Planeta oamenilor buni

„Nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. N-am venit să chem pe cei drepți ci pe păcătoși la pocăință.” (Marcu 2, 17)

În romanul lui Vonnegut, Abatorul 5, apare un personaj fără nume, un vagabond care, înainte de a muri de epuizare, apucă să remarce de cîteva ori că situația cumplită în care se afla grupul de prizonieri americani capturați de nemți nu era chiar atît de rea:

„Am fost eu și mai flămând decât sunt acuma, îi spuse el lui Billy. Am cunoscut și locuri mai proaste ca ăsta. Aici nu-i chiar așa rău.

[…] — Nu-i chiar așa de rău, îi spuse lui Billy în ziua a doua prietenul său, vagabondul. Nu-i nici o pagubă.

Cu toate că trenul lui Billy nu se clintise din loc, vagoanele rămăseseră bine zăvorâte. Nimeni nu avea voie să coboare înainte de-a se ajunge la destinație. Pentru paznicii care se plimbau în sus și-n jos de-a lungul trenului, fiecare vagon devenise un organism separat care mânca, bea și își făcea nevoile prin găurile de ventilație. Fiecare asemenea organism vorbea și uneori zbiera tot prin aceleași găuri. Înăuntru se introduceau apă, pâine neagră, cârnați și brânza, iar afară ieșeau excremente, urină și vorbe.

Ființele umane din interior își făceau nevoile în niște căști de oțel, care erau apoi date celor de lângă gura de ventilație pentru a le goli conținutul. Prin urmare, Billy era vidanjor. Ființele umane mai trimiteau afară și gamele, pe care paznicii le umpleau cu apă. Atunci când se introducea mâncarea, ființele umane erau liniștite, încrezătoare și frumoase. Împărțeau totul.

Aceste ființe umane se culcau și stăteau în picioare cu rândul. Picioarele celor care stăteau în picioare erau ca niște stâlpi de gard, înfipți într-un pământ cald care nu mai avea astâmpăr, care trăgea vânturi și scotea oftaturi adânci. Acest pământ straniu era un mozaic de oameni adormiți, cuibăriți unul într-altul ca niște linguri.

[…] În cea de-a opta zi, vagabondul în vârstă de patruzeci de ani îi mărturisi lui Billy:

— Nu-i rău deloc. Eu mă simt bine oriunde.

— Serios ? se miră Billy.

În a nouă zi omul muri. Așa merg lucrurile. Ultimele lui cuvinte au fost:

— Crezi că-i chiar așa de rău ? Nu-i rău deloc.” (Kurt Vonnegut, Abatorul cinci, Editura Univers, 1985, p. 91-103).

De fiecare dată cînd întîlnesc declarații optimiste în legătură cu viitorul planetei, asigurări despre faptul că nivelul ridicat al emisiilor de carbon nu are cum să afecteze planeta, care se poate reface la nesfîrșit, despre cum în istoria Pămîntului au mai existat perioade de încălzire globală și că, în definitiv, „nu e rău deloc”, îmi amintesc de nefericitul din povestea lui Vonnegut.

Vagabondul trecuse probabil prin împrejurări destul de amarnice pînă în momentul respectiv. Dar este sigur că nu mai trecuse prin experiența în urma căreia își va pierde viața. Îi împărtășesc inconștiența toți cei care susțin că dezechilibrul ecologic actual nu este chiar atît de grav și că, indiferent de acțiunile omului, echilibrul natural al planetei nu poate fi afectat în mod iremediabil. Or, nu putem ști cît de grav poate fi afectată planeta dintr-un motiv foarte simplu: nu cunoaștem nici un alt moment asemănător. Poate că planeta a mai trecut prin perioade de încălzire dramatică, dar noi nu le-am trăit. 

De fapt, e greu de crezut că cei care neagă realitatea schimbării climatice nu ar fi conștienți de consecințele catastrofale ale concentrațiilor mari de carbon din atmosferă. Cu toate acestea, este limpede că politicienii nu vor face nimic pentru reducerea emisiilor de carbon. Pentru că piața trebuie lăsată liberă. Piața este manifestarea providenței, așa cum capitalismul este manifestarea în istorie a absolutului. Întrucît capitalismul este de drept divin, el este mai presus de discuție. Așa merg lucrurile („so it goes”, replica tralfamadorienilor, o populație extraterestră din Abatorul 5, în legătură cu moartea).

Cei care decid asupra viitorului planetei cred cu religiozitate că piața va salva planeta. Altfel nu ar pune planeta în serviciul pieței. Așa că dacă e să fie atenuate, emisiile de carbon vor fi reduse indirect, prin diminuarea pieței actuale. O piață micșorată de o depopulare produsă fie prin calamitățile tot mai severe care nu vor întîrzia să apară (cutremure, inundații, deșertificare), fie prin niște măsuri regretabile, dar inevitabile de reducere a populației. În contextul epidemiei de coronavirus, este bine să înțelegem că guvernele servesc mai degrabă interesele marilor companii farmaceutice decît interesele populației pe care ar trebui să o reprezinte. Iar cel puțin deocamdată, guvernele par îngrijorate de creșterea populației, nu de reducerea ei (Polonia, Ungaria și Rusia sunt excepții).

Indiferența criminală a liderilor mondiali față de problemele de mediu își are echivalentul în disperarea activiștilor de mediu care pot oricînd încerca să forțeze nepăsarea oamenilor politici prin acțiuni cu impact social și de mediu greu de anticipat. Responsabilitatea ecologică, dezvoltată pur ideologic și fără nici o legătură cu natura în cadrul școlilor din învățămîntul public de la cele mai mici vîrste, nu-i ajută pe copii să-și înțeleagă locul lor în natură, ci doar îi transformă în mici propagandiști, convinși că obligația lor față de natură se reduce la reciclare și la critica poluării. Astfel, copiii se radicalizează odată cu adolescența și probabil că vom asista în curînd la transformarea protestelor pașnice în manifestări violente. Nu este exclus ca la crimele ecologice (https://en.wikipedia.org/wiki/Green_criminology, https://www.agentgreen.ro/campania-pentru-parcuri-nationale-autentice/) să se răspundă prin eco-terorism (https://en.wikipedia.org/wiki/Eco-terrorism) aplicat conform legii talionului, iar mișcarea inițiată de Greta, de conștientizare a situației critice în care am fost aduși de „mîna invizibilă” care guvernează piața, să scape oricînd de sub control. De altfel, un număr surprinzător de mare de adolescenți australieni au fost acuzați că ar fi provocat incendii în mod deliberat: „In the two years to the end of 2018, 136 children were charged with endangering property in Queensland by lighting fires” (Vezi mai pe larg la https://www.spectator.com.au/2020/01/we-dont-just-have-a-bushfire-crisis-we-have-an-arson-crisis-too/). De asemenea, ideea de a-i detona pe cei care nu sunt de acord cu reducerea emisiilor de carbon, cum se propune în videoclipul No Pressure (https://vimeo.com/15480412) riscă să le dea idei criminale și justificări morale unora la fel de lipsiți de simțul umorului și de percepția realității ca și producătorii filmulețului.

Din perspectivă creștină însă, nici pămîntul, nici viața pe pămînt nu vor fi distruse de om. Omul poate doar să transforme viața în iad. Desigur, chiar și-atunci, omul va spune, precum vagabondul lui Vonnegut: „Nu-i chiar așa de rău!”

Teologic vorbind, lumea aceasta nu va lua sfîrșit nici printr-o epidemie de proporții globale, nici în urma unui dezastru sau serie de dezastre naturale, nici printr-un război nuclear. Așa cum lumea nu a început prin voia și puterea omului, nu va sfîrși nici prin voia și puterea omului. Istoria va lua sfîrșit atunci cînd va hotărî Dumnezeu. Evenimentul se poate produce oricînd, dar cînd va fi aceasta, doar Tatăl știe (Marcu 13, 32). Dincolo de semnele sfîrșitului menționate în Scriptură, ar trebui să avem în vedere un criteriu oferit de părintele Stăniloae (din păcate nu mai știu unde), care spunea că sfîrșitul va veni atunci cînd lumea va ajunge în situația locuitorilor din Sodoma și Gomora; sfîrșitul va veni cînd lumea nu va mai fi capabilă de bine.

Poate că unii găsesc observația părintelui Stăniloae încurajatoare: aparent, stăm încă bine, vedem și auzim în jurul nostru de nenumărate cazuri de gesturi frumoase dezinteresate. Mie însă mi se pare îngrijorătoare: pe de o parte, pentru că resursele de bine din jurul nostru se epuizează mai repede decît rezervele de combustibili fosili. Descoperirea improbabilă a unei soluții la criza ecologică în care ne aflăm nu ar trebui să ne bucure cîtă vreme nu facem nimic pentru a ieși din criza spirituală în care ne aflăm și care este principala cauză a crizei ecologice. Dar cîtă vreme spiritualitatea creștină însăși a ajuns în criză prin desprinderea ei de tradiția creștină mistică și dogmatică, de conștiința și de viața bisericească, simplul apel la spiritualitate este tot atît de salvator pe cît este pentru planetă apelul la reciclare.  

Pe de altă parte, pericolul nu vine doar din răutatea noastră, ci poate mai ales din bunătatea noastră prost orientată. Admitem că nu suntem niște sfinți, dar asta nu înseamnă că suntem neapărat răi. În sinea noastră suntem convinși că suntem mai degrabă buni. Poate nu chiar atît de buni precum tînărul bogat din episodul evanghelic (Matei 19, 16-22), dar destul de buni pentru a rata binele, precum tînărul bogat care-i spusese lui Hristos „bun”, fără să știe ce înseamnă bun. Tînărul avea o înțelegere a binelui determinată de ceea ce făcea el bine, nu de relația lui cu Dumnezeu. Hristos era și El bun, la fel ca tînărul.

O astfel de bunătate ne îndepărtează de Dumnezeu mai mult decît păcatul. Nu doar răutatea este demonică, ci și bunătatea atunci cînd sursa ei nu este Dumnezeu. Orice bunătate se degradează și cade, transformîndu-se în opusul ei atunci cînd nu este cultivată în relație cu Dumnezeu, singura persoană cu adevărat bună. Bun este doar Binele, iar Binele este o persoană, nu o putere, așa cum își închipuie majoritatea creștinilor ortodocși.

Printre locuitorii din Sodoma și Gomora s-au numărat cîndva și destui oameni buni; dar pentru că s-au desprins de Dumnezeu, bunătatea lor s-a transformat în cele din urmă în fărădelege, iar credința în necredință, astfel încît în Sodoma nu mai erau nici măcar zece oameni drepți la vremea cercetării ei de Dumnezeu.

Nu ne-am fi adîncit în această criză spirituală fără conștiința că suntem buni, sau măcar destul de buni pentru a merita să ne bucurăm în tihnă de roadele acestei lumi și ale celei viitoare. Este motivul pentru care o eventuală rezolvare politică a poluării ne-ar adînci criza spirituală, pînă la punctul în care bunătatea noastră ar începe să-și arate în sfîrșit colții și ghearele. Poate că ar trebui să ne grăbim să profităm de iminenta amenințare a unui dezastru ecologic pînă nu e prea tîrziu, înainte ca liderii politici ori falși Mesia să oprească odată cu ridicarea nivelului mărilor și oceanelor și intenția noastră de schimbare, de înnoire și creștere lăuntrică.

Poate că lumea va mai dura, iar omenirea va continua să trăiască ca și pînă acum. Dar oricît ar fi de folositoare și de lăudabile, nu reciclarea, evitarea consumului de carne și mersul pe jos vor salva planeta. Lumea este salvată de omul care-și vine în fire, în firea lui salvată și îndumnezeită prin Întruparea, Jertfa și Învierea Fiului. Lumea nu poate fi salvată de omul „bun” (și cu atît mai puțin de omul „rău”). Lumea nu poate fi salvată decît prin sfînt, prin omul care s-a lepădat nu doar de răutatea, ci și de bunătatea sa. Iar primul pas spre însănătoșire stă în recunoașterea stării noastre de boală și de păcătoșenie.

Sau putem continua să credem, precum vagabondul din Abatorul 5, că încă nu-i atît de rău, că noi nu suntem atît de răi. Este posibil chiar să o ducem multă vreme așa. Dar este puțin probabil că vom mai ajunge vreodată la destinație: vagabonzii nu au casă. 

Sarea pămîntului și Sarea lumii

”— In work, I am your man. But in things like playing and singing, I am my own.

— How do you mean?

— I mean free.” (Zorba the Greek)

Un fost bursier al Fundației Open Society a lui Soros (https://www.dcnews.ro/bursa-soros-mirel-palada-teoretic-ar-trebui-sa-tac-din-gura-nu-o-fac_521770.html) și colaborator (?) al SNSPA (http://www.ziare.com/stiri/eveniment/pact-sustine-ca-snspa-minte-cand-spune-ca-mirel-palada-nu-colaboreaza-cu-institutia-1481354) postează pe contul său de facebook un text despre români, pe care-i vede caracterizați de lașitate și prostie (https://www.cotidianul.ro/mirel-palada-dur-dupa-moartea-tatalui-prostilor/). Preluată lucrativ de toți cei interesați de expuneri virale, postarea este ștearsă de administratorul fb, spre indignarea susținătorilor dreptului la liberă opinie (https://www.dcnews.ro/mirel-palada-executat-pe-facebook-val-de-reactii-dupa-ce-contul-i-a-fost-blocat-vremea-strigatelor-a-venit_725520.html). Toată lumea este de acord că libera opinie trebuie permisă de fiecare dată cînd aceasta îl deranjează pe adversarul nostru, dar trebuie blocată atunci cînd ne deranjează pe noi; de pildă, atunci cînd victima facebookului declara că-i face plăcere să-i „execute electric, prin blocare, pe ziariștii anti-guvernamentali” (http://www.ziare.com/politica/guvern/purtatorul-de-cuvant-al-guvernului-cata-indemanare-am-sa-omor-prin-blocare-ziaristi-obiectivi-anti-guvernamentali-1316702).

Sigur, nimeni nu vrea să cadă de prost și de laș. Dar este important de notat că prostia și lașitatea au devenit contagioase în România doar odată cu „deschiderea” societății românești de după 1990; corespunzător, curajul și istețimea au devenit tot mai rare și s-au transmis tot mai greu, de parcă populația ar fi devenit brusc imună încă de la primele doze de vaccinuri dilematice.

Ironia este că românii convinși de prostia și lașitatea acestui popor riscă să fie ori una, ori alta, ori ambele deodată: teama că ar putea face parte dintr-un popor de proști și de lași îi face pe tot mai mulți români să fugă de acest popor și de istoria lui mai ceva ca de coronavirus. Poate că „frunzoii” din neamul autorului pamfletului s-au ascuns după frunze în fața cotropitorilor tătari, turci, germani sau ruși. Dar important nu este că s-au ascuns, ci că au revenit de fiecare dată. Pentru că ei nu apărau sarea și petrolul, ci sufletul neamului.

Poate că dacă nu ar fi urmat stagiul de pregătire al fundației Soros, dl Palada ar fi simțit și văzut lucrurile altfel. Ar fi înțeles că românii nu fugeau în codru de frica barbarilor, ci de frica de a nu pierde lucruri mai importante decît sarea și petrolul: libertatea, credința, limba, numele, memoria. Românii fugeau în codru de frica de a nu deveni barbari.

Dacă în locul lui Zorba, Basil ar fi angajat un inginer de mine, probabil că ar fi transformat vechea mină într-o afacere profitabilă. Aparent, din cauza lui Zorba moștenitorul englez pierde totul. A fost un prost. În realitate însă, Basil cîștigă totul: învață să rîdă și învață să danseze, calități fără de care scrisul lui era mort. Morții nu rîd și nu dansează, iar cine nu rîde și nu dansează nu este viu. Nu este clar ce s-a-ntîmplat cu englezul din Basil, dar este cert că fără Zorba nu l-ar fi descoperit niciodată pe grecul din sine – adevărata moștenire a lui Basil. A trebuit să piardă mina de lignit pentru a dobîndi ceva infinit mai valoros: pe sine însuși.

Poate că dl Palada nu este omul lui Soros, dar fapt este că scrie ca și cum ar fi unul. Întîlnim în pamfletul său exasperarea, dezgustul și aversiunea față de poporul acesta care îi fac pe tineri să-și dorească o țară ca afară. Aceste sentimente tot mai larg răspîndite în populația românească nici măcar nu provin din admirația pentru civilizația occidentală, ci sunt mutații ale virusului înstrăinării administrat metodic și tenace de echipe de specialiști organizate strategic tocmai în zonele culturale favorabile patriotismului: în Biserică, în școală și în mediul perceput (în mod fals) ca unul de dreapta.

Existența unui curent de stînga liberal, progresist, secular și globalist i-a făcut pe românii care au perceput (în mod corect) amenințarea acestui curent anticreștin să ceară niște doze duble de dileme eliberatoare (de certitudini) și de parabole interpretate sofistic, fără să-și închipuie că ceea ce li se părea că reprezintă un antidot la neo-marxism nu este decît o doză de rapel a dozei primare de progresism. 

Deși vaccinul antinațional este gîndit pentru situația de creștere a nivelului anticorpilor poporului, el este în mod evident cu atît mai eficient acolo unde nivelul anticorpilor identitari este mai redus. Dar chiar dacă alienarea este mai acută în rîndul taberei progresiste, ea este expresia aceleiași confuzii și dezorientări care stăpînește lumea cu simpatii conservatoare: cei care vor spitale, nu catedrale și cei care văd un elan mobilizator în textul dlui Palada sunt uniți de aceeași înstrăinare; doar cineva care și-a pierdut memoria imunitară poate aprecia cu același entuziasm atît mărturia lui Dan Puric despre eroismul și înțelepciunea poporului român, cît și pamfletul dlui Palada despre prostia și lașitatea aceluiași popor.

O prostie și o lașitate care rămîn totuși să fie demonstrate; în plus, din confruntarea Telegii cu Salzburgul, impresia mea este că tot Telega iese mai bine. În primul rînd, Salzburgul nu a fost o localitate minoră parazitată de imperii, precum Telega, ci un important centru politic, religios și comercial atît în cadrul Imperiului Creștin de Apus, apoi german, cît și în cadrul Imperiului Austro-Ungar. Salzburgul nu s-a îmbogățit numai din sare, ci mai ales din vama percepută pentru sarea transportată pe rîul Salzach. Beneficiarii acestui venit nu au fost niciodată oamenii simpli, ci nobilii și în special prințul-episcop al Salzburgului. Sătenii salzburgeni erau lipsiți de libertatea telegenilor și erau împovărați de taxe neomenești, motiv pentru care s-au răsculat adeseori. Revoltele se terminau de fiecare dată în adevărate masacre; chiar dacă inițial cererile lor erau acceptate prin promisiuni mincinoase, țăranii erau executați imediat ce renunțau la luptă. Spre deosebire de țăranii salzburgeni, telegenii și românii din restul teritoriilor românești nu au fost înrobiți de domni și episcopi pămînteni, ci numai de străini.

În plus, românii nu au exilat niciodată etnii întregi, cum au făcut austriecii cu evreii în 1404; dimpotrivă, românii au luat calea codrului sau a străinătății din cauza străinilor. Spre deosebire de salzburgeni, telegenii au știut să fie imperiali fără să fie imperiu. Știau că sarea este importantă și nu le venea ușor să o ducă străinilor, dar știau și că mai importantă decît sarea este omul, despre care Hristos ne-a spus că este „sarea lumii” (o precizare adăugată la cinci ore după postarea acestui text: în încheierea Predicii de pe Munte de la Matei, cap. 5, Hristos le spune ucenicilor că trebuie să fie „sarea pămîntului” și „lumina lumii”; aceasta înseamnă că omul este chemat să dea gust și dăinuire roadelor lumii, după cum tot el este chemat să lumineze lumina lumii, descoperind sensul luminii.) Aceasta este sarea la care românii au ținut mai mult decît la „oportunitățile de afaceri” care pentru apuseni însemnau totul. De pildă, telegenii nu au transformat doina și hora într-o afacere, cum au făcut austriecii cu Mozart.

Există un monument al eroilor în Telega (https://www.campinaph.ro/2015/10/la-telega-a-fost-inaugurat-un-monument-in-memoria-celor-250-de-eroi-ai-comunei.html); chiar dacă îi cuprinde doar pe cei care și-au pierdut viața în cele două războaie mondiale, pe monumentul din Telega și pe orice monument al eroilor români poate sta numele fiecărui român care a luptat pentru a rămîne el însuși, care a trăit și a luptat pentru libertatea lui și a neamului său.

Telegenii care au mers generație după generație cu teleguța cu sare nu au fost nici proști, nici lași. Chiar dacă jertfa le este refuzată pînă și de unii dintre urmașii lor, drumul lor a avut un rost: datorită lor, Telega nu este Texas, nu este Dallas, nu este Salzburg, cum și-ar fi dorit dl Palada. Datorită românilor din toate timpurile, în România încă mai există localități românești și oameni care nu trebuie să caute un Zorba care să-i învețe să rîdă și să danseze.

Românii de astăzi mai știu cine sunt pentru că înaintea noastră au trăit niște oameni care nu au fost nici lași, nici proști. Din păcate, rezultatele tratamentului anti-identitar la care sunt supuși românii în prezent le oferă puține șanse generațiilor viitoare. Cel puțin deocamdată, trecutul este rău, ceea ce înseamnă că încă mai contează. Dar în curînd probabil că trecutul nu va mai fi nici bun, nici rău. Nu va mai fi nici măcar trecut. Nu vor mai fi localități românești și localități austriece sau belgiene. Toată lumea va trăi într-o țară ca afară, unde chiar dacă nu toți sunt morți, nimeni nu este viu.