Argument decisiv

Împotriva tuturor așteptărilor, voi vota „da” la referendum pentru că așa mi-au zis mama și tata. Mi-au spus-o prin felul în care au trăit, prin felul în care am trăit împreună cu ei.

Voi vota „da” la referendum pentru că am un tată și o mamă, chiar dacă amîndoi au trecut de ceva vreme la Domnul.

Voi vota „da” la referendum pentru că, deși sînt familiar cu argumentele unor autorități, cu argumentele (și motivațiile) lui popa cutare sau ale omului de cultură cutare sau ale personalității cutare, am fost cucerit de observația lui nea Ion, vecinul din satul meu: „Eu nu cred că există extratereștri. Știi de ce? Pentru că sînt prea urîți! Eu nu cred că Dumnezeu ar putea să facă ceva atît de urît.”

Voi vota „da” la referendumul pentru familie pentru că am înțeles că Dumnezeu nu putea face ceva atît de urît. Doar noi am fi putut face ceva atît de urît.

Voi vota „da” la referendum pentru că sper și cred că vom putea redeveni cu toții frumoși, așa cum ne-au făcut părinții noștri. Așa cum ne-au făcut mama și tata, nu mama și mama, nu tata și tata.

Frumoși așa cum ne-a făcut Dumnezeu.

Familia politică

Domnul Cristian Tudor Popescu consideră că „singurul scop al referendumului pentru familie este unul politic” și că „Referendumul este o pledoarie pentru mersul pe jos” (https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/politica/ctp-pentru-mine-acest-referendum-inseamna-o-pledoarie-pentru-mersul-pe-jos-1004264)

Înțeleg că aceste aprecieri nu sînt făcute în calitate de pasionat de literatură SF, ci în calitate de analist politic. Nu cred că poți scrie ficțiune dacă-ți lipsește simțul realității; cu atît mai puțin poți citi realitatea politică fără să posezi un asemenea simț. Dar probabil că domnul Popescu citește realitatea în cheie ficțională și ficțiunea în cheie realistă. De aici și exasperările domniei sale, care-mi par sincere, spre deosebire de leșinurile și perplexitățile domnului Pleșu. Amîndoi resping realitatea, care pare să-i copleșească: pe domnul Popescu, prin caracterul ei prozaic; pe domnul Pleșu, prin lipsa ei de bun gust, în primul rînd. Și, de aceea, prozaică.

Bineînțeles că referendumul pentru familie este și unul politic. Familia este politică, este cetatea mică pe care se întemeiază și prin care rezistă cetatea mare. Dar poate că domnul Popescu nu este cu totul pierdut în universul nemărginit și veșnic. Prin „politic” probabil că vrea să spună „pesedist.” Asupra acestui aspect voi reveni, sper, într-o postare ulterioară. Dar trebuie reținut în acest caz meritul PSD-ului de a releva, fie și involuntar, valoarea politică a familiei.

Familia nu este o afacere privată a unui anumit număr de indivizi. Ce face individul în privat e treaba lui. Ce face individul într-o familie, ce face familia în societate, ne privește pe toți. Apariția, întemeierea unei familii este un eveniment politic. Referendumul pentru familie nu poate să nu fie unul politic. Altfel nu s-ar numi referendum, ci seară de rugăciune.

Merită reținută și expresia „Referendumul este o pledoarie pentru mersul pe jos”. Probabil că în universul paralel în care trăiește domnul Popescu nimeni nu contestă mersul pe jos. Dar în universul nostru, pe care domnul Popescu are pretenția de a-l descrie și comenta, mersul pe jos este pus în discuție. În numele dreptului de a merge în mîini, în curînd s-ar putea să fim cu toții obligați să mergem în mîini, iar mersul pe jos ar putea fi penalizat ca formă de intoleranță. Poate că asta nu ar fi  neapărat o problemă pentru domnul Popescu, care pare să fie în formă, dar nu pot să nu-mi fac griji pentru domnul Pleșu.

Nu știu dacă domnului Popescu îi place să meargă pe jos. Nu m-ar suprinde să aflu că se teleportează. La fel de bine, nu este exclus ca domnul Pleșu să leviteze, în special după masa de prînz. Dar există un număr destul de mare de cetățeni români care ar prefera să meargă pe jos în continuare. Și nu doar să meargă pe jos, ci și să rămînă în locul în care au ajuns – pentru a ajunge în locul în care se află: în împărăția pregătită oamenilor de la întemeirea lumii (Matei 25:34)

La referendumul pentru căsătorie vom merge, e drept, dar nu pentru că mersul pe jos ajută la sănătate, cum declara domnul Popescu, ci pentru că de data aceasta mersul pe jos reprezintă o luptă mai mare și mai grea decît toate bătăliile crunte din istoria noastră: de data aceasta nu vom lupta pentru a rămîne în viață, nu vom lupta pentru a ne păstra moșia, pămîntul, credința. Vom lupta pentru a rămîne oameni. Pentru că tot mai mulți oameni din jurul nostru ne spun că a fi om înseamnă a fi orice altceva.

Pentru domnul Popescu, de pildă, familia poate fi orice: „familia e una, căsătoria e altceva, că pot exista și alte „viețuiri împreună”. O familie poate fi formată nu numai dintr-un băiat și două femei - mama și bunica (cum a fost cazul lui Cristian Tudor Popescu), ci și dintr-un om și un câine sau o pisică.” (https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/politica/ctp-pentru-mine-acest-referendum-inseamna-o-pledoarie-pentru-mersul-pe-jos-1004264).

Ca să-i dăm dreptate domnului Popescu, există și familii de lupi, dar le numim „familii” doar în mod impropriu și printr-o forțare a termenului „familie”. Familiile de lupi nu sînt familii pentru că lupii nu trăiesc în cetate. Fiarele și zeii nu pot alcătui familii pentru că trăiesc în afara cetății (polis). În cetate trăiesc doar oamenii.

Din acest motiv, doar oamenii pot fi numiți ființe politice.

Din acest motiv, doar familia umană este familie – pentru că este politică.

Din acest motiv, votul pentru familie este în mod obligatoriu și unul politic.

Din acest motiv, doar oamenii vor vota pentru familie, nu și cîinii, nu și pisicile, nu și lupii, nu și zeii, nu și neoamenii.

Din acest motiv vom merge la vot pentru a vota „da”.

Pentru că sîntem români. Pentru că sîntem creștini.

Pentru că sîntem oameni și trăim în cetate și ne pasă nu doar de noi, ci și de cetate.

Familia este politică, iar votul pentru familie este obligatoriu și unul politic. Asta nu înseamnă că votul pentru familie este un vot pentru un partid politic, ci exact contrariul: înseamnă că nu dorim ca un Politbiuro, ca un birou politic să voteze din nou pentru familie sau în locul ei.

Socoteala de acasă

Avem deja trei milioane de semnături, ne mai trebuie trei, nu-i mare brînză, vom cîștiga cu patru din șase.

Dar ce victorie ar fi asta? Cum rămîne cu restul de zece milioane de alegători? De ce sperăm în atît de puțin? Cum rămîne cu procentul de 86% de creștini ortodocși declarați la recensămîntul din 2011?

ÎPS Laurențiu o spune foarte bine: „Mărturia dată la referendum este un adevărat recensământ pentru toți fiii Bisericii noastre, văzând astfel câți apărători mai are Hristos!” (http://ziarullumina.ro/aparam-pozitiv-prin-vot-valorile-morale-ale-vietii-si-sufletul-poporului-roman-137532.html) Mesajul Mitropolitului Laurențiu subliniază în același timp continuitatea directă dintre eroismul celor care au luptat în trecut pentru integritatea teritorială și spirituală a poporului român și noi, cei de astăzi.

Putem merge astăzi liniștiți la biserică pentru că timp de trei secole alții și-au riscat viața pentru a participa la o slujbă bisericească. S-a luptat pentru credință timp de două milenii și se va lupta pînă la sfîrșitul veacurilor. Pentru că întotdeauna s-a luptat și se va lupta împotriva ei. Și astăzi există locuri pe glob unde a fi creștin reprezintă un mare risc.

Ne recomandăm unii altora tot felul de produse, ne anunțăm imediat între noi cînd dăm de o promoție la ceva. Dar îndrăznim să vorbim și între noi, nu doar cu facebookul, despre referendum, despre lucrurile cu adevărat importante? Ne îndemnăm unii pe alții să mergem la vot, sau preferăm să evităm subiectul de teama de a nu deranja, de a nu părea „fanatici”, vorba președintelui Iohannis (https://www.hotnews.ro/stiri-esential-21362678-klaus-iohannis-despre-modificarea-constitutiei-legatura-definirea-familiei-sunt-adeptul-tolerantei-este-gresit-mergem-calea-fanatismului-religios.htm), sau mai rău, „pesediști”? În timp ce pe alții nu-i deranjează deloc să-și manifeste fanatismul camuflat în „atitudine civică”. Dimpotrivă, îl afișează ca pe un semn de noblețe, ca pe un stindard al dreptății și libertății. Ca o paranteză, poate că șobolanul longeviv al dlui Mihai Șora https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/mihai-sora-raspuns-filosofic-pe-tema-referendumului-nu-ati-uitat-trag-nadejde-de-sobolani-1004924  este mai înzestrat genetic decît omul care-l studiază. Dar întrebarea nu este cine trăiește mai mult; întrebarea este cine înviază la urmă.

Sîmbăta și duminica viitoare vom putea sta acasă, ori să ne vedem de treabă, ori să mergem la vot și să votăm împotriva căsătoriei. Dar s-ar putea ca peste o vreme să dorim să mergem la biserică și să o găsim închisă de autorități pentru că preotul a refuzat să oficieze slujba cununiei pentru un cuplu de homosexuali. Sau poate că vom avea noroc și o vom găsi deschisă și tolerantă și vom participa emoționați la cununia unui cuplu de homosexuali. Unul dintre ei at putea fi tocmai copilul nostru, „răpit” încă de la grădiniță de o programă educațională favorabilă „diversității”. De fapt, la cît de accelerate sînt lucrurile, s-ar putea să fim și mai norocoși, iar cei doi tineri care se vor cununa să fie frați. Ar putea fi tocmai copiii noștri! La urma urmei, de ce nu, dacă se iubesc?... Cum ar putea fi ceva rău în asta? În plus, e bine și pentru că astfel averea rămîne  în „familie”.

Votul pentru căsătorie de săptămîna viitoare este un gest eroic, patriotic și creștin în același timp. Peste o săptămînă vom afla cîți creștini și cîți patrioți mai are România.
         Cîți eroi. 

FCSB, victorie de răsunet!

FCSB a produs aseară o reușită de proporții, învingînd un adversar dificil, care s-a încăpățînat să nu-și dea autogol și nici să paseze la adversar, comportament nemaiîntîlnit în Liga I. Stilul de joc neobișnuit al adversarului i-a descumpănit pe steliști. Din fericire, au găsit înțelegere din partea arbitrului, care avea față de om bun. Într-adevăr, ajuns la capătul răbdărilor, arbitrul a dictat în minutul 85 o lovitură liberă din apropierea porții echipei clasată pe locul cinci în Liga a III-a. Cinstit vorbind, FC Unirea Alba Iulia trebuia penalizată oricum, pe de o parte pentru că Zlatna este atît de departe de București, pe de altă parte pentru că stadionul arăta ridicol. Dar în primul rînd pentru că Unirea juca împotriva Stelei, cînd de fapt trebuia să joace pentru ea.

Deși FSCB a înscris, în mod inexplicabil pentru o echipă de Liga I, arbitrul tot nu era satisfăcut așa că a propus în minutele de prelungire și un penalty în favoarea FCSB-ului. Ratat, în mod previzibil, pentru că scorul de 1-0 era oricum suficient.

Slavă Domnului că FCSB nu a trebuit să joace împotriva liderului Ligii a III-a, Șoimii Lipova! Mare e puterea rugăciunii!

Vestea bună este că în optimile Cupei României au mai rămas totuși două echipe care joacă fotbal: CS Mioveni și Turris Turnu Măgurele.

Hai Rapidul!

Apocalipsa acum (II)

Mi-e milă de boschetari. Privirea lor tulbure și chipul buhăit se află într-un contrast dureros cu privirea ageră, de prădător, a șmecherilor în sutană sau costum.

La anul vom avea alegeri europarlamentare. Revin din timp la suprafață indivizi care pledează pentru familie, pentru creștinism, pentru Hristos în timp ce au ghearele, boturile și cozile pline de sînge.

De ei îmi este cel mai milă. 

Tradiția răpirii și răpirea Tradiției

Orice am crede despre popularitatea carpetelor cu „Răpirea din serai” sau despre obiceiul răpirii miresei la nunți, problema răpirii copiilor ar trebui luată în serios cu atît mai mult cu cît adversarii Referendumului pentru căsătorie o ridiculizează. Pentru că nu doar trupul poate fi răpit, ci mai ales spiritul omului. Iar spiritul este răpit și luat ostatic pentru că trupul contează.

Din acest punct de vedere, orice manipulare, fiecare deformare premeditată a adevărului este o tentativă de răpire. După cum notam într-un comentariu la o postare recentă a dlui Alexandru Racu (https://alexandruracu.wordpress.com/2018/09/26/despre-ura-frica-si-alte-sentimente/), primii „răpiți” sînt homosexualii înșiși, oameni nesiguri și fragili de multe ori, întotdeauna singuri, păcăliți de tot felul de șarlatani care le promit că singura lor șansă  de a se vindeca este să devină „ei înșiși”.

Se lasă răpiți și toți cei care consideră că homosexualitatea nu e decît o opțiune, diferită dar echivalentă moral cu heterosexualitatea. Așa cum se încearcă de multă vreme răpirea copiilor noștri, atît prin mijloacele de divertisment (desene animate, filme pentru copii, spectacole și alte programe pentru copii), cît și, ori mai ales prin școală (în Vest acest lucru se petrece și în bisericile liberale). 

Școala, în curînd și grădinița, a devenit mediul și mijlocul ideal care poate asigura „răpirea” copiilor noștri: prin diverse texte aparent „neutre” din manual, prin „discipline” precum Educația civică sau Educația sexuală, prin activități „extracurriculare”, etc. Școala a devenit complicele indispensabil al acestei răpiri. O demonstrează faptul că manipulările mizerabile din unele școli, în care elevii au fost păcăliți pentru a participa la evenimente care promovează cultura gay sub masca diversității, nu au întîmpinat decît o timidă rezistență din partea unor părinți, în timp ce încercările de bun simț ale unor adevărați profesori de religie de a-i informa pe părinții elevilor în legătură cu Referendumul pentru căsătorie din 6-7 octombrie au fost transformate într-un scandal mediatic, devenind subiect de știri al unor posturi de televiziune precum ProTV sau PrimaTV (al cărei slogan este, sugestiv, „Crede în tine!”).

Deținător al „Crucii Șaguniene”, dl Andrei Pleșu (http://ziarullumina.ro/andrei-plesu-a-primit-crucea-aguniana-86909.html), este de partea tradiției „prin fire și amplasament intelectual”:

„Prin fire şi amplasament intelectual sînt mai degrabă cu tradiţia. Dar resping sincer orice reglementare, de natură să schimonosească dreptul individului la o viaţă privată liberă de orice constrîngeri şi prejudecăţi (cîtă vreme, fireşte, nu sînt afectate drepturile şi libertăţile altora). Înclin să cred că asistăm, mai curînd, la o luptă simbolică, al cărei rezultat nu va modifica decisiv nici convieţuirea cuplurilor gay (mai ales dacă se va consolida o legislaţie a „parteneriatului”), nici deprinderile cuplurilor heterosexuale. Recunosc că am o problemă cu adopţia copiilor în familiile gay. Instituţia maternităţii nu există de ieri de azi. Ea ţine de alcătuirea originară a omului şi implică un conglomerat de afecte, valori şi semnificaţii imposibil de anulat printr-un discurs de moment despre „alteritate”, „toleranţă”, „orientare” privată. Nu-mi intră în cap că un copil poate creşte ca lumea fără prezenţa feminină a mamei, sau spunînd „mamă” unui domn...” (https://adevarul.ro/news/societate/cum-rateaza-dezbatere-1_575526845ab6550cb8b03360/index.html sublinierea mea, G. F.).

Spre deosebire de domnul Andrei Pleșu, Sfîntul Andrei Șaguna n-ar fi avut nici o problemă cu adopția copiilor în familiile gay, cu o singură condiție: ca „familiile” gay să reprezinte într-adevăr o familie. Dar pentru apostolul noului creștinism, Andrei cel Nou de la Lavra Noua Europă, această condiție poate fi rezolvată cu ușurință: hai, mă băieți, că e nevoie și de-o mamă! Ei bine, este curios că domnul Pleșu nu are în vedere și „familiile” cu două mame, cu un tată și două mame sau cu doi tați și două mame.

După cum reiese din fragmentul citat, pentru domnul Pleșu instituția maternității, și implicit instituția familiei, pot fi discutate și independent de instituția paternității. Există o ironie aici, avînd în vedere atenția și încrederea pe care i-o acordă domnului Andrei Pleșu o instituție patriarhală precum BOR. Uneori ai impresia, descoperind venerația cu care dl Pleșu este ascultat, citat și consultat, că d-lui este adevăratul patriarh al BOR.  Dar asta se-ntîmplă doar pentru că ortodocșii nu-și mai cunosc tradiția și o confundă cu orice lucru de demult. Ce-i drept, „tradiția” domnului Pleșu este mai veche și mai spirituală, așa că are toate șansele să o cuprindă pe cea a Bisericii, chiar dacă este alta decît tradiția Bisericii. S-ar putea spune că a răpit-o deja. 
        Fapt pe care domnul Pleșu îl respinge sincer. Sau poate că nu.

Topos

Care dintre următoarele titluri/linkuri considerați că ar fi cel mai vizualizat de credincioșii ortodocși:

-ipocrizia ortodoxă;

-evlavia ortodoxă;

-viața ortodoxă;

-viziunea ortodoxă;

-sexul ortodox;

Aveți dreptate, și eu aveam aceeași părere.

Împotriva curentului

„I like to play. I came here, and I wanted to give everything until the last hope and chance. I was still close in the second set, so a match like this can give me confidence that my level is really good. I'm not disappointed, but I'm just sad this injury came from nowhere. I'm just going to go with the flow, and we'll see what's going to happen in a few days.” http://www.wtatennis.com/news/cibulkova-outlasts-ailing-halep-wuhan-0

Only dead fish go with the flow. That’s why she gave everything. Because she’s not dead.

La mulți ani, Simona!

Tactica și strategia

Dacă  activiștii pro-homosexualitate ar fi zis:

– n-avem nimic împotriva profesorilor de religie, ei oricum vor dispărea în următorii 10-15 ani;

– n-avem nimic împotriva B.O.R., pentru că oricum clerul și ierarhii ortodocși n-au nici o treabă cu Dumnezeu,

atunci n-ar fi apărut niciodată vreun referendum despre căsătorie.

Ce înseamnă să-ți supraestimezi adversarul!

Istoria amînată

În ortodoxie nu ai nevoie de argumente, pentru că noi credem, nu gîndim.

E de mirare că nimeni nu a anunțat că Arsenie Boca votează „Da” la Referendum.

Nu doar că „Sfîntul Ardealului” s-a arătat în visul și în cafeaua credincioșilor ortodocși, dar a dat și un interviu pentru Bazilisca Travel.

Păgînilor, feriți-vă privirea!

Lifestyles

sau:

Referendumul pentru gravitație

„M-am lăsat de cafea, pentru că Dragnea bea cafea, iar eu sunt anti-Dragnea.” Știu, este penibil, dar ăsta este nivelul adversarilor Referendumului pentru căsătorie. Totuși, dacă Dragnea ar fi cu adevărat așa cum îl descriu adversarii lui, poate că hipsterimea și tefeliștii ar trebui să se lase mai ales de prostie și minciună.

Votul în favoarea revizuirii Constituției nu este un vot pentru definirea familiei, ci un vot împotriva redefinirii familiei. Se confruntă două tabere care susțin viziuni opuse asupra lumii: cei care votează pentru căsătoria dintre bărbat și femeie consideră că lumea poate fi definită și trebuie definită pentru a fi recunoscută. Trebuie recunoscută pentru a putea fi primită, lucrată și împlinită.

Cei care votează împotriva definiției căsătoriei consideră că lumea poate și trebuie să fie la nesfîrșit redefinită, că realitatea nu este dată de vreme ce nu există, ci trebuie luată, putînd fi modelată și remodelată după posibilitățile lumii și în funcție de nevoile fiecăruia. Este o viziune esențial marxistă, care îi repugnă oricărui membru și simpatizant PSD. În schimb, ea constituie filozofia de viață a anticomuniștilor de astăzi.

Dezbaterea despre familie din România ar putea fi la fel de bine o dispută despre gravitație. La oraș ne-am împăcat cu ideea că trebuie să votăm în favoarea gravitației; ne salvează țăranul român însă, căruia îi vine greu să priceapă că trebuie să voteze pentru ploaie, pentru soare, pentru noapte și ziuă. Să-i spunem atunci că trebuie să voteze pentru pămînt.

Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!

Cînd nimeni se întîlnește cu nimeni în Cotroceni

Cînd Nimeni se întîlnește cu Nimeni este mai întîi surprins că nimeni nu-l recunoaște, deși, după cum știe toată lumea, în Cotroceni orice nimeni devine automat un cineva. De aceea, Imeni va face tot ce va putea pentru a fi ținut minte. Astfel, Meni va provoca curajos pe nimeni, reducînd pe nimeni la nimeni, înjurînd pe nimeni de nimenii neamului lui.

Dar acest lucru nu-l poate satisface pe Eni cîtă vreme nimeni nu dă doi bani pe faptul că, dintr-un Nimeni, Eni a devenit doar un biet Ni.

În sfîrșit, înainte ca toată lumea să uite povestea, I ar fi dorit să pună punctul pe i. Dar nu mai avea decît un punct. De regulă, tot ce mai rămîne din Nimeni este Nimic. Este tot ce a fost și tot ce a avut vreodată.

Asumă-ți riscul! Acceptă provocarea!

Printre conceptele fundamentale ale corectitudinii politice se numără riscul, provocarea și oportunitatea. Este tot ce a mai rămas din științele sociale; sînt parametrii care determină programele de educație din aproape toată lumea.

Riscul este acela de a rămîne la fel. Provocarea este de a deveni diferit. Pentru că diferența înseamnă oportunități.

Ar fi păcat să nu profităm de oportunitatea pe care ne-o oferă Referendumul pentru familie din 6-7 octombrie.

Este o provocare mult prea mare pentru a nu încerca să ne asumăm riscul de a rămîne noi înșine.

Cîndva în Vest, acum în Est: homosexualii lor și copiii noștri

Mother Mary your children are slaughtered
Some of you mothers ought to lock up your daughters
Who's protecting the innocenti
Heap big trouble in the land of plenty
Tell me how we're gonna do what's best
You guess once upon a time in the west

Dire Straits, ”Once upon a Time in the West”

Ce s-a petrecut cîndva în vest se întîmplă acum în est. A susține că pe homosexuali nu-i interesează adopția copiilor este o minciună sfruntată: ei își doresc căsătoria pentru a se hrăni din iluzia că au o relație normală, iar adopția ar consolida această iluzie. Pentru că o minciună nu are nevoie doar de o altă minciună pentru a putea funcționa: are nevoie în special de o minciună mai mare. Bineînțeles, acest gen de asociere ar deveni o ciudățenie tot mai mare, prelungind confuzia partenerilor asupra copiilor adoptați. Într-un fel, acest proiect al identității nedefinită, dar definibilă este cam tot ce a mai rămas din visul american: chiar dacă nu ai ajuns cineva, poți oricînd să ajungi altcineva.

În același timp, legalizarea „căsătoriei” homosexuale ar putea reduce confuzia partenerilor homosexuali aruncînd întreaga lume în confuzie. Pentru că în urma legalizării „căsătoriei” homosexuale, căsătoria nu ar mai însemna nimic. Se aplică în acest caz același principiu prin care un grup poate destabiliza un stat introducînd pe teritoriul lui o cantitate uriașă de bancnote false: chiar dacă banul falsificat nu poate deveni niciodată un ban adevărat, o anumită cantitate de bani falși poate anula valoarea banilor adevărați.  

Așadar, cei care le reproșează susținătorilor familiei (ar trebui să ne obișnuim să folosim această noțiune ca atare, evitînd pleonasme de tipul „familie normală/naturală/tradițională”) că se tem în mod nejustificat de posibilitatea ca partenerii homosexuali să adopte copii în urma legalizării „căsătoriei” între homosexuali, sînt neinformați (în cel mai bun caz). De regulă însă, este vorba de activiști pro-homosexualitate care știu exact ce au de făcut, știu exact care este suma de bani falși care trebuie introdusă în țara noastră pentru a întrerupe circuitul valorilor prin devalorizarea lor. Sînt oameni cu experiență, care ne cunosc mai bine decît ne cunoaștem noi, oameni care și-au realizat punctual obiectivele în vest. Acesta este și motivul pentru care ei pun acum în balanță standardele de bunăstare din vest cu principiile moralei creștine din est. Grea decizie pentru românii din străinătate, care și-au părăsit țara pentru aceste standarde, dar una ușoară pentru milioanele de țărani pe care țara i-a părăsit demult și pe care i-ar fi uitat de-a binelea dacă nu ar avea nevoie de ei pentru a-i vinde din nou și din nou.

În zilele de 6 și 7 octombrie vor vota două diaspore: cea dinafara țării, și cea din țară, dar pe care țara a lăsat-o pe dinafară.

„...Yes, it's no use saying that you don't know nothing
It's still gonna get you if don't do something
Sitting on a fence, that's a dangerous course...”

Fotbaliști cu ziua

Frosinone este un orășel italian care a dat și numele provinciei din apropiere de Roma. Frosinone (Frusino, în sursele latine antice), aflat la 75 km sud-est de Roma, este o zonă care a rezistat dintotdeauna cu dîrzenia de care doar mătușa Frosina părea să fie capabilă: volsci de origine, frosinonii au luptat împotriva romanilor, dar au fost învinși și nimiciți în 306 î.Hr. Aliați ai Republicii Romane, au fost spulberați de Hannibal o sută de ani mai tîrziu în al Doilea Război Punic. După căderea Imperiului Roman de Apus, Frosinone a fost atacat, jefuit și distrus periodic de barbari. După Căderea Romei, în 1527, Frosinone a fost jefuit și distrus din nou, uneori pe rînd, alteori în același timp, de armatele florentină, germană și franceză. În 1556 le-a venit rîndul trupelor spaniole să participe la distrugerea acestui oraș. În fine, între 1943 și 1944, Frosinone, un orășel provincial de talia Fălticenilor, cu o populație de aproximativ zece mii de locuitori, avea să fie bombardat de 56 de ori de aviația anglo-americană.

Frosinone are și un club de fotbal, întemeiat în 1912. A fost desființat în cursul celui de-al Doilea Război Mondial, dar reînființat ulterior, în 1945. Pînă în sezonul 2015-2016, cînd a promovat pentru prima dată în Serie A, echipa a jucat în divizii secundare. Anul acesta, echipa a ajuns pentru a doua oară în Serie A. Aseară a jucat împotriva lui Juventus.

Fideli istoriei locului de obîrșie, jucătorii și suporterii lui Frosinone au ieșit la bătaie, rezistînd eroic pînă în minutul 81, cînd mingea a intrat în poarta celor de la Frosinone alunecînd dintr-un butoi cu gel îmbrăcat în echipamentul lui Juventus. Nu pot spune mai multe despre Ronaldo, pentru că în România există această prejudecată potrivit căreia dacă te dai cu foarte mult gel și mai ai și tatuaje înseamnă că știi fotbal.

Dar aș spune în schimb ceva despre băieții tatuați și dați cu gel de la o echipă de (fost) renume din România, care, după un joc mizerabil făcut recent în deplasare, s-au apărat spunînd că ei nu primesc salarii ca la Steaua. Aș spune că asta nu înseamnă că poți să joci fotbal, ci doar că vrei să cîștigi bani. Fotbalistul joacă fotbal; zilierul vrea să cîștige bani. Majoritatea fotbaliștilor români nu sînt decît niște băieți care lucrează cu ziua. La fel de bine s-ar putea duce la cules de căpșune în Spania.

Nu știu dacă la Frosinone au plantații de căpșune. Dar ar fi o mare șansă pentru fotbalul românesc dacă așa-zișii fotbaliști români ar ajunge acolo, cu toate riscurile (se pare că acolo gelul nu a fost descoperit încă, ceea ce poate produce grave probleme de sănătate mintală cuiva care nu are nimic altceva în creier). Nu doar că ar face și ei un ban, dar ar avea șansa de a vedea ce înseamnă să fii cu adevărat un jucător de fotbal.

pupat toți piața constituții

Poate că mesajul trupei Vunk despre libertatea fiecăruia de a-și alege genul de familie care-i place a ajuns nu doar la inima mulțimii adunată aseară la concertul lui Rod Stewart din Piața Constituției; el a fost cu siguranță și pe placul clerului ortodox care a transformat credința într-o afacere de familie.

Faptul că mesajul Evangheliei reușește rar și cu dificultate să ajungă în Dealul Patriarhiei, fără a rămîne vreodată acolo, nu înseamnă că nici un mesaj nu ajunge în Deal. Ajung acolo nu doar toate mesajele care ar putea ajuta afacerea de familie să prospere, dar și toate acele mesaje care ar putea să amenințe interesele de familie ale societății comerciale BOR.

Așa că ne putem aștepta ca uralele cu care mulțimea a întîmpinat mesajul trupei Vunk să gîdile plăcut urechile ierarhiei ortodoxe. Semnalul nu afectează cu nimic interesele acestei familii. BOR cîștigă indiferent de rezultatul votului de la Referendum: dacă se va modifica Constituția, BOR va negocia în termenii Bisericii triumfătoare; iar dacă propunerea de modificare va eșua, BOR va adopta discursul Bisericii luptătoare.

Pentru BOR este o situație win-win: în ambele cazuri, BOR va continua să vîndă.

Alianța Elitelor împotriva Crucii

„Radu Preda a spus că prin participarea la Referendumul din 6-7 octombrie «vom da un semnal că România nu poate fi condusă de o elită (…) care vrea să ne impună anormalitatea».

Radu Preda este conferențiar universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, profesor-invitat al Universităților din Paris, Florența, Hanovra și Viena.

Din martie 2014 este preşedintele executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER).

A făcut studii la București (licență), Heidelberg, Paris și Roma (pregătirea doctoratului) și la Salonic (post-doctorat).

Ocupă, de asemenea, funcțiile: Director-fondator al Institutului Român de Studii Inter-ortodoxe, Inter-confesionale şi Inter-religioase (INTER), Cluj-Napoca, membru în Consiliul de Administraţie al Gesellschaft für Ostkirchenrecht, Viena, membru în Consiliul de Administraţie al European Forum of Orthodox Schools of Theology, Bruxelles.” (http://basilica.ro/suntem-in-situatia-in-care-trebuie-sa-reconfirmam-normalitatea-radu-preda/)

Compară cu:

„Sunt ei slujitori ai lui Hristos? Nebuneşte spun: eu nu mai mult ca ei! În osteneli mai mult, în închisori mai mult, în bătăi peste măsură, la moarte adeseori. De la iudei, de cinci ori am luat patruzeci de lovituri de bici fără una. De trei ori am fost bătut cu vergi; o dată am fost bătut cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am petrecut în largul mării. În călătorii adeseori, în primejdii de râuri, în primejdii de la tâlhari, în primejdii de la neamul meu, în primejdii de la păgâni; în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii cei mincinoşi; În osteneală şi în trudă, în privegheri adeseori, în foame şi în sete, în posturi de multe ori, în frig şi în lipsă de haine. Pe lângă cele din afară, ceea ce mă împresoară în toate zilele este grija de toate Bisericile. Cine este slab şi eu să nu fiu slab? Cine se sminteşte şi eu să nu ard? Dacă trebuie să mă laud, mă voi lăuda cu cele ale slăbiciunii mele!” (2 Corinteni 11: 22-30)

Mi-a plăcut și asta:

„Căsătoria poate fi cruce, dar și binecuvântare.” (https://twitter.com/AgentiaBasilica/status/1042820687637798913)

Eu credeam că acolo unde e cruce, acolo e și binecuvîntare.

Ce căsătorie ar fi căsătoria fără cruce? Ce creștinism ar fi creștinismul fără cruce?

Ar fi un creștinism al elitei. Un creștinism al binecuvîntării.
Ar fi creștinismul celor care încearcă să impună anormalitatea. Sau creștinismul celor care încearcă să impună normalitatea. 
Binecuvîntarea fără cruce nu este binecuvîntare. Este blestem.

Creștinismul pe persoană științifică și culturală

Printr-un comunicat de presă, B.O.R. precizează: „Demersul (Coaliției pentru Familie) nu poate fi considerat în niciun caz retrograd, așa cum în mod ignorant și malițios, este prezentat de către detractorii acestuia, câtă vreme între semnatarii și susținătorii săi se numără foarte multe personalități ale lumii științifice și culturale.” http://basilica.ro/comunicat-privitor-la-acuzatiile-aduse-bisericii-ortodoxe-romane-in-legatura-cu-sprijinul-acordat-coalitiei-pentru-familie/

Neglijența cu care sînt presărate virgulele în acest pasaj ar trebui să mai reducă puțin din îngrijorarea produsă de vestea că acest demers este susținut de „foarte multe personalități ale lumii științifice și culturale”. Dar poate că este mai bine că demersul nu este susținut de niște pescari inculți, de niște țărani ignoranți sau de „mahalaua ineptă”, vorba unei personalități științifico-fantastice din cadrul B.O.R.

Să sperăm că asistații social și alți retrograzi nu vor vota la Referendum. Ar fi păcat să compromită un ideal atît de înalt.

Nord și Sud

Poate că Liviu Dragnea își va merita Ordinul „Sfinţii Martiri Brâncoveni” în sensul creștin pe care cu greu l-ar fi anticipat cineva în urmă cu patru ani. Patriarhul este probabil cel mai surprins dintre toți. Nimeni nu știe mai bine decît P.F. Daniel că dacă dacă dai bani, iei și mai mulți bani (iată un citat reprezentativ printre multe altele: „Nu e suficient să fii evlavios, trebuie să fii şi milostiv. Sunt o mulţime de oameni foarte evlavioşi, ţin posturile, se roagă mult, dar sunt zgârciţi. Nu dau un leu, nu ajută pe nimeni.” http://basilica.ro/vizita-canonica-a-patriarhului-romaniei-in-arhiepiscopia-ramnicului/ ). Se pare că domnul Iohannis a fost doar evlavios, așa că nu a primit nimic, nici măcar o biată decorație patriarhală. Domnul Dragnea, în schimb, se pare că a dat bani și a primit cu totul altceva. Constantin Brâncoveanu, al cărui tată a fost tăiat de mercenarii sârbi (ortodocși!) în Dealul Mitropoliei, a primit și el cu totul altceva.

Deși se încearcă compromiterea Referendumului pentru familie (da, știu că Referendumul este pentru definirea căsătoriei, iar căsătoria nu are nimic de-a face cu familia așa cum nici sexul nu are nimic de-a face cu sarcina pentru că nici sarcina nu are nimic de-a face cu nașterea copiilor, e doar corpul tău, iar tu ești al tău, el este al lui, asta e căsătoria, vezi mai pe larg în programele Radio România Cultural și în paginile Dilemei) prin asocierea lui cu Dragnea, rezultatul pare să fie tocmai invers: valul de simpatie pentru inițiativa CpF și indignarea față de cei care o contestă l-a prins deja și pe Liviu Dragnea și îl va duce cu el.

Am văzut aseară la o emisiune de știri ProTV (CNN-ul românesc) o hartă a României cu județele împărțite în funcție de raportarea la liderul partidului. Județele în care PSD-ul îl susține pe Dragnea erau colorate în roșu, cele anti-Dragnea în albastru, culorile convenționale pentru cele două tabere politice principale: liberali (albastru) și conservatori (roșu).

Mi s-a părut semnificativ faptul că susținerea lui Dragnea vine din zonele de nord ale României (Suceava, Iași, Botoșani, Bihor), în timp ce sudul îi este ostil. În contextul referendumului din 6-7 octombrie, merită să ne amintim că nordul țării reprezintă corespondentul românesc al lui „Bible Belt”, o linie fortificată la propriu prin mănăstirile și satele străvechi și prin intensitatea neîntreruptă a credinței de care au profitat nu doar ortodocșii, ci și catolicii și, în special după 1990, neoprotestanții.

Sudul, în schimb, pare să fie tot mai stins sufletește. Ce-i drept, poate transforma banii în și mai mulți bani, așa că nu ar trebui să ne suprindă dacă Bădălău, Tudose ori Firea ar fi următorii recipienți ai Ordinului „Sfinţii Martiri Brâncoveni”. Sudul poate transforma puterea în și mai multă putere. Iar asta îl face să-și închipuie că, dacă ar scăpa de Dragnea, ar putea transforma chiar și pietrele în pîine.
         Postelnicul Constantin Cantacuzino, tatăl stolnicului Cantacuzino care l-a trădat pe Brâncoveanu, a murit strangulat în trapeza mănăstirii Snagov (asta ca să nu mai zică nimeni că ortodoxia nu s-a implicat în istoria românilor). Stolnicul Cantacuzino a fost ucis la Constantinopol împreună cu fiul său, Ștefan.
         Se pare că cei care bagă doar bani primesc de regulă cu totul altceva. 
         Nu neapărat același lucru.

Pildă

Într-o zi am întîlnit un homosexual. „Vrei să fim prieteni?” mi-a zis cu un zîmbet timid, dar cinstit care m-a scos din sărite.

„Dacă-ți trag una peste ochi, îți zboară căpățîna!”, i-am zis și am mers mai departe.

În altă zi mi s-a întîmplat un necaz și un homosexual s-a oferit să mă ajute.

„Dacă-ți trag una peste ochi, îți zboară căpățîna!”, i-am zis și am mers mai departe.

Astăzi am întîlnit un homosexual care bîjbîia aiurea tocmai în drumul meu.

„Poți să mă ajuți să-mi găsesc căpățîna?”, m-a rugat.

Dac-aș fi găsit-o, i-aș fi tras un șut.

Din păcate, n-aveam cum să dau de ea. Tocmai îmi pierdusem căpățîna.

Tradiția firii (VI)

În filmul Damsel, Penelope (Mia Wasikowska) își refuză pretendentul care dorea iubire și supraviețuire spunîndu-i că cele două nu merg împreună: „You’re not exclusive in that notion.” Wasikowska sună la fel de convingător ca orice om care a înțeles diferența și a făcut deja o alegere.

Sigur, este bine că în România încă mai există numeroși susținători ai familiei tradiționale (sau, mai recent, naturale http://basilica.ro/vasile-banescu-parteneriatul-civil-exclude-binecuvantarea-dumnezeu-taina-casatoriei/). Dar dacă nu ne dorim decît supraviețuirea căsătoriei, atunci zilele ei sînt numărate.

Ar trebui să luăm în serios întrebarea legată de justificarea acestei dezbateri chiar dacă intenția și calitatea răspunsurilor oferite de cei care au adresat-o („De ce să organizăm un referendum pentru ceva care avem deja cînd n-avem autostrăzi, spitale, o reformă a justiției?”) ne eliberează de obligația de a răspunde. Dar dacă acum sînt destui cei care vor să creadă că singura motivație a inițiativei CpF și a susținătorilor ei a fost ura (ura față de homosexuali, față de liberalism, față de civilizație, față de progres), ce vor crede generațiile viitoare dacă noi nu răspundem? Cu atît mai mult cu cît ura nu este singura substanță întrebuințată de companiile care se ocupă de întreținerea culturii seculare dominantă. De altfel, cantitățile și concentrațiile pseudo-argumentelor împrăștiate 24/7 semnalează că ne confruntăm cu o cultură aflată într-o fază critică comparabilă cu debutul (sau sfîșitul) oricărei revoluții.    

Prin urmare, este bine că știm ce anume votăm în zilele de 6 și 7 octombrie; dar este necesar să știm de ce o facem. Aveam nevoie de acest referendum pentru a redescoperi de ce vom vota pentru definiția corectă a căsătoriei. (O serie de argumente clare și de bun simț poate fi consultată cu folos pe blogul dlui Alexandru Racu: https://alexandruracu.wordpress.com/)   

Am ajuns să luptăm pentru lucrurile firești pentru că am considerat că firescul vine de la sine. Problema cu firescul este, mai întîi, că îl recunoști în special atunci cînd el este amenințat. În al doilea rînd, problema e că nici rațiunea singură, nici credința singură nu te ajută să-l păstrezi. Istoria ne arată că atît societățile raționale, cît și cele religioase se pot prăbuși la fel de ușor, atingînd forme cumplite de corupție morală.

De ce votăm pentru revizuirea Constituției? De ce vom pune ștampila pe „Da” la întrebarea „Sunteţi de acord cu legea de revizuire a Constituţiei României în forma adoptată de Parlament?” Pentru că eram pe punctul de a pierde căsătoria fără să ne dăm seama.     

Pentru că doar căsătoria poate asigura viitorul, proteja prezentul și transmite trecutul. Doar căsătoria poate constitui, prin familia pe care o face posibilă, o „biserică domestică”, cultivînd credința, nădejdea și iubirea. Doar familia poate fi rațională și credincioasă în același timp, rezistînd corupției morale spre care sîntem atrași de fiecare dată cînd sîntem singuri, doar cu noi înșine, doar cu rațiunea sau doar cu credința noastră. Doar familia întemeiată pe căsătoria dintre un bărbat și o femeie poate aduce în lume acea iubire care a biruit lumea și care nu mai este interesată de supraviețuire. Din simplul motiv că este veșnică.

Votăm pentru ca generațiile actuale și viitoare să nu ajungă să fie alcătuite din indivizi singuri, indiferent de natura relației dintre ei. Nu votăm împotriva „căsătoriei homosexuale”, care oricum este o contradicție în termeni, o aberație. Votăm pentru că „nu este bine să fie omul singur”, oricine și oricum ar fi el.

Doi heterosexuali nu sînt neapărat mai puțin singuri decît doi homosexuali. Poate că uneori heterosexualul nu ajunge acasă după orele de serviciu neapărat pentru a reveni în familie, ci doar pentru că nu are unde să se ducă altundeva. Dar cel puțin el are șansa de a ajunge la un moment dat acasă.

Însă atunci cînd firescul este pierdut, întoarcerea devine imposibilă. 

Poate că cel mai bun lucru pe care l-am putea face în zilele de 6 și 7 octombrie ar fi, pe lîngă votul în favoarea revizuirii, să mergem la vot cu întreaga familie. Am demonstra astfel că votul nostru nu este motivat de ură, ci că el reprezintă o întîmpinare și o invitație. Ar însemna că întoarcerea rămîne posibilă pentru fiecare om.   

Tradiția firii (V)

Referendumul pentru precizarea definiției căsătoriei ar trebui să fie o bună ocazie pentru precizarea definiției omului. Sper că, după aflarea rezultatului, între paharele de vin închinate în cinstea victoriei, distinșii noștri teologi vor avea răgazul și curajul necesare pentru a transmite poporului că femeia nu este doar ceva care merge excelent la mici și bere.

Dar pînă atunci este important să nu-i sperie pe oameni, spunîndu-le astfel de lucruri înspăimîntătoare chiar înaintea votării.

Pariul pe sport

Cluburile și managerii din sport nu aduc cei mai buni jucători pentru a cîștiga meciuri.

Îi aduc pentru a cîștiga pariuri.

Un sportiv slab își dă autogol, iar meciul pare suspect.

Dar un sportiv bun știe cum să rateze „incredibil”!

Nu te mai gîndești atunci la nimic. Doar îți pare rău sau bine că ai pariat sau că n-ai pariat.

Nu mai există suporteri, ci doar oameni care pariază.

The show must go on.

Pentru că sportul s-a dus dracului.

Experimentul continuă

Comunismul este prea mare pentru a fi lăsat să cadă. Singurul motiv pentru care anticomuniștii români îi permit lui Dragnea să meargă la închisoare este că se pot lupta în continuare cu Putin, cu Ceaușescu, cu Stalin și cu Lenin. Cu niște adversari mai pe măsura lor, ca să zic așa. 
         Dincolo de unele diferențe secundare, comuniștii și anticomuniștii de salon împărtășesc un ideal comun: caviarul.

Dar comunismul este necesar acum în România nu doar pentru a oferi alibiuri anticomuniștilor de astăzi, care înainte de 1990 s-au salvat concentrîndu-se cu pasiune asupra aoristului. Comunismul este necesar pentru a putea fi făcut responsabil pentru victimele neoliberalismului. Așa cum sovieticii i-au acuzat pe nemți pentru masacrul de la Katyn, tot astfel anticomuniștii de carieră îi acuză astăzi pe comuniști pentru populația mutantă care umple astăzi România. Dar populația zombificată de astăzi, hipnotizată așa cum este de bunurile de consum, nu vine din suferința și teama și curajul perioadei comuniste. Populația de astăzi vine de nicăieri, vine din acest prezent suspendat teologic în interval și alimentat ideologic de specialiștii neoliberali în efecte speciale. Majoritatea acestora, trebuie spus, sînt teologi creștin-ortodocși români laici venerați de BOR în cadrul unui cult inițial privat, devenit ulterior public prin intermediul platformelor-altar Ziarul Lumina și Trinitas TV.

Trebuie spus că sînt niște efecte speciale de calitate. Nu este lesne de văzut în spectacolul de luminițe și fum măsura în care comunismul, libertatea, adevărul au fost transformate în decoruri.

Decorul devine cu atît mai important cu cît realitatea amenință să revină. Din acest motiv, decorul este constrîns să înlocuiască realitatea.

Principiul poate fi verificat în orice moment; este suficient să încercăm să vedem dacă există și altceva în afară de ambalaj. Sînt cutii sau pachete alimentare în care găsești lucruri asemănătoare („identic naturale”!) cu produsul pe care-l cauți, dar întotdeauna ceva esențial lipsește: uneori culoarea, alteori consistența sau mirosul, dar de fiecare dată gustul. Ambalajele pe care scrie „Elită” țin, desigur, de o categorie aparte: în ele nu se află nimic.

 Comunismul, așa cum este instrumentalizat astăzi de „adversarii” lui, nu este atît un ambalaj, cît o piesă de decor. Rolul lui este acela de a ne distrage atenția de la piesă. Este un fel de teatru experimental, interpretat de elită de aproape trei decenii cu sala închisă. Este unul dintre cele mai mari succese înregistrate vreodată. Precum șarlatanii asiatici, care pretind că îndepărtează tumora cu mîinile goale și fără anestezie, elita ne-a operat în permanență în acest timp. Și chiar a făcut-o. Doar că în loc să ne îndepărteze tumora inexistentă, ne-a introdus mutagenul care ne-a schimbat.

„La Revoluție, inițial nu am putut striga «Jos Ceaușescu!» pentru că eram cusut pe interior”, mărturisește maestrul Dan Puric într-o emisiune mai veche (https://www.youtube.com/watch?v=lu0TLBJtp6k).

Din 1990 încoace nu ne mai coase nimeni pe interior. Pentru că de treizeci de ani interiorul ne este extirpat, spectacol după spectacol.

În direct, pe viu, fără anestezie. 
          Comuniștii l-ar fi lichidat pe Dan Puric. În orice caz, ar fi blocat difuzarea acestui material. Comuniștii știau că omul are un suflet, și luptau împotriva sufletului omului.
          Cei de acum nu mai luptă cu sufletul omului, îl amputează.
          Cînd omul este separat de sufletul său, adevărul poate circula liber, de vreme ce nimănui nu-i mai pasă de el.
          Ștergerea înregistrării emisiunii ar fi o veste bună. Ar însemna că măcar o parte dintre noi și-a redobîndit sufletul.
          Cel mai probabil, spectacolul susținut de elită s-ar amîna în acest caz pentru o perioadă indefinită.

Adevăruri paralele

Nu cred că are sens să invoci norme deontologice în cazul unui portal deschis către dimensiunile întunecate ale universului. Tot ce avem de făcut este să proiectăm puțină lumină pentru ca astfel de găuri negre să devină vizibile, fie doar și pentru scurtă vreme.

Ideea că sfinții Serghie și Vah pomeniți în 7 octombrie, ziua referendumului pentru familie, „ar fi fost gay” (https://adevarul.ro/news/societate/ziua-referendumului-definirea-familiei-7-octombrie-data-praznuiesc-doi-sfinti-fost-gay-1_5b98c8f6df52022f755b6d71/index.html) are aceeași validitate istorică ca teoriile lui Dan Brown despre originea creștinismului. Sigur, nu ne putem aștepta ca un jurnalist român să dețină cunoștințe despre istoria creștinismului care le lipsesc chiar și creștinilor. Cum ar fi, de pildă, faptul că homosexualitatea a fost considerată un păcat în creștinism încă de la începuturile lui, un punct asupra căruia însă tot mai mulți creștini nu sînt siguri. Dar mi-e greu să cred că autoarea articolului nu știa că John Boswell, inventatorul teoriei despre riturile creștine de căsătorie între persoane de același sex, a fost homosexual și a murit de SIDA la vîrsta de 47 de ani. A fost și un catolic devotat, participînd zilnic la liturghie, ceea ce spune poate ceva și despre compromisurile catolicismului contemporan.

În lumina altor articole pe tema homosexualității ale jurnalistei de la Adevărul (https://adevarul.ro/news/eveniment/protest-piata-universitatii-fata-votul-senat-referendumul-cerut-coalitia-familie-lasati-ne-iubim-1_5b97d284df52022f7555a0d6/index.html,

https://adevarul.ro/news/societate/ce-spune-amnesty-international-despre-referendumul-familia-traditionala-1_5b992b9cdf52022f755e7d9f/index.html), s-ar putea crede că este vorba despre încă o încercare de susţinere a acestei mișcări în România, deși eu sper că în acest caz avem de-a face cu o accidentală omisiune. 

În universurile paralele, Serghie și Vah sînt homosexuali, iar Boswell și partenerul lui sînt sfinți. În universul nostru, în schimb, Serghie și Vah sînt sfinți, uniți de Hristos pe care l-au iubit pînă la moartea martirică, în timp ce John Boswell și iubitul său au trăit și murit pentru ei înșiși.
        Dar găurile negre nu apar în universurile paralele, ci în universul nostru și în istoria noastră. Sînt locuri sau fenomene de înghițire a materiei și energiei. Absorb lumina fără să o reflecte. Reflectă în schimb nimicul la care, prin păcatele noastre, am întoarce lumea dacă ar fi cu putință. Vorba lui Valéry, citată cu satisfacție de un alt homosexual: „Dumnezeu a făcut lumea din nimic, iar nimicul continuă să o străpungă”. (https://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=11-04-029-f).
        „Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele.” Ioan 3:19
 

(În ce-l privește pe Boswell și teoria lui, vezi https://newevangelizers.com/blog/2013/08/14/3-catholic-responses-to-john-boswells-same-sex-unions-in-pre-modern-europe/

https://www.firstthings.com/article/1994/03/in-the-case-of-john-boswell

https://sourcebooks.fordham.edu/pwh/bosrev-paglia.asp

https://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=11-04-029-f

https://www.atlasobscura.com/articles/john-boswell-homosexuality-catholicism-history)

Tradiția firii (IV)

Biserica dovedește un mare curaj zilele acestea, îndemnîndu-i pe credincioși să voteze la referendum în favoarea familiei. Ce-i drept, este întotdeauna riscant să trezești un uriaș adormit: s-ar putea să rămînă treaz încă multă vreme după ce nu mai ai nevoie de el. Ar putea să-și asume cu adevărat credința și – Doamne apără și păzește! – să aștepte același lucru de la ierarhi.

Dar pe lîngă acest efort curajos de a-i chema la vot pe cei care oricum veneau la vot, Biserica își demonstrează totodată în mod regretabil nepăsarea pentru toți cei care nu-i aparțin, lăsîndu-i în voia lor. Știu că unii vor vedea în această nepăsare un exemplu de delicatețe și înţelegere. În definitiv, pentru ortodocșii educați, ortodoxia nu e decît o mireasmă. Nu e vina ei dacă unora le pute.

Această interpretare nu este singura falsificare a creștinismului și ortodoxiei la care am asistat în ultimele trei decenii. Ea a produs însă un model de înțelegere care a generat falsificare după falsificare.

Este necreștinesc și contrar Evangheliei ca, în timp ce adversarii credinței ne revendică copiii numai pentru ei, noi, creștinii să nu le revendicăm copiii pentru Hristos, de dragul lui Hristos și de dragul copiilor lor.

Copiii noștri, la fel ca și copiii lor, nu sînt numai ai noștri; nici noi, nici ei nu sîntem numai ai noștri, ci mai ales ai Celui care s-a coborît la noi, s-a făcut om, a pătimit și a murit pentru noi.

Referendumul poate fi interpretat ca un război cîtă vreme sîntem încredințați că bătălia decisivă a avut loc. Sîntem victorioși. Lupta de la Plateea s-a dat deja. Creștinilor le-au rămas doar diverse trecători de apărat, iar la 7 octombrie vor avea de apărat una dintre ele. Însă lucrul esențial este că vor putea lupta tocmai pentru că bătălia decisivă a fost dată deja, iar firea omului, nu doar firea ortodoxului, a fost salvată.

De aceea, indiferent de rezultatul votului, trebuie să știm că nu putem pierde ceva ce a fost cîștigat pentru totdeauna. Avem de partea noastră firea omului unită cu firea dumnezeiască în persoana Fiului.

Firea omului este salvată pentru ca omul înstrăinat față de sine să redevină el însuși, redobîndind asemănarea cu propriul lui chip, care este chipul Fiului întrupat. Devenind persoană.

Este timpul ca fiecare creștin să ia acest război în mod personal: să fie, adică, de partea firii salvate.

Asta nu înseamnă că trebuie să fim cu toții Leonidas. Înseamnă doar că nu mai putem fi unii ca Efialtes.