem” had been largely solved for most Americans was sustained by the tremendous postwar increases in the productivity of American farmers, made possible by cheap fossil fuel (the key ingredient in both chemical fertilizers and pesticides) and changes in agricultural policies. Asked by President Nixon to try to drive down the cost of food after it had spiked in the early 1970s, Agriculture Secretary Earl Butz shifted the historical focus of federal farm policy from supporting prices for farmers to boosting yields of a small handful of commodity crops (corn and soy especially) at any cost. The administration’s cheap food policy worked almost too well: crop prices fell, forcing farmers to produce still more simply to break even. This led to a deep depression in the farm belt in the 1980s followed by a brutal wave of consolidation. Most importantly, the price of food came down, or at least the price of the kinds of foods that could be made from corn and soy: processed foods and sweetened beverages and feedlot meat. (Prices for fresh produce have increased since the 1980s.) Washington had succeeded in eliminating food as a political issue—an objective dear to most governments at least since the time of the French Revolution.
But although cheap food is good politics, it turns out there are significant costs—to the environment, to public health, to the public purse, even to the culture—and as these became impossible to ignore in recent years, food has come back into view. Beginning in the late 1980s, a series of food safety scandals opened people’s eyes to the way their food was being produced, each one drawing the curtain back a little further on a food system that had changed beyond recognition. When BSE, or mad cow disease, surfaced in England in 1986, Americans learned that cattle, which are herbivores, were routinely being fed the flesh of other cattle; the practice helped keep meat cheap but at the risk of a hideous brain-wasting disease.
The 1993 deaths of four children in Washington State who had eaten hamburgers from Jack in the Box were traced to meat contaminated with E.coli 0157:H7, a mutant strain of the common intestinal bacteria first identified in feedlot cattle in 1982. Since then, repeated outbreaks of food-borne illness linked to new antibiotic-resistant strains of bacteria (campylobacter, salmonella, MRSA) have turned a bright light on the shortsighted practice of routinely administering antibiotics to food animals, not to treat disease but simply to speed their growth and allow them to withstand the filthy and stressful conditions in which they live. In the wake of these food safety scandals, the conversation about food politics that briefly flourished in the 1970s was picked up again in a series of books, articles, and movies about the consequences of industrial food production.Beginning in 2001 with the publication of Eric Schlosser’s Fast Food Nation, a surprise best-seller, and, the following year, Marion Nestle’s Food Politics, the food journalism of the last decade has succeeded in making clear and telling connections between the methods of industrial food production, agricultural policy, food-borne illness, childhood obesity, the decline of the family meal as an institution, and, notably, the decline of family income beginning in the 1970s.
Besides drawing women into the work force, falling wages made fast food both cheap to produce and a welcome, if not indispensable, option for pinched and harried families. The picture of the food economy Schlosser painted resembles an upside-down version of the social compact sometimes referred to as “Fordism”: instead of paying workers well enough to allow them to buy things like cars, as Henry Ford proposed to do, companies like Wal-Mart and McDonald’s pay their workers so poorly that they can afford only the cheap, low-quality food these companies sell, creating a kind of nonvirtuous circle driving down both wages and the quality of food. The advent of fast food (and cheap food in general) has, in effect, subsidized the decline of family incomes in America.
Cheap food has become an indispensable pillar of the modern economy. But it is no longer an invisible or uncontested one. One of the most interesting social movements to emerge in the last few years is the “food movement,” or perhaps I should say “movements,” since it is unified as yet by little more than the recognition that industrial food production is in need of reform because its social/environmental/public health/animal welfare/gastronomic costs are too high.
But perhaps the food movement’s strongest claim on public attention today is the fact that the American diet of highly processed food laced with added fats and sugars is responsible for the epidemic of chronic diseases that threatens to bankrupt the health care system. The Centers for Disease Control estimates that fully three quarters of US health care spending goes to treat chronic diseases, most of which are preventable and linked to diet: heart disease, stroke, type 2 diabetes, and at least a third of all cancers. The health care crisis probably cannot be addressed without addressing the catastrophe of the American diet, and that diet is the direct (even if unintended) result of the way that our agriculture and food industries have been organized. 
(Michael Pollan, "The Food Movement, Rising", The New York Review Of Books, June 10, 2010, http://www.nybooks.com/articles/archives/2010/jun/10/food-movement-rising/)

 *

După ce îl îngraşă cu forţa pe om, neoliberalismul îl slăbeşte tot în mod artificial. Nu-l repune în relaţie cu natura, cu mediul, cu acea realitatea care îi poate reda echilibrul, ci îi reformulează/reformează relaţia sa cu piaţa, îl transformă pe om dintr-un tip de consumator în alt tip de consumator, de la consumatorul de hamburgeri la consumatorul de pliculeţe şi shake-uri „naturale”. În loc să reformeze piaţa, neoconservatorul refomează omul, dându-i aparent un rol nou. Pentru că, în realitate, omul nou al neoconservatorului este doar un consumator nou. În esenţă, el rămâne şi trebuie să rămână, pentru a fi "mântuit", un consumator.  În felul acesta, piaţa, adică biserica neoliberală, este salvată: banii continuă să sprijine industria nutriţionistă, care prosperă în relaţie şi cu contribuţia necesară a industriei de junk-food. Te poţi îngrăşa, după cum poţi şi slăbi, doar în mod corporatist. Şi cel ce mănâncă pentru Piaţă mănâncă, căci mulţumeşte Pieţei; şi cel ce nu mănâncă pentru Piaţă nu mănâncă, şi mulţumeşte Pieţei. Mercatus sive Deus.
Probabil că doar în România este posibil să fii de partea marilor corporaţii, să susţii că piaţa liberă reprezintă ordinea naturală şi cu toate acestea să fii considerat conservator. Dacă asemenea comportamente sunt văzute ca semne de normalitate, atunci nu pot decât să prefer o stângă democrată precum cea practicată de actualul cuplu prezidenţial american, care a demonstrat o surprinzătoare consecvenţă în privinţa regândirii politicii agricole americane (chiar dacă „while the administration may be sympathetic to elements of the food movement’s agenda, it isn’t about to take on agribusiness, at least not directly, at least until it senses at its back a much larger constituency for reform”):

Michelle Obama’s recent foray into food politics, beginning with the organic garden she planted on the White House lawn last spring, suggests that the administration has made these connections. Her new “Let’s Move” campaign to combat childhood obesity might at first blush seem fairly anodyne, but in announcing the initiative in February, and in a surprisingly tough speech to the Grocery Manufacturers Association in March, the First Lady has effectively shifted the conversation about diet from the industry’s preferred ground of “personal responsibility” and exercise to a frank discussion of the way food is produced and marketed. “We need you not just to tweak around the edges,” she told the assembled food makers, “but to entirely rethink the products that you’re offering, the information that you provide about these products, and how you market those products to our children.”
Mrs. Obama explicitly rejected the conventional argument that the food industry is merely giving people the sugary, fatty, and salty foods they want, contending that the industry “doesn’t just respond to people’s natural inclinations—it also actually helps to shape them,” through the ways it creates products and markets them.
So far at least, Michelle Obama is the food movement’s most important ally in the administration, but there are signs of interest elsewhere. Under Commissioner Margaret Hamburg, the FDA has cracked down on deceptive food marketing and is said to be weighing a ban on the nontherapeutic use of antibiotics in factory farming. Attorney General Eric Holder recently avowed the Justice Department’s intention to pursue antitrust enforcement in agribusiness, one of the most highly concentrated sectors in the economy. At his side was Agriculture Secretary Tom Vilsack, the former governor of Iowa, who has planted his own organic vegetable garden at the department and launched a new “Know Your Farmer, Know Your Food” initiative aimed at promoting local food systems as a way to both rebuild rural economies and improve access to healthy food.
Though Vilsack has so far left mostly undisturbed his department’s traditional deference to industrial agriculture, the new tone in Washington and the appointment of a handful of respected reformers (such as Tufts professor Kathleen Merrigan as deputy secretary of agriculture) has elicited a somewhat defensive, if not panicky, reaction from agribusiness. The Farm Bureau recently urged its members to go on the offensive against “food activists,” and a trade association representing pesticide makers called CropLife America wrote to Michelle Obama suggesting that her organic garden had unfairly maligned chemical agriculture and encouraging her to use “crop protection technologies”—i.e., pesticides.
The First Lady’s response is not known; however, the President subsequently rewarded CropLife by appointing one of its executives to a high-level trade post. This and other industry-friendly appointments suggest that while the administration may be sympathetic to elements of the food movement’s agenda, it isn’t about to take on agribusiness, at least not directly, at least until it senses at its back a much larger constituency for reform.
One way to interpret Michelle Obama’s deepening involvement in food issues is as an effort to build such a constituency, and in this she may well succeed. It’s a mistake to underestimate what a determined First Lady can accomplish. Lady Bird Johnson’s “highway beautification” campaign also seemed benign, but in the end it helped raise public consciousness about “the environment” (as it would soon come to be known) and put an end to the public’s tolerance for littering. And while Michelle Obama has explicitly limited her efforts to exhortation (“we can’t solve this problem by passing a bunch of laws in Washington,” she told the Grocery Manufacturers, no doubt much to their relief), her work is already creating a climate in which just such a “bunch of laws” might flourish: a handful of state legislatures, including California’s, are seriously considering levying new taxes on sugar in soft drinks, proposals considered hopelessly extreme less than a year ago.
The political ground is shifting, and the passage of health care reform may accelerate that movement. The bill itself contains a few provisions long promoted by the food movement (like calorie labeling on fast food menus), but more important could be the new political tendencies it sets in motion. If health insurers can no longer keep people with chronic diseases out of their patient pools, it stands to reason that the companies will develop a keener interest in preventing those diseases. They will then discover that they have a large stake in things like soda taxes and in precisely which kinds of calories the farm bill is subsidizing. As the insurance industry and the government take on more responsibility for the cost of treating expensive and largely preventable problems like obesity and type 2 diabetes, pressure for reform of the food system, and the American diet, can be expected to increase.
It makes sense that food and farming should become a locus of attention for Americans disenchanted with consumer capitalism. Food is the place in daily life where corporatization can be most vividly felt: think about the homogenization of taste and experience represented by fast food. By the same token, food offers us one of the shortest, most appealing paths out of the corporate labyrinth, and into the sheer diversity of local flavors, varieties, and characters on offer at the farmers’ market.
Put another way, the food movement has set out to foster new forms of civil society. But instead of proposing that space as a counterweight to an overbearing state, as is usually the case, the food movement poses it against the dominance of corporations and their tendency to insinuate themselves into any aspect of our lives from which they can profit. As Wendell Berry writes, the corporations
will grow, deliver, and cook your food for you and (just like your mother) beg you to eat it. That they do not yet offer to insert it, prechewed, into your mouth is only because they have found no profitable way to do so.
The corporatization of something as basic and intimate as eating is, for many of us today, a good place to draw the line. 
(Michael Pollan, "The Food Movement, Rising", The New York Review Of Books, June 10, 2010, http://www.nybooks.com/articles/archives/2010/jun/10/food-movement-rising/ Sublinierile îmi aparţin. Vezi şi https://www.whitehouse.gov/the-press-office/remarks-first-lady-a-grocery-manufacturers-association-conference).

*
Contribuţia meritorie a Primei Doamne a fost salutată de Michael Pollan într-un alt text care a devenit ulterior Introducerea la cartea lui Wendell Berry, Bringing it to the Table: On Farming and Food (Counterpoint, 2009):

Wendell Berry’s Wisdom

By Michael Pollan (The Nation, September 2, 2009

A few days after Michelle Obama broke ground on an organic vegetable garden on the South Lawn of the White House in March, the business section of the Sunday New York Times published a cover story bearing the headline Is a Food Revolution Now in Season? The article, written by the paper’s agriculture reporter, said that “after being largely ignored for years by Washington, advocates of organic and locally grown food have found a receptive ear in the White House.”
Certainly these are heady days for people who have been working to reform the way Americans grow food and feed themselves–the “food movement,” as it is now often called. Markets for alternative kinds of food–local and organic and pastured–are thriving, farmers’ markets are popping up like mushrooms and for the first time in many years the number of farms tallied in the Department of Agriculture’s census has gone up rather than down. The new secretary of agriculture has dedicated his department to “sustainability” and holds meetings with the sorts of farmers and activists who not many years ago stood outside the limestone walls of the USDA holding signs of protest and snarling traffic with their tractors. Cheap words, you might say; and it is true that, so far at least, there have been more words than deeds–but some of those words are astonishing. Like these: shortly before his election, Barack Obama told a reporter for Time that “our entire agricultural system is built on cheap oil”; he went on to connect the dots between the sprawling monocultures of industrial agriculture and, on the one side, the energy crisis and, on the other, the healthcare crisis.
Americans today are having a national conversation about food and agriculture that would have been impossible to imagine even a few short years ago. To many Americans it must sound like a brand-new conversation, with its bracing talk about the high price of cheap food, or the links between soil and health, or the impossibility of a society eating well and being in good health unless it also farms well.
But the national conversation unfolding around the subject of food and farming really began in the 1970s, with the work of writers like Wendell Berry, Frances Moore Lappé, Barry Commoner and Joan Gussow. All four of these writers are supreme dot-connectors, deeply skeptical of reductive science and far ahead not only in their grasp of the science of ecology but in their ability to think ecologically: to draw lines of connection between a hamburger and the price of oil, or between the vibrancy of life in the soil and the health of the plants, animals and people eating from that soil.
I would argue that the conversation got under way in earnest in 1971, when Berry published an article in The Last Whole Earth Catalogue introducing Americans to the work of Sir Albert Howard, the British agronomist whose thinking had deeply influenced Berry’s own since he first came upon it in 1964. Indeed, much of Berry’s thinking about agriculture can be read as an extended elaboration of Howard’s master idea that farming should model itself on natural systems like forests and prairies, and that scientists, farmers and medical researchers need to reconceive “the whole problem of health in soil, plant, animal and man as one great subject.” No single quotation appears more often in Berry’s writing than that one, and with good reason: it is manifestly true (as even the most reductive scientists are coming to recognize) and, as a guide to thinking through so many of our problems, it is inexhaustible. That same year, 1971, Lappé published Diet for a Small Planet, which linked modern meat production (and in particular the feeding of grain to cattle) to the problems of world hunger and the environment. Later in the decade, Commoner implicated industrial agriculture in the energy crisis, showing us just how much oil we were eating when we ate from the industrial food chain; and Gussow explained to her nutritionist colleagues that the problem of dietary health could not be understood without reference to the problem of agriculture.
Looking back on this remarkably fertile body of work, which told us all we needed to know about the true cost of cheap food and the value of good farming, is to register two pangs of regret, one personal, the other more political: first, that as a young writer coming to these subjects a couple of decades later, I was rather less original than I had thought; and second, that as a society we failed to heed a warning that might have averted or at least mitigated the terrible predicament in which we now find ourselves.
For what would we give today to have back the “environmental crisis” that Berry wrote about so prophetically in the 1970s, a time still innocent of the problem of climate change? Or to have back the comparatively manageable public health problems of that period, before obesity and type 2 diabetes became “epidemic” (Most experts date the obesity epidemic to the early 1980s.)
But history will show that we failed to take up the invitation to begin thinking ecologically. As soon as oil prices subsided and Jimmy Carter was rusticated to Plains, Georgia (along with his cardigan, thermostat and solar panels), we went back to business–and agribusiness–as usual. In the mid-1980s Ronald Reagan removed Carter’s solar panels from the roof of the White House, and the issues that the early wave of ecologically conscious food writers had raised were pushed to the margins of national politics and culture.

[Notă: Articolul continuă cu modul în care W.B. l-a influenţat pe Pollan, dar despre această relaţie Pollan vorbeşte mai detaliat şi mai ales instructiv în ce priveşte impasul în care poate ajunge o pasiune autentică pentru natură de genul naturalismului practicat de Emerson sau Thoreau în acest interviu: http://www.theatlantic.com/entertainment/archive/2013/04/the-wendell-berry-sentence-that-inspired-michael-pollans-food-obsession/275209/ ].

*

Ce vreau să semnalez aici este constanţa preocupării lui Barack Obama pentru natură şi mediu, deci despre interesul şi măsurile concrete luate pentru protejarea naturii şi omului dependent de această natură de un lider al cărui stângism este reclamat de conservatorii noştri plutocraţi care ne slăbesc discernământul cu praf(uri) în ochi:

Visiting an isolated fishing village on a grey, overcast day, the president was full of admiration for the whole operation: He pronounced salmon jerky "really good," tried unsuccessfully to scare up a knife so he could attempt to filet a fish and carefully inspected smokehouse drying racks.
The president's visit to the fishing operation came with a serious goal of promoting the importance of environmental protection.
"If you've eaten wild salmon, it's likely to have come from here," Obama told reporters. "It's part of the reason why it's so critical that we make sure that we protect this incredible natural resource, not just for the people whose livelihood depends on it, but for the entire country."
Obama also stopped at a grocery store, saying he wanted to call attention to how the difficulty of getting goods to Alaska causes high prices.
"You're looking at prices that are double, in some cases, or even higher for basic necessities like milk," he said. A half-gallon of milk at the N&N Market cost $8.99 and a large bag of Doritos went for $7.99. Obama said his administration is exploring ways to address the situation.
Dillingham, which sits on an inlet off the Bering Sea, is the fishing hub for Bristol Bay, a world-renowned salmon fishery. Obama's visit to the town of fewer than 3,000 people briefly placed him at the center of a roiling conflict between fishermen and developers who want to build a gold-and-copper mine called Pebble Mine.
Although the company seeking to build the mine hasn't yet submitted any formal proposal, Obama's Environmental Protection Agency has taken the unusual step of pre-emptively blocking it out of concern it could harm the salmon population. That action triggered a lawsuit against the EPA.
Fishermen have banded together with locals and environmental groups in warning the mine would produce more than 10 billion tons of mining waste.