Duminica trecută a fost Duminica Slăbănogului, a
paraliticului vindecat de Domnul la Bazinul Vitezda (Ioan 5:1-16). Episodul
mi-a amintit de o scenă din timpul facultății, cînd un asistent m-a întrebat
dacă „aveam pe cineva” în facultatea de teologie sau măcar undeva prin
„sistem”. A fost dezamăgit să afle nu doar că nu aveam pe nimeni, ci și că nu
voiam să am „pe cineva”. În afara pasiunii comune pentru teologia ortodoxă
(morală și spiritualitate), nu aveam nimic mai consistent de împărtășit: nici
nu aveam om, nici nu eram omul cuiva. Eram doar un slăbănog printre mulți
alții. I-a părut sincer rău pentru mine. O știu, pentru că mi-a spus-o.
Personal consider că termenul este insultător în
primul rînd pentru curve, nu pentru femeile onorabile. Mai precis, termenul
„curvă” este jignitor nu doar pentru cineva care nu este curvă, ci și pentru
curvele care se respectă. Cum poți confunda pe cineva care lucrează pe Centură
cu cineva care lucrează în Parlament, în Guvern sau la Președinție. Doar pentru
că prestatorii de servicii din ultima categorie iubesc sincer? Cum ar putea fi
numit curvă cineva care iubește sincer Puterea?
Dar pot ei iubi? Se bucură aceste ființe măcar de
libertatea unei curve? O curvă poate spune nu. O curvă poate negocia, nu este
obligată să accepte oferta clientului. O curvă are timp liber, este liberă după
program. Ar fi un lucru de dorit să avem curve în politica românească: curva se
vinde doar pe sine, politicienii ne vînd pe noi. Chiar dacă toți politicienii
încearcă să negocieze, pînă la urmă toți acceptă suma (avantajele, privilegiile
ori șantajul) oferită inițial.
La sfîrșitul programului devine măcar un singur
politician liber, ori sînt băgați cu toții la locurile lor, în sertare și pe
rafturi?
Din păcate, ne lipsesc curvele. Nici în rîndul
elitei, nici printre politicieni, nu le putem găsi. Mi-aș fi dorit să avem curve
în Biserică, în politică, în cultură. O curvă iertată de Domnul a fost cea
dintîi care l-a văzut înviat. Un tîlhar a fost cel dintîi om intrat în rai.
Dar noi nu mai avem astăzi nici tîlhari, nici
curve. Nu avem decît marionete, păpuși gonflabile care pot spune și da, și nu.
În funcție de sfoara trasă, de locul unde o apeși, păpușa poate da din cap că
„nu”, că „da”...
Siteul New
Times Roman a trebuit să fie amendat: pe de o parte, pentru nesimțire. Dar
mai ales pentru că risca, prin generalitatea tonului, să ne facă să înțelegem
că România este condusă nu de curve, ci de păpuși gonflabile.
De treizeci și opt de ani, Slăbănogul din
Evanghelie aștepta un om. De douăzeci și opt de ani, în drumul spre bazin
românii se împiedică de niște marionete.
Și nu e nici un om care să-i ajute — nici măcar o
curvă, sau un tîlhar. Între noi și bazin nu există nici un om. Nu există decît
„cineva”. Cineva care ne ajută nu să ne vindecăm, ci să devenim, la rîndul
nostru, cineva.
Cum devii cineva? Cînd nu te mai interesează apa
vindecătoare. Cînd nu-l mai aștepți pe Îngerul Domnului. Cînd Domnul nu este
decît un „cineva”. Cînd cel mai rău lucru care ți s-ar putea întîmpla e să fii
„curvă”, nu marionetă.
Cînd cel mai rău lucru care ți se poate întîmpla e
să fii om. Pentru că dacă ești om, riști să nu mai fii cineva, să nu mai ai pe
cineva. Riști să nu fii decît un simplu slăbănog.