Ştiinţa manelei

Sociologi, antropologi, etnologi, folclorişti şi cine-o mai fi nu au întârziat să remarce, să observe şi până la urmă să salute fenomenul manelelor. Teologii au fost probabil printre primii, dar ei nu ţin de ştiinţele sociale pentru că nu ţin de nici o ştiinţă. Cel puţin în România.

Maneaua e relevantă social, ni se spune, dar ce anume relevă maneaua nu ni se spune.

Maneaua este noul folclor urban, ni se spune, dar nu ni se spune şi ce este folclorul, nici ce era şi nici dacă există forme corupte şi care corup de folclor, fie el urban sau rural.

Oamenii de ştiinţă nu fac judecăţi de valoare, ceea ce ne spune cam tot ce era de spus despre valoarea ştiinţei lor.

Îmi amintesc că înainte de 1990, băieţii de cartier dispuneau de o suită de termeni de adresare care implicau o fel de înrudire: „nepoate”, „cumetre”, „frăţioare”, „vere”, „prietene”. Desigur, termenii erau ambivalenţi, diferenţa prieten-duşman fiind determinată de intonaţie. Astăzi toţi sunt „coaie”. A dispărut înrudirea, sentimentul familial.

Coaie ascultă manele.

Ceea ce mă face să-mi amintesc de Albert Hardy, un personaj de-al lui Kilgore Trout, el însuşi personaj/alter-ego al lui Vonnegut. Albert Hardy apare în Cutremur de timp: este tipul care se naşte cu capul între picioare şi cocoşelul pe umeri. Era coaie la propriu, ca să zic aşa.

Albert Hardy este ucis în Primul Război Mondial. Interesant este că „rămăşiţele i-au fost reasamblate ca şi cum ar fi fost dintotdeauna aidoma tuturor oamenilor, cu capul aşezat între umeri. Cocoşelul nu i l-au mai putut restitui. La drept vorbind, acesta n-ar mai fi putut constitui ceea ce s-ar numi subiectul unei cercetări exhaustive.

Albert Hardy a fost îngropat sub Flacăra Eternă din Franţa, în Mormântul Soldatului Necunoscut, «în sfârşit, normal»” (Kurt Vonnegut, Cutremur de timp, Humanitas, 2009, p. 98).

Personal, salut efortul sociologilor, antropologilor, etnologilor, folcloriştilor şi cine ştie al căror altora (teologii ortodocşi nu fac nici un efort, ei iubesc maneaua, poate pentru că ei nu sunt oameni de ştiinţă) de a-l îngropa pe Albert Hardy ca pe un om normal. Doar că nu înţeleg efortul lor de a-i îngropa pe toţi ceilalţi oameni normali ca pe unii care s-au născut cu capul între picioare şi cocoşelul pe umeri. Pentru că pe aici coaie, ca şi maneaua, au o istorie scurtă. Nu au fost dintotdeauna, nici pretutindeni, şi nici în toţi.

Walker Percy: „De ce le-a făcut Dumnezeu pe femei atât de frumoase iar pe bărbaţi cu o inimă atât de iubitoare?”

Astăzi s-au împlinit nouăzeci şi nouă de ani de la naşterea lui Walker Percy (28 mai 1916 – 10 mai 1990). Nişte citate ilustrative pot fi găsite la http://en.wikiquote.org/wiki/Walker_Percy şi la https://www.goodreads.com/author/quotes/337.Walker_Percy. Le-am selectat aici pe cele care mi-au plăcut în mod special:

„Why is it that one can look at a lion or a planet or an owl or at someone’s finger as long as one pleases, but looking into the eyes of another person is, if prolonged past a second, a perilous affair?”

“There is no fashion so absurd, even grotesque, that it cannot be adopted, given two things: the authority of the fashion-setter (Dior, Jackie Onassis) and the vacuity or noughtness of the consumer.”

“You can get all A's and still flunk life.”

“Why did God make women so beautiful and man with such a loving heart?” (nota mea, G. F: poate că aceasta este o întrebare pe care, în zilele acestea, ar trebui să le-o punem mai ales irlandezilor)

“The peculiar predicament of the present-day self surely came to pass as a consequence of the disappointment of the high expectations of the self as it entered the age of science and technology. Dazzled by the overwhelming credentials of science, the beauty and elegance of the scientific method, the triumph of modern medicine over physical ailments, and the technological transformation of the very world itself, the self finds itself in the end disappointed by the failure of science and technique in those very sectors of life which had been its main source of ordinary satisfaction in past ages.

As John Cheever said, the main emotion of the adult Northeastern American who has had all the advantages of wealth, education, and culture is disappointment.

Work is disappointing. In spite of all the talk about making work more creative and self-fulfilling, most people hate their jobs, and with good reason. Most work in modern technological societies is intolerably dull and repetitive.

Marriage and family life are disappointing. Even among defenders of traditional family values, e.g., Christians and Jews, a certain dreariness must be inferred, if only from the average time of TV viewing. Dreary as TV is, it is evidently not as dreary as Mom talking to Dad or the kids talking to either.

School is disappointing. If science is exciting and art is exhilarating, the schools and universities have achieved the not inconsiderable feat of rendering both dull. As every scientist and poet knows, one discovers both vocations in spite of, not because of, school. It takes years to recover from the stupor of being taught Shakespeare in English Lit and Wheatstone's bridge in Physics.

Politics is disappointing. Most young people turn their backs on politics, not because of the lack of excitement of politics as it is practiced, but because of the shallowness, venality, and image-making as these are perceived through the media--one of the technology's greatest achievements.

The churches are disappointing, even for most believers. If Christ brings us new life, it is all the more remarkable that the church, the bearer of this good news, should be among the most dispirited institutions of the age. The alternatives to the institutional churches are even more grossly disappointing, from TV evangelists with their blown-dry hairdos to California cults led by prosperous gurus ignored in India but embraced in La Jolla.

Social life is disappointing. The very franticness of attempts to reestablish community and festival, by partying, by groups, by club, by touristy Mardi Gras, is the best evidence of the loss of true community and festival and of the loneliness of self, stranded as it is as an unspeakable consciousness in a world from which it perceives itself as somehow estranged, stranded even within its own body, with which it sees no clear connection.

But there remains the one unquestioned benefit of science: the longer and healthier life made possible by modern medicine, the shorter work-hours made possible by technology, hence what is perceived as the one certain reward of dreary life of home and the marketplace: recreation.

Recreation and good physical health appear to be the only ambivalent benefits of the technological revolution.”

Iubeşte şi fă ce vrei?

Atunci când recunoaşterea căsătoriei dintre homosexuali este cerută de societate şi nu impusă de guvern, ea dobândeşte un plus de legitimitate. Atunci când este cerută de o societate creştină, precum s-a întâmplat la referendumul din Irlanda din 22 mai a.c. (http://en.wikipedia.org/wiki/Recognition_of_same-sex_unions_in_the_Republic_of_Ireland), ea devine de-a dreptul morală, dobândind astfel un atribut pe care nici o altă societate sau guvern nu i l-ar fi putut conferi.

Într-adevăr, după cum a subliniat părintele Paul Morrissey, „Irlanda susţine căsătoria homosexuală pentru că este catolică” (http://www.usatoday.com/story/opinion/2015/05/26/ireland-catholic-gay-marriage-trust-column/27929573/). Departe de a constitui o înfrângere pentru catolicism, sprijinul acordat de irlandezi grupurilor LGBT reprezintă o victorie – victoria creştinismului actual, care nu judecă, nu condamnă, care a depăşit păcatul prin practicarea iubirii necondiţionate. A iubirii de sine, desigur, reflectată în iubirea pentru egalitate şi uniformitate. „Equality always wins”, după cum ne aminteşte cu această ocazie un comentator (http://theweek.com/articles/557089/how-irelands-gay-marriage-vote-exposes-catch22-modern-christianity); nu sunt însă convins că aceasta înseamnă neapărat “a triumph for the moral teachings of Jesus Christ”. Doar că pe Gandalf nu-l mai întreabă nimeni dacă este de acord să se căsătorească cu Dumbledore, şi cu atât mai puţin pe Tolkien (http://mic.com/articles/119168/j-k-rowling-had-the-perfect-response-when-ireland-legalized-same-sex-marriage).

Iar asta chiar este o veste bună: înseamnă că nu mai trebuie să ne temem pentru viitorul creştinismului! Din câte se pare, lumea are mai multă nevoie de el decât creştinii înşişi. Are nevoie de acest soi de creştinism ca să se asigure că este bună, că fructul este bun şi că ea nu va muri dacă va gusta din el. Iar când şarpele are chipul creştinului nu poţi să nu ai încredere în el.

Ce este mai greu de înţeles este ce vrea să spună un superior de la Vatican când face din rezultatul referendumului din Irlanda o „înfrângere pentru umanitate” (http://www.theguardian.com/world/2015/may/26/vatican-ireland-gay-marriage-referendum-vote-defeat-for-humanity).

Dacă e vorba pe-aşa, atunci această înfrângere este rezultatul direct al deciziilor şi concesiilor Bisericii (catolice, in special) din cursul ultimelor decenii: „in many cases, church members don’t want true gatekeepers; they want nice pastors who tell them what they want to hear, as some people even today don’t want to face the threat from terrorists or the dangers to the economy. Many of us want gatekeepers, but only if they will not bar the gate to us, no matter what we do.” (www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=15-07-003-e)

Pentru un creştin, căsătoria homosexuală nu ar trebui să fie nici interzisă, nici permisă; e o falsă problemă. Homosexualitatea este un păcat, iar păcatul se dezleagă, se iartă prin recunoaşterea şi lepădarea lui în faţa preotului în cadrul spovedaniei. Dar pentru creştinismul actual nu mai este nimic de dezlegat pentru că nu mai există păcate (şi nici păcătoşi). Poate doar cel al homofobiei, de care se face vinovat oricine nu se declară de acord cu grupurile LGBT.

„Dar în Irlanda mai au voie să fie tată şi mamă?” mă întreabă băiatul meu neliniştit după ce i-am descris situaţia. Bineînţeles că l-am asigurat de acest lucru, deşi în sinea mea îi împărtăşeam neliniştea. Pentru că, în definitiv, Irlanda este o ţară creştină, iar cuplul format din bărbat şi femeie contrazice principiul egalităţii şi uniformităţii nediferenţiate. Egalitate (deşi poate că ar trebui să o numi "egalism") care, pentru creştinii de astăzi, reprezintă esenţa Evangheliei, adică tocmai principiul iubirii.

Ceea ce este adevărat, numai că este vorba despre o altă iubire. Iubirea celebrată de creştinii irlandezi zilele acestea este opusă iubirii creştine. Ea este, după cum arăta Allan Carlson cu doi ani în urmă, iubirea păgână, este erosul care nu îngăduie prezenţa lui agape:

„Eros is also a jealous god. He cannot tolerate the Christian God of self-restraint and natural order. Only one or the other can rule over the emotions of humankind; they are unable to coexist for any length of time.

[...] In the end, though, Eros knew defeat and he disappeared, waiting for a more favorable era. That time, as Dr. Henry seemed to understand, is now. New technologies of reproductive control and new vehicles for prurience (e.g., pornographic films, the internet) give Eros powerful new weapons. Commonly facing only token opposition, he has already gained legal blessings in most Western lands for adultery, fornication, pornography, easy divorce, contraception, abortion, and sodomy. Christian marriage now teeters on the brink of extinction, as well, helped by the Supreme Court decisions in U.S. v. Windsor (challenging the Defense of Marriage Act) and Hollingsworth v. Perry (on Proposition 8, California's marriage amendment). After that is resolved, the new persecution can begin in earnest.” (Allan Carlson, “American Idolatry: Meditations on Same-Sex Marriage”, http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=26-05-003-e)

      

România cu uşile închise

„— Acum trei luni de zile, spuse Ed Luby, mi-am transformat restaurantul în club privat ca să ţin departe pleava.

Luby, marele expert în pleavă, fusese cândva gangsterul lui Al Capone.”

(Kurt Vonnegut, „Clubul privat al lui Ed Luby” în Zâmbiţi, vă rog!, Univers, 2010, p. 95.)

Presupun că rezultatul studiului privitor la integritatea românilor li s-a părut intelectualilor publici şi patronilor lor, politicieni şi afacerişti, la fel de reconfortant precum le-a părut Prinţului John, Şerifului de Nottingham, Sir Guy, Episcopului şi celorlalţi nobili normanzi planul de a-i acuza pe ţăranii saxoni din împrejurimile Pădurii Sherwood de braconaj. Astfel, studiul despre valoarea integrităţii la români [1] a oferit revistei Dilema Veche tema unui număr (http://dilemaveche.ro/category/editie/dilema-veche-nr-585-30-aprilie-6-mai-2015#), în timp ce dl Moise Guran, comentând într-una dintre emisiunile sale trecute rezultatele studiului respectiv, nu întârzie să ofere explicaţia corupţiei politicienilor: marii corupţi fug cu boul pentru că majoritatea românilor găseşte furtul oului scuzabil. În această interpretare, aproape orice român aflat în pielea unui politician corupt s-ar purta la fel de lipsit de scrupule.

În interpretarea previzibilă a dlui Guran, dar şi a Dilemei, tabloul e simplu: „Explicaţiile sînt complicate, dar un lucru e sigur: comportamentele lipsite de integritate par să domine societatea românească de azi.” (http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/lipsa-integritate-coruptie).

Te-ai fi aşteptat de la nişte oameni educaţi să rişte să vadă în răspunsul dat de participanţi un onest exerciţiu de imaginaţie (morală): cum ar fi dacă ar ajunge în posesia unui inel magic precum cel al lui Gyges? Lipsit de integritate este cel care-şi pune efectiv inelul pe deget, nu cel care admite că un astfel de inel i-ar putea aranja viaţa. Răspunsul la chestionar poate fi diferit şi chiar opus celui dat în viaţa de zi cu zi. Nici un studiu nu ne poate spune câţi dintre cei care, teoretic, s-ar bucura să găsească un portofel cu bani, l-ar preda în realitate poliţiei. Poate că rezultatul studiului nu arată decât că românii au răspuns mai cinstit decât ceilalţi europeni la întrebarea legată de întrebuinţarea unor mijloace necinstite în vederea dobândirii unui avantaj. Dar asta nu înseamnă neapărat că le-ar folosi. Şi chiar dacă ar fi aşa, nu ar fi oare acest "pragmatism" explicabil după ce douăzeci şi cinci de ani românii au tot fost certaţi pentru lirismul lor anistoric?

Te-ai mai aştepta de la nişte oameni educaţi să-şi asume cumva propria lor lipsă de integritate atunci când acuză lipsa de integritate a „societăţii româneşti de astăzi”. Cine a stabilit, confirmat, recunoscut, modificat sau respins criteriile adevărului şi modelele de adevăr? În nici un caz "societatea", şi cu atât mai puţin clasa politică, care a fost mai degrabă beneficiara discursului public al unei mâini de intelectuali. De aceea, mi-e greu să admit că Traian Băsescu a „plătit scump” apropierea de intelectuali, cum consideră H.-R. Patapievici (http://www.contributors.ro/cultura/intalnire-cu-horia-roman-patapievici-despre-situatia-culturii-romane/#comment-179089); dimpotrivă, cred că atât consumaţia, cât şi oalele sparte (prin care înţeleg aşteptările noastre faţă de o schimbare în bine a lumii politice româneşti), au fost plătite tot de societatea românească.

Cât de integră este o elită care zdrobeşte cu propria ei integritate orice încercare de punere în discuţie a lipsei de integritate a culturii mainstream, aşa cum s-a întâmplat, de pildă, cu ocazia dialogului dintre Gabriel Liiceanu şi Herta Müller?( https://www.youtube.com/watch?v=dC2xXcY-z3w).

Cât de onest este să vorbeşti despre integritate sau despre lipsa ei la români când studiul s-a făcut pe „83,66% dintre angajaţii români cu studii superioare şi vîrsta cuprinsă între 20 şi 50 de ani”? Nu ar fi fost normal să se vorbească mai degrabă despre lipsa de integritate a angajaţilor cu studii superioare din România cu vârsta cuprinsă între 20 şi 50 de ani? Şi, implicit, despre lipsa de integritate, de viziune morală a învăţământului universitar?

Modul în care a fost realizat şi, mai ales, interpretat acest studiu te poate face să te întrebi dacă nu cumva pretinsa predispoziţie a românilor pentru manipularea adevărului nu ar trebui căutată în altă parte. De pildă, la autorii studiului şi la cei care-l promovează. Poate că studiul este o oglindă a firii noastre, dar nu a depăşit cumva acest tablou  „the modesty of nature”, stârnind doar râsul nepricepuţilor (Hamlet, actul 3, scena 2)?

Poate că dacă la chestionar ar fi răspuns şomerii şi ţăranii, rezultatul ar fi fost diferit. Dar chiar şi dacă ar fi fost acelaşi, tot rămâne o diferenţă de natură între necinstea ţăranului care mută pe ascuns hotarul sau fură o brazdă din ogorul vecinului şi necinstea politicianului sau a omului de cultură care-l legitimează. Necinstea ţăranului rămâne în limitele unei lăcomii omeneşti. El poate că fură un ou, uneori cu tot cu găină, însă politicianul care vrea toate ogoarele nu fură doar un bou, ci toţi boii.

Ticăloşia celor care stăpânesc astăzi ţara este nelimitată, la fel ca şi neruşinarea celor care pretind că aceasta ar putea fi explicată prin mentalitatea românească comună. Marii corupţi nu sunt produsul micilor corupţi, ci produsul Celui-Mai-Mare-Corupt, cel care vrea să transforme România într-un club exclusivist ai cărui membrii sunt marii corupţi. Culpabilizarea poporului român nu face astfel decât să-i disculpe pe marii corupţi şi pe patronii lor, justificând lipsa de integritate a adevăraţilor necinstiţi.

 În povestirea lui Vonnegut, „Clubul privat al lui Ed Luby”, un cuplu, Harve şi Claire Elliot, doreşte să-şi sărbătorească aniversarea nunţii în localul în care şi-a aniversat-o de fiecare dată în cei paisprezece ani de căsnicie. Numai că de data aceasta găsesc localul încuiat: fusese transformat în club privat, „cel mai exclusivist club din Ilium”, cum avea să-l laude cineva care, încercând să intre în mod fraudulos, declanşează un şir de evenimente care conduc la moartea partenerei sale, ucisă de loviturile patronului, Ed Luby. Întrucât Ed stăpâneşte oraşul, nu-i este greu să pună moartea femeii în cârca nevinovaţilor Harve şi Claire. Aceştia au de ales: să admită că sunt vinovaţi, pentru a rămâne în viaţă, sau să spună adevărul cu orice preţ. Harve alege să spună adevărul, o decizie care ar trebuie să atragă atenţia cititorilor creştini. Într-adevăr, după cum ne aminteşte părintele Constantin Necula, „nedreptatea nu se tratează cu smerenie, ci cu adevăr.” (https://www.youtube.com/watch?v=79eqxW8pfpw, 01:28). Şi exact în momentul în care Harve simte că adevărul îi devine indiferent, întrucât părea că nu existau decât susţinători ai minciunii, apare un străin, un medic, care, cumva şi datorită lui Harve, a înţeles că „libertatea poate fi păstrată luptând pentru libertatea celor pe care nu-i cunoaştem.” (“Clubul privat al lui Ed Luby”, în Kurt Vonnegut, Zâmbiţi, vă rog!, Univers, 2010, p. 126.)

În România, pentru dreptatea lui Harve şi Claire nu mai luptă aproape nimeni. Gangsterii nu-şi pot dobândi integritatea decât atunci când ultimul om cinstit va fi închis sub acuzaţia de crimă. Membrii plini de integritate ai societăţii româneşti, de la cărturari la profesori universitari, de la magistraţi şi generali la artişti, cei care ar fi trebuit să reprezinte modelele noastre, aproape toţi sunt martorii lui Ed Luby, luptând pentru nedreptatea lui şi împotriva libertăţii noastre, în speranţa că vor primi, unii, sau că vor păstra, alţii, cheia de la cel mai exclusivist club din Europa.

Notă:

[1] “83,66% dintre angajaţii români cu studii superioare şi vîrsta cuprinsă între 20 şi 50 de ani împărtăşesc idei şi convingeri ce favorizează necinstea, manipularea adevărului şi realizarea de compromisuri, arată studiul Result Development realizat în perioada 2010-2014 pe 1616 participanţi din toată ţara. Această concluzie ne afectează pe toţi, întrucît exprimă forţa culturii în care trăim şi care se bazează pe alte valori decît cinstea, corectitudinea, adevărul, şi se traduce în planul vieţii noastre cotidiene, personale şi profesionale, prin aceea că 8 sau 9 persoane pe care le întîlnim nu sunt demne de încredere, nu împărtăşesc în mod consecvent şi coerent valorilor şi principiile legate de onestitate şi integritate. Iar dacă ar fi să privim partea plină a paharului, putem spune că doar unul sau maximum doi din 10 români se comportă şi acţionează consecvent în conformitate cu principiile legate de cinste, corectitudine, adevăr”. http://dilemaveche.ro/sectiune/dileme-line/articol/clubul-dilema-veche-30-aprilie-cultura-integrita-ii-romani

Pătlăgele şi libertate

Într-una dintre povestirile lui Vonnegut, un personaj afirmă că libertatea poate fi dobândită şi păstrată în măsura în care luptăm pentru „dreptatea celor pe care nu îi cunoaştem” (“Clubul privat al lui Ed Luby”, în Kurt Vonnegut, Zâmbiţi, vă rog!, Univers, 2010, p. 126.)

Dar printre necunoscuţii de a căror dreptate depinde libertatea noastră nu se numără doar alţi oameni, ci şi personaje mai modeste precum copacii, peştii, pătlăgelele sau cuvintele pe care le folosim, fiinţe a căror dispariţie pare să constituie sarcina principală a celor care de şaptezeci de ani nu fac altceva decât să transforme România în clubul lor privat. Sau, cel puţin, să moară ori să rişte puşcăria încercând. De aceea, aşa cum am mai semnalat cu alte ocazii, mă bucur de fiecare dată când descopăr că mai sunt oameni în România care luptă pentru dreptatea lucrurilor mici. De pildă, în numărul 15 din 2015 al revistei Caţavencii, apar două astfel de acte de dreptate: http://www.catavencii.ro/razboiul-pierdut-al-romanului-cu-supermarket-ul/, respectiv http://www.catavencii.ro/pledoarie-pentru-vorbulite/.

Mâncarea se strică de la cuvinte; „tendinţa de a folosi diminutive apetisante”, adică întrebuinţarea diminutivelor în campaniile publicitare ale produselor alimentare, este comparabilă cu introducerea „e”-urilor în alimente. Diminutivele sunt băgate în produs pentru a-i da gust, când, în realitate, diminutivul iese din lucruri, precum aroma şi gustul naturale. Pe lângă asta, diminutivul, ca „marcă a participării afective”, după cum îl defineşte autorul „Pledoariei pentru «vorbuliţe»”, este şi un mijloc de ocrotire a lucrurilor numite. Diminutivul semnalează fragilitatea realităţii şi nevoia ei de ocrotire. Celor dispuşi să facă băşcălie de diminutive, dl Dumitrescu le arată că, de multe ori, diminutivele determină „grade măsurabile, concrete, pentru care diminutivele îndeplinesc, mai întâi de toate, sensul propriu.”

Diminutivul nu este decorativ decât în spoturile publicitare, este un fel de potenţiator de aromă (http://dr-gheorghe-mencinicopschi.blogspot.ro/2012/02/monoglutamatul-de-sodiu.html). În reclame, funcţia diminutivului de a numi şi ocroti este la fel de falsificată ca şi produsul pe care este menit să-l descrie. El este tot o „chimicală”, al cărei rol este acela de a ne minţi, de a ne face să credem că lucrurile identic naturale chiar sunt naturale. „Iluzia şi otrava” supermarket-ului (http://www.catavencii.ro/razboiul-pierdut-al-romanului-cu-supermarket-ul/) ne sunt astfel strecurate printr-un mijloc familiar şi inocent. După cum iluzia şi otrava liderilor politici ne-au fost strecurate după 1990 mai ales de cei care pretind că au salvat limba tăcând până în 1990. De douăzeci şi cinci de ani ne hrănim fizic şi spiritual cu iluzie şi otravă. Identic naturale.

Performanţe

„Geniile fac eu-genii”

M. F., pe când avea cinci ani

Nu cred, după cum nu crede aproape nimeni, că performanţele elevilor români la concursurile internaţionale s-ar datora sistemului românesc de educaţie publică. După cum nu cred, aşa cum pare în schimb să o creadă o mare parte dintre români, nici că elevii români ar fi mai înzestraţi, din naştere, faţă de colegii lor din alte ţări. Observându-mi copilul în primii lui ani de viaţă am ajuns la concluzia că explicaţia pentru performanţa şcolară românească e mai greu de găsit întrucât se află tocmai acolo unde nu o caută nimeni: la gunoi, printre ambalaje. Mai precis, ingeniozitatea cu care copiii români reuşesc să desfacă ambalajele corespunde ingeniozităţii designerilor de ambalaje de produse alimentare de pe piaţa românească, care se străduiesc şi, în absenţa copiilor, chiar ar reuşi, să le facă de nedesfăcut.

După ani de zile de încercări disperate de a desface până şi cele mai simple ambalaje, de la pachete de paste la pungi de orez, mi-am spus că a sosit momentul pentru un briceag Victorinox. Evident, mă înşelam încă o dată: poate că lama elveţiană este de ajutor la jupuirea crocodililor şi înjunghierea elefanţilor, a rinocerilor chiar, dar este complet inutilă când vine vorba de celofanul subţire al pachetelor de biscuiţi sau napolitane, de cartonul pachetelor de cacao sau de staniolul pachetelor de cafea. Las deoparte diversele produse conservate la borcan, ale căror capace cedează doar în faţa forţei brute. Din acest motiv, experienţa de bucătărie este superioară exerciţiilor la sală, orice gospodină putând oricând să o facă K.O. pe Hilary Swank (salvând-o astfel pe puicuţa de un milion de dolari de la sfârşitul ei tragic).

Ambalajele alimentare fie se dovedesc impenetrabile în faţa cuţitului militar elveţian, fie cedează, dar în aşa fel încât explodează pur şi simplu, împrăştiindu-şi conţinutul în toate direcţiile.

Iniţial am crezut că designerul român este crud, cinic, sadic, ori numai dement. Ambalajul nici nu te lasă să-ţi imaginezi altceva: roteşti pachetul pe toate părţile, în speranţa că vei găsi un indiciu, un semn discret, tipic european, adică fin, subtil, opus aşadar vulgarului dar nelipsitului anunţ american „OPEN HERE”. Numai că de cele mai multe ori nu găseam nimic. Ceea ce era o uşurare. Pentru că prefer acest model de pachet tip seif fără mâner, broască sau panou cu taste şi afişaj electronic celorlalte modele de ambalaje, mai rare, ce-i drept, prevăzute cu o perforaţie discretă, cu o scurtă tăietură sau cu un filtru. Acestea funcţionează atât de bine, încât e destul să le atingi că tot conţinutul se varsă brusc: exact, şi de data aceasta ţineai pachetul invers.

În materie de ambalaje, cele româneşti au atins perfecţiunea. Sunt geniale. Precum eugeniile. Şi asta pentru că, după cum băiatul meu a înţeles-o în scurt timp, ambele sunt gândite de genii.

De teamă că elevii români ar putea descoperi un perpetuum mobile sau piatra filozofală, ori că ar putea rezolva problema poluării, a războaielor sau a resurselor vitale şi alte lucruri la fel de abominabile care ar face ca viaţa să fie dacă nu mai frumoasă, cel puţin suportabilă, ei sunt recrutaţi de companiile al căror profit a fost întotdeauna proporţional cu gradul de distrugere a planetei şi societăţii umane, în vederea angajării lor în cadrul departamentelor de design din industria alimentară. Astfel, cei mai mulţi dintre ei sunt constrânşi să-şi investească creativitatea în domeniul limitat al ambalajelor. Ceea ce face din aceste ambalaje nişte ghicitori faţă de care cele schimbate între Bilbo şi Gollum nu sunt decât nişte biete „ghici ciupercă ce-i”.

Iar copiilor le plac ghicitorile.

Ei dezleagă ghicitori cu mult înainte de a auzi una, înainte de a afla noţiunea de ghicitoare: de la prima eugenie, de la cel dintâi croissant. Gazeta Matematică, Gazeta de Informatică la par familiare de la pachetul de zahăr şi sticla de ulei cu capac inteligent. Ce este olimpiada de mate’ faţă de pachetul de paste făinoase? Drumul spre faza finală a oricărei olimpiade începe cu pachetul de pufuleţi din cărucior, pe când erau plimbaţi în parc şi continuă cu bucătăria, unde salvează ireproşabil prestigiul taţilor.

Poate că dacă ar fi avut copii, mulţi români nu ar mai fi fost nevoiţi, din disperarea în care te poate aduce natura impenetrabilă a ambalajelor, să-şi părăsească ţara ori să se apuce de băut. Dar dacă, de la o generaţie la alta, ambalajele devin tot mai sofisticate, respectiv ghicitorile tot mai grele, asta ar putea anunţa şi o apropiere progresivă de ceva precum perpetuum mobile. Poate că nu mai e mult până când vom descoperi că putem trăi şi frumos, nu doar bine. Olimpicii lucrează la asta. Ambalajele sunt numai un exerciţiu, un antrenament şi o acoperire, un dialog tainic între olimpicii de ieri şi cei de mâine. Nu trebuie decât să-i lăsăm să vorbească între ei.