Mircea Platon: „Guvern de profesionişti”

(Fragmente din editorialul de ieri din Ziua Veche. Textul integral se găseşte la adresa: http://www.ziuaveche.ro/editorial/3828-guvern-de-profesionisti).

“[…] Profesionistul are onoarea muncii lui, pe care o face nu (doar) pentru ca ii aduce profit, ci pentru ca asta ii e vocatia. Ca atare, logica reciclarii profesionale si ideologice perpetue ii e straina. Iar sistemul politico-economic global actual se bazeaza tocmai pe oameni si pe capitaluri alunecoase. Profesionistilor, logica acestui capitalism retardat le opune reprofesionistii: oamenii preocupati cu perpetua reinventie de sine si cu reeducarea sau recalificarea altora.

Ne trebui deci un guvern de profesionisti? Da, ne trebuie. Dar sa nu uitam ca profesionistul isi asuma responsabilitatea pentru ceea ce are de dus la bun sfarsit. Si ca standardele care il legitimeaza pe profesionist fac imposibila orice facila «uniune nationala» sub semnul lui «pupat toti Piata Independentii». Profesionistul stie ca stabilitatea e o consecinta, oblica, a libertatii.  A libertatii si a bucuriei de a face un lucru bun si frumos. Din pacate, logica de cadre a Romaniei comuniste si eurosocialiste a facut ca fiecare om frumos sa fie parazitat de urati, fiecare idee generoasa sa fie manjita de carieristi, fiecarui puric, care sare in inaltul cerului desi e potcovit cu necazurile nationale, sa-i corespunda cate doi paduchi.”

Fragmente din conferinţa lui Paul Gottfried de mîine

În numărul ei de astăzi, Ziua Veche (http://www.ziuaveche.ro/politica/geopolitica/3859-de-la-iasi-conservatorul-american-paul-gottfried-ii-indeamna-pe-romani-la-rezistenta-nationala), publică, în traducerea lui Mircea Platon, cîteva fragmente reprezentative din conferinţa ce urmează să fie susţinută mîine, la Iaşi, de profesorul Paul Gottfried. Iată aici doar un astfel de pasaj trezvitor:

“In final, tara dumneavoastra poate avea doar doua tipuri de viitor: sa fie o America de mana a doua, proslavind «deschiderea», «diversitatea», si «drepturile omului», sau sa fiti urmasii stramosilor dumneavoastra. A fi roman nu trebuie sa va opreasca de la a asculta politicos predicile americane despre democratia globala dar ar trebui sa va impiedice de la a le lua prea in serios. Si daca sunteti indreptatiti sa reconstruiti infrastructura materiala dupa deceniile devastatoare ale dictaturii comuniste, aceste preocupari economice nu ar trebui sa fie exclusive. Nu ar trebui sa va faca sa uitati cine sunteti. Moralitatea publica si cultura nationala va definesc ca natiune istorica, si aveti o datorie colectiva de a controla aceste forte in interiorul granitelor dumneavoastra.”

Conservatorismul şi viaţa spiritului

*

„[…] ceea ce trebuie să redăm teoriei şi gîndirii conservatoare este o limbă de o natură catehetică [sermonic], cum ar spune Weaver. În cadrul acestei limbi şi metafizici, Dumnezeu şi sufletul nu doar ocupă un loc central, ci împreună definesc şi formează un conservatorism spiritual şi vizionar.” Un astfel de program, credea George Panichas, recent mutat la Domnul, [1] ar asigura un conservatorism real, autentic, protejat de contrafaceri. Dacă este adevărat că împotriva liberalilor şi stîngiştilor deghizaţi în conservatori această exigenţă este devastatoare, ea pare să convină în schimb perfect legiunilor de gnostici care cred că şi-au găsit în conservatorism, ca şi în ortodoxie, haina potrivită. Aceştia nu fac, potrivit lui Panichas, decît să profaneze lucrurile sfinte întrucît sînt oricînd gata să le negocieze. Însă de vreme ce principala „competenţă” a Satanei este aceea de interpret, de vreme ce cuvintele Domnului însuşi au fost răstălmăcite şi vor continua să fie falsificate pînă la cea de-a Doua Venire, înseamnă că nimic nu oferă adevărului o protecţie infailibilă: aşa cum textele sunt distruse sau „interpretate”, tot astfel martorii sunt reduşi la tăcere sau reeducaţi, semnificaţia mărturiilor fiind decisă în cele din urmă de „specialiştii” în istoria creştinismului timpuriu şi/sau de funcţionarii din Ministerele memoriei care vor face bilanţul. Cu toate acestea, dacă vom fi consecvenţi şi vom preţui, aşa cum ne propune George A. Panichas în textul de mai jos, nu doar „atitudinea”, ci şi „principiul” care naşte atitudinea, vom avea cel puţin la îndemînă un rapid semn de recunoaştere, asemenea creştinilor din vremea persecuţiilor, care trasau în colb conturul unui peşte, „cheia hermeneutică” a vieţii lor actuale şi veşnice. Desigur, acest „test” este insuficient pentru a ne permite să-i scoatem afară pe cei care nu au haină de nuntă. Dar nici nu ni se cere aşa ceva: ci mai cu seamă şi neîncetat, ni se cere să nu confundăm atitudinea cu rolul, persoana cu masca. [2]

(Gheorghe Fedorovici)

*

Conservatorismul şi viaţa spiritului [3]

de George A. Panichas

Mai bine să fii dispreţuit pentru nişte presentimente prea înflăcărate decît să fii distrus de o siguranţă prea încrezătoare.

Edmund Burke

Criza modernităţii este una cuprinzătoare. Forţa şi suferinţa aduse de ea sînt atît de mari încît pînă şi acele mişcări care caută să apere lucrurile sacre ale tradiţiei şi valorile ordinii simt că se află sub un asediu tot mai copleşitor. Richard M. Weaver observă că „odată ce integritatea fundamentală este compromisă, restaurarea ei este lentă şi anevoioasă.” Iar apoi subliniază: „Învăţătorii din vremea noastră nu au destul curaj pentru a defini lucrurile; legiuitorii nu au destul discernămînt [insight].” Diagnosticul oferit de Weaver ne spune ceva precis despre adîncimea răului care afectează societatea şi despre greutăţile de a face faţă suferinţei noastre continue. După cum arată el mai departe, absenţa curajului şi discernămîntului din ordinea gîndirii şi din lumea politicii intensifică şi accelerează dimensiunile personale şi publice ale crizei morale aducîndu-le la apogeu, adică la acel stadiu critic unde, în ultimă instanţă, este determinat cursul civilizaţiei înseşi.

Este limpede că tendinţele materialiste ale secolului XX, în special cele care s-au concretizat de la sfîrşitul Primului Război Mondial şi de cînd „noi modernii” le-am întrupat direct sau indirect, sînt acum tendinţe absolute de o permanentă evidenţă. Ascunse şi contrafăcute, aceste tendinţe se transformă în sofisme dintre cele mai periculoase, care îi prind în cursă chiar şi pe cei care au convingeri şi afirmă standarde care fac cu putinţă ceea ce Weaver numeşte o „comunitate metafizică”. Poate să ne placă să ne gîndim la această „comunitate metafizică” ca la o extensie naturală şi inseparabilă a metafizicii conservatoare şi a minţii conservatoare. Poate să ne placă să ne gîndim şi la faptul că, în mijlocul confuziei generale care defineşte criza noastră, există şi perseverează un conservatorism spiritual; că acest conservatorism spiritual constituie fons et origo pentru toate perspectivele conservatoare: o tărie şi o credinţă inviolabile, primordiale, permanente, neslăbite, şi totodată neschimbătoare şi intransigente în principiile lor – deopotrivă catolice, critice şi catehetice. Acest conservatorism spiritual, ne place să credem, nu doar gravitează în jurul celor mai înalte adevăruri axiomatice, şi anume Cuvîntul lui Dumnezeu şi Ordinea Sufletului, ci totodată este înrădăcinat în ele, se întoarce la ele şi le cinsteşte.

Dumnezeu şi sufletul: două cuvinte care sînt probabil cele mai mari victime produse de actuala criză a modernităţii. Experienţa lăuntrică a acestor două cuvinte, adică a semnificaţiei lor vii, ca frică de Dumnezeu şi ca nevoi ale sufletului, pare lipsită atît de înţeles cît şi de relevanţă. Împuţinarea şi absenţa lor sînt simptomatice pentru vacuumul propriu stării de dezmoştenire în care se găseşte omul modern. În calitate de cuvinte de valoare prescriptivă, ele pur şi simplu nu există într-o societate devenită dependentă în mod programatic de tentaţiile nesfîrşite ale prezentismului, o dispoziţie care respinge acele paradigme sacre ale aspiraţiei indispensabile caracterului omenesc care doreşte să cinstească şi să susţină un principiu ordonator al divinităţii. Respingerea acestor două cuvinte se bucură acum de o largă acceptare, după cum o poate dovedi chiar şi o privire rapidă aruncată spre scena social-politică.

Departe de a fi oprită sau împiedicată, „epoca liberalismului” a realizat în fapt un triumf insidios, dispoziţiile ei sofiste infiltrînd fiecare aspect al gîndirii şi activităţii umane. Acest proces distructiv semnalează înaintarea a ceea ce Michael Polanyi numeşte „empirism pozitivist”, adică „ideea de progres nelimitat, intensificat pînă la perfecţionism, [care] s-a combinat cu scepticismul nostru pronunţat producînd starea periculoasă a minţii moderne.” Astăzi putem discerne o aglomerare devastatoare a acestei înaintări, care absoarbe şi modelează gîndirea şi opinia din sfera intelectului şi a politicii deopotrivă. Pînă şi conservatorismul tradiţionalist se retrage dinaintea acestui pericol, fiind cuprins de o înfiorare plină de teamă la vederea grozavei sale puteri. Potecile acestor retrageri sînt pline de capitulări, trădări, înfrîngeri şi pierderi de consecinţe incalculabile. Nu doar conservatorismul principial a fost degradat, ci şi cel spiritual. Dimpotrivă, ce descoperim că se află într-o abundenţă alarmantă este apariţia treptată a unui conservatorism receptiv la tendinţele şi obiectivele centrifugale indicate de Polanyi.

Conservatorismul contrafăcut este un simptom şi o prevestire a desuetudinii spirituale care a cuprins societatea şi cultura americană. Un conservatorism sclipitor, oportunist şi hedonist este, deci, ce vedem în jurul nostru, un conservatorism incapabil să afirme standardele şi certitudinile care trebuie afirmate în mod apăsat dacă vrem ca un conservatorism centrat pe un etos autentic să supravieţuiască. Această supravieţuire nu se va petrece datorită realizărilor imediate ale, să spunem, „majorităţii morale” şi a „noii drepte”, care nu fac altceva decît să urmărească „semnificaţii pragmatice” întemeiate în bagajele tipice ale liberalilor privitoare la „noi înţelegeri” [„new deals”] şi „noi frontiere”. Un conservatorism căruia îi lipsesc „punctele ontologice de referinţă” este tot atît de gol spiritual ca şi liberalismul căruia i se opune. Nesfîrşitelor „revizuiri de politici” şi „studii politice” de felul celor care prosperă şi stăpînesc în anumite cercuri conservatoare le lipseşte pînă la urmă o înţelegere elementară a „lucrurilor permanente”; aceste cercuri sînt sensibile mai degrabă la ambiţiile politice care reflectă gusturile şi preocupările pentru putere ale unei lumi tehnologico-benthamită. Un conservatorism calp nu face decît să temporalizeze, să trivializeze şi să disimuleze legile şi adevărurile spirituale. Un astfel de conservatorism aparţine aproape în exclusivitate lumii şi este opac faţă de primatul lui Dumnezeu ca măsura însăşi a sufletului. Acest primat ar trebui să constituie temelia fiinţei conservatorismului; această întîietate ar trebui să definească şi să insufle o adevărată „comunitate metafizică” – o comunitate întemeiată deopotrivă pe legămînt şi pe viaţa sacramentală. Această comunitate nu este în mod evident cea pe care o vedem în corpul nostru politic sau în această realpolitik din cercurile conservatoare contemporane. Un conservatorism politizat chic, aşa cum îl vedem acum, este incapabil să recunoască nevoile spirituale care se întrepătrund în Dumnezeu şi în suflet.

Avînd în vedere largul şi vizibilul succes al conservatorismului politic, precum şi imaginile şi impresiile emoţionante pe care le-a născut el în anii din urmă, există o clară adversitate faţă de propunerea de examinare critică a adevăratelor condiţii ale mişcării conservatoare de astăzi. Numai că mişcarea conservatoare reflectă tot mai puternic „premisa seculară”; ea locuieşte acum în „oraşul secular” şi a uitat sau a neglijat acele exerciţii spirituale cerute de credinţa în Dumnezeu şi în suflet şi pe care un conservatorism cu adevărat spiritual le acceptă. Chiar şi atunci cînd acest conservatorism politic, gnostic, invocă cele două cuvinte sfinte, Dumnezeu şi suflet, el le profanează prin acordarea unei preţuiri făţarnice, adică prin ignorarea sau eliminarea vieţii lăuntrice a Conservatorismului. Iar această îndepărtare [dislodgement] de izvorul vieţii constituie astăzi criza cea mai puternică care a cuprins viaţa şi gîndirea conservatoare. Acea viaţă lăuntrică este inadecvat recunoscută sau slăvită de mulţi lideri şi reprezentanţi conservatori, în cuvînt sau în faptă. În fapt, teologia conservatorismului a fost sacrificată pe altarul noilor zei şi al noii moralităţi a modernităţii. Disciplina conservatorismului spiritual a fost în mod vizibil slăbită de propria sa formă de teologie a eliberării, ca să zic aşa, precum şi de punctul de vedere pur cantitativ care predomină pe piaţa ideilor.

Îndepărtarea conduce la capitulare, după cum o dovedeşte starea prezentă a conservatorismului. Unde pot fi găsite, te poţi întreba „cu frică şi cutremur”, exerciţiile spirituale în experienţa conservatoare de astăzi? Cum poţi rezista doctrinei materialiste care asaltează criteriile conservatoare şi care iau locul lui Dumnezeu şi sufletului? Un conservatorism viguros din punct de vedere spiritual, cum ar zice Irving Babbitt, i-a cedat locul unui trîntor spiritual. Consecinţele acestei retrageri au dus la o confuzie generală printre susţinătorii conservatorismului, care nu mai sînt capabili să deosebească între ceea ce Babbitt numeşte legea spiritului şi legea membrelor; este, mai precis, confuzia cu privire la cele ale lui Dumnezeu şi cele ale Cezarului. Această confuzie, endemică în liberalism, ameninţă metafizica conservatoare. Nimic nu ar putea fi mai debilitant decît confuzia în legătură cu principiile prime.

Reflecţiile de mai sus nu ar trebui văzute ca un îndemn la un conservatorism detaşat de lumea aceasta. Şi totuşi, o metafizică conservatoare care neglijează sau omite dimensiunea teleologică – şi care caută să scape de „sentimentul tragic al vieţii” – cade în aceeaşi capcană a iluziei care este intim legată de etosul liberal. Mai degrabă, aceste reflecţii, în interesul lor de a îndrepta lucrurile, caută să sublinieze nevoia de a exercita o disciplină compusă – disciplina ideilor şi disciplina credinţei transcendente. Formele gîndirii conservatoare, aşa cum le întîlnim astăzi, sînt prea mult din această lume, sînt prea mult o acceptare a filozofiei nominaliste. Le lipseşte elementul înălţării şi sînt împotmolite în venerarea timpului şi într-o „lume abandonată”, părăsită de Dumnezeu şi de suflet. Aceasta este lumea fundăturilor spirituale care ţin de „o epocă de credinţă de proastă calitate” în care „zeii maselor şi ai vitezei” se înmulţesc pentru a zămisli arzătorul coşmar majoritar descris de Matthew Arnold: „Iar cînd nimicnicia s-a unit/ A devenit invincibilă.”

În măsura în care metafizica conservatoare se închină „maşinăriei lumii” [„world-machine”], ea se reduce pe sine la elementele non-ontologice şi non-organice care identifică viaţa contemporană în crudele ei alienări. Aceasta este lumea post-creştină şi post-modernă care renunţă cu aroganţă la „simţul religios” şi neagă „ideea de sfinţenie” – renunţă la Dumnezeu şi neagă sufletul. Este un trist paradox că liderii şi gînditorii conservatori nu reuşesc adeseori, în prezenta atmosferă a victoriilor lor politice, să recunoască sau să-şi aducă identitatea şi responsabilitatea lor spirituală. Nici o metafizică conservatoare autentică nu poate trece în act cîtă vreme disciplina lui Dumnezeu şi disciplina sufletului au fost cedate ordinii lui doxai, adică structurilor dialectice şi superstructurilor vieţii moderne.

Auzim pretenţia potrivit căreia trăim „într-o decadă dominată de conservatorism.” Dar o asemenea afirmaţie trebuie să fie făcută în lumina a ceea ce identifică şi măsoară cu precizie dominantele particulare produse de fenomenul politic conservator. Dintr-un punct de vedere metafizic, fenomenul nu este nici liniştitor, nici inspirator. Orientarea lui socio-politică majoră este una concentrată pe programe şi pe politici, indicînd un conservatorism cu tendinţă spre declin. Mai precis, conservatorismul pe care îl vedem în sectorul public este în mare măsură socioeconomic în esenţa lui; ţelurile lui sînt prea lesne influenţate sau contaminate de ideea progresului mecanic, de acea credinţă supremă ce caracterizează o modernitate care dispreţuieşte transcendenţele divine şi îmbrăţişează articolul de credinţă instrumental pe care Simone Weil îl vedea aşezat în centrul crizei noastre spirituale: „materia este o maşină pentru fabricarea binelui.” Nici o expresie nu particularizează mai bine sacrilegiul extrem al epocii moderne, căci ea modelează dispoziţii ale minţii, atitudini, aşteptări şi aspiraţii. Acest sacrilegiu a circulat liber în cursul ultimei decade, iar acest fapt înspăimîntător ar trebui să tulbure conştiinţa conservatorilor care subscriu la orice standard şi valoare spirituală. Lumea purei instrumentalizări, în care totul este subordonat principiului mecanic la care se referă Simone Weil, este o lume profană care trebuie să fie înfruntată fără şovăire.

Imaginea conservatorismului aşa cum este ea percepută public, şi în special aşa cum este ea articulată şi transmisă acum de jurnaliştii şi publiciştii conservatori la modă, este una strălucitoare. Dar nu tot ce străluceşte este aur. Prea adesea se întîmplă ca unui conservatorism ambalat cu iscusinţă să-i lipsească disciplinele spirituale indispensabile unei preocupări adevărate pentru problemele ultime, probleme care merg mult mai departe decît cele legate de politicile publice. Acestui conservatorism îi lipseşte transcendenţa în contextele subliniate de Saul Bellow atunci cînd se plînge că nu mai există astăzi „nici o preocupare specială pentru întemeierea ţării în viaţa ei mai înaltă.” Un astfel de conservatorism, trebuie să recunoaştem, a dobîndit proeminenţă instituţională şi popularitate electorală, iar farmecul lui l-a făcut atrăgător chiar şi pentru media electronică. El are, într-un sens organizatoric şi popular, izbitor de mult succes. Dar toate aceste fireturi nu mulţumesc nevoile şi responsabilităţile spirituale mai înalte care sînt inerente în metafizica conservatoare.

Ceea ce a fost născocit pentru consumul popular este un gen de conservatorism formalist, axat mai mult pe mijlocul de comunicare, pe stil, pe tehnică, pe constructe. Reprezentanţii şi popularizatorii lui, oricît de capabili şi de impunători pot fi prin crearea unei „icoane verbale”, rareori vorbesc într-un sens sapienţial sau soteriologic. Ei ne amintesc cu urgenţă că ceea ce trebuie să redăm teoriei şi gîndirii conservatoare este o limbă de o natură catehetică [sermonic], cum ar spune Weaver. În cadrul acestei limbi şi metafizici, Dumnezeu şi sufletul nu doar ocupă un loc central, ci împreună definesc şi formează un conservatorism spiritual şi vizionar. Nici o restaurare semnificativă a unui conservatorism autentic nu este posibilă în zilele noastre cîtă vreme nu ne vom supune în primul rînd principiilor spirituale ale ordinii – să ne supunem adică vieţii spiritului, după cum insistă Eric Voegelin, o viaţă care este sursa ordinii atît în om, cît şi în societate.

Nu ne putem sustrage faptului că în cursul ultimilor zece ani şi ceva conservatorismul a trecut printr-un declin spiritual chiar în timp ce înregistra considerabile victorii politice. Acesta este un fenomen aberant care trebuie amendat. Fiindcă de fiecare dată cînd ideea conservatoare îngăduie aspiraţiilor ei spirituale să derapeze şi să fie dominată de raţiuni şi jocuri politice, ea nu mai este cu adevărat conservatoare. În definitiv, viaţa lăuntrică a conservatorismului a fost subordonată conştiinţei de suprafaţă, lumii exterioare. Odată ce a ales să joace rolul unei iluzii, conservatorismul nu mai este „capabil de nemărginire” şi nici nu mai poate „intra în relaţie cu realitatea nonexistentă,” în termenii lui Voegelin. Aşadar, pentru a fi viabil din punct de vedere metafizic, conservatorismul trebuie să se întoarcă la centrul lui de principii şi să se dedice din nou transcendenţelor şi valorilor care îi îndreaptă etosul lui spiritual, îi formează lucrarea şi îi orientează viziunea.

„Tocmai pentru că cinstim idealul moral,” ne sfătuieşte Jose Ortega y Gasset, „trebuie să luptăm împotriva celor mai mari duşmani ai lui, adică moralele pervertite.” Dacă vrem să recuperăm „idealul moral” şi dacă vrem să fim din nou sfinţiţi întru viaţa spiritului, atunci avem urgentă nevoie de un conservatorism necondiţionat, echilibrat, ascetic, disciplinat, profetic, neşovăitor în sarcina lui de cenzor, vigilent în misiunea sa, tare în credinţă, credincios în dogmele sale, curat în metafizica lui. Trebuie să se curăţească acum de tumorile aurite, de falsele mulţumiri de sine, de compromisurile avantajoase, de tentaţiile necinstite şi de ţelurile întîmplătoare înainte de a fi umplut, atît moral cît şi spiritual, de „arzătoarea patimă a deznădejdii,” cum spuneau marii mistici. În actuala sa stare de criză, conservatorismul trebuie să se supună unei nemiloase metanoia. Doar în actele de pocăinţă va găsi conservatorismul contemporan seminţele reînnoirii.

(Traducere de Gheorghe Fedorovici)

    

NOTE:

[1] http://www.firstprinciplesjournal.com/articles.aspx?article=1390&loc=fs şi http://www.frontporchrepublic.com/2010/03/george-a-panichas-rip/

[2] http://emilia-corbu.blogspot.com/2010/05/in-loc-de-concluzii.html?showComment=1274717761848#c7870925068366729384

[3] George A. Panichas, “Conservatism and the Life of the Spirit”, The Intercollegiate Review, Volume 21, Number 3, Spring 1986, pp. 22-25 
(http://www.mmisi.org/ir/21_03/symposium.pdf). Textul a fost tradus şi postat aici cu acordul Intercollegiate Studies Institute.

Mircea Platon: „Elita de dumping”

(Fragmente din editorialul publicat astăzi în ziarul Ziua Veche. Textul integral se găseşte la adresa: http://www.ziuaveche.ro/editorial/3668-elita-de-dumping).

„Doar elita corupta mai are astazi interesul sa sustina ca “avem elita pe care o meritam”. Si doar romanii prostiti de aceasta elita mai pot crede asa ceva. În lipsa oricarei alte forme de legitimitate, conducatorii nostri se legitimeaza prin mizeria noastra, sufleteasca si materiala, pe care tot ei au creat-o.

In aceasta privinta, elita de astazi e mostenitoarea regimului comunist, prima oranduire care si-a propus sa isi creeze omul, "omul nou", pe care sa se bizuie. Comunismul si-a autofabricat proletarii asa cum elita globalista de astazi isi fabrica omul ciuntit sufleteste pe care-l inhama la dinamul cresterii economice, cica, infinite. Daca nu ne pot reprezenta virtutile, pe care oricum le neaga in numele si cu uneltele demitizarii, secularizarii si urbanizarii fortate, conducatorii nostri sunt multumiti sa ne reprezinte mizeria. În loc de un stat reprezentativ, adica de un stat care nu doar reprezinta vointa poporului, ci care ii reprezinta, adica ii pune in fata, poporului uituc sau corupt adevarul, avem un stat desfigurant.

Teologul francez Pierre Bayle a scandalizat opinia publica (protestanta si catolica) a secolelor XVII-XVIII afirmand ca e cu putinta sa existe o republica de atei mai bine condusa si mai prospera decat un stat crestin. Si Bayle nu avea de unde sa stie de tipurile de “virtute” androida careia utopiile si distopiile ultimelor doua secole i-au dat nastere. Astfel, referindu-se la admiratia spiritelor progresiste pentru ingineria sociala, marele antropolog francez Charles Le Coeur, erou al Rezistentei franceze, scria: “Spiritele politice progresiste vor sa reformeze societatea conform regulilor a ceea ce numesc 'ratiune'. Daca odinioara dl Homais admira eficienta Puritanilor fara preoti (...) astazi el se entuziasmeaza de materialismul istoric al lui Marx. Dar visul sau e acelasi. Continua sa aspire la dictatura internationala a igienistilor care l-ar pune pe Gargantua la dieta si l-ar obliga pe Gandhi sa se indoape cu mancare”. Exista deci o fericire uniforma dezumanizanta careia crestinismul pavlovian al celor care vad in "pedeapsa" politica, in mizeria materiala, o consecinta a crimei duhovnicesti nu are cum sa ii faca fata. E ieftin si periculos sa legam virtutile crestine de succesul politic pentru ca atunci exista posibilitatea ca sa citim o eventuala prosperitate atee, obtinuta prin inginerie sociala, ca pe un succes al unui tip de crestinism adaptat distopic, redus la niste “esente” care il falsifica.

Ortodocsilor pavlovieni le corespund democratii pavlovieni, cei care spun ca ne meritam conducatorii pentru ca avem alegeri libere si nu i-am dat jos. Ambii incep cu sfarsitul, cu Judecata de Apoi (electorala), atunci cand de fapt ceea ce conteaza si in crestinism si in democratie e cresterea, urcusul, zidirea. Democratia nu se reduce la alegeri libere. Alegerile libere nici nu sunt libere daca nu avem o economie libera de monopoluri si oligopoluri, o biserica libera, nepolitizata nici de dragul comunismului, nici de dragul ecumenismului neoliberal sau eurosocialist, un sistem de educatie care sa te faca om intreg si capabil sa judece cu propriul cap, niste elite profesionale care sa articuleze viata sociala in functie de criterii sanatoase si stabile, si o elita culturala a carei menire de a exista sa fie apararea traditiilor si a criteriilor care fac posibila o viata social-politica normala.

Într-o scrisoare din noiembrie 1936, Marcel Mauss, unul din titanii stiintelor sociale, nepot al lui Emile Durkheim, descendent al unei familii de burghezie evreiasca franceza, socialist si sustinator al economiei cooperatiste, ii marturisea istoricului Elie Halevy: “Modul cum deduci tiraniile din Italia si Germania din bolsevism e absolut corect (...) Doctrina de baza din care s-au nascut toate aceste miscari e cea a ‘minoritatilor active’ (...) As acorda mai multa importanta decat dai tu faptului fundamental al secretului si conspirativitatii. M-am miscat multa vreme prin cercurile Partidului Socialist Revolutionar Rus (...) i-am cunoscut pe Bolsevici si am fost in legatura cu ei in Rusia. Minoritatea activa era o realitate la acesti oameni, era o conspiratie perpetua. Aceasta conspiratie a continuat si pe durata razboiului si a guvernarii Kerensky si a fost in final victorioasa. Dar modul de organizare al Partidului Comunist a ramas cel al unei secte secrete, si organul ei de baza GPU (CEKA, KGB), a ramas organul de lupta al unei organizatii secrete. Partidul Comunist insusi e inca o tabara/factiune armata in sanul Rusiei, asa cum sunt Partidul Fascist si Partidul Hitlerist in tarile lor, fara artilerie si fara o flota, dar cu un intreg aparat politienesc.”

În 1946, la ultimele alegeri desfasurate in Romania “burghezo-mosiereasca”, romanii au votat in proportie de 80% cu PNT, partidul micilor proprietari, un partid distributist prin aripa Mihalache. Dupa 1946, Romania a incaput deci pe mainile unei secte secrete, pe mainile unor conspiratori, pe mainile unei “minoritati active” care a trecut la distrugerea sistematica a tarii (http://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/05/10/directivele-nkvd-pentru-comunizarea-tarilor-din-europa-de-est/). Decapitarea adevaratelor elite, reprezentative, ale tarii, ruinarea micilor meseriasi, cooperativizarea fortata, folosirea sistemului de invatamant pentru a indoctrina copiii care urmau sa devina "tovarasi de nadejde", distrugerea oricaror standarde de justitie, distrugerea oricarei libertati, politice, intelectuale sau de miscare, supravegherea continua, raspandirea organizata, planificata stiintific, de zvonuri, suspiciuni si amenintari menite a distruge sistemul de orientare in realitate al romanilor, infiltrarea si otravirea emigratiei romanesti, conditionarea pavloviana in spiritul delatiunii si slugarniciei, toate acestea nu au fost de ajuns pentru a ne distruge complet ca popor, dar au fost de-ajuns ca sa ne faca nefunctionali ca natiune.

Cum putem spune ca avem elitele pe care le meritam atunci cand elitele actuale sunt mostenitoarele conspiratiei comuniste, prin legaturi de familie, ideologie (de la internationalismul comunist la “globalizare”), cult al “minoritatilor active” (http://old.cotidianul.ro/titanic_vals-49883.html) si al conspiratorilor (http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-un-geniu-cu-totul-uitat-894180.html)? O conspiratie nu se combate ideologic, ci prin deconspirare. Actuala lege a “lustratiei”, putina si tarzie, e o noua cacialma a mostenitorilor conspiratiei bolsevice de care vorbea Marcel Mauss.”

Sentimentul românesc al fiinţei: dimensiunea economică

Preiau aici un anunţ făcut de doamna doctor în istorie Emilia Corbu (http://emilia-corbu.blogspot.com/):

Miercuri, 26 mai, ora 13, la  sediul Muzeului Judeţean Ialomiţa va avea loc deschiderea expoziţiei ,,O pagina din România Profundă – Sistemul Economic Cooperatist (1864-1947).

Sistemul economic Cooperatist, existent şi azi în ţări europene importante, a avut în anii de început ai  României, între 1864-1947, un rol decisiv  şi  rezultate extraordinare. Astăzi este puţin cunoscut atât istoricilor cât şi economiştilor.

Expoziţia de faţă, prima din România pe această temă, îşi propune să readucă în atenţia cercetătorilor un sistem economic ascuns de comunişti şi pe nedrept uitat de cei de azi.

Salvaţi copiii

Este adevărat că, înainte de a ne expune copiii binefacerilor exploatărilor cu cianură, actuala putere politică le va fi crescut imunitatea prin expuneri graduale la pornografie şi consumul de droguri. Un sistem educaţional aparent haotic va anula eventualele probleme de conştiinţă, elevii completînd regulat chestionare în care vor trebuie să răspundă la întrebări de tipul: „Din ce cauză crezi că ai devenit heterosexual?” [1]

Da, este adevărat. Dar mai ales comod. Pentru că acest reproş demonstrează că facem tot posibilul să uităm că noi i-am ales pe aceşti oameni, iar ei nu au decît puterea pe care noi le-am încredinţat-o. O clasă politică care minte în permanenţă se întîlneşte în mod tragic cu o populaţie care vrea să fie minţită, să i se spună că politicienii sînt de vină. Sau multiculturalismul. Dar dacă ei ne ucid acum viitorul, după ce ne-au nimicit trecutul şi prezentul, este şi pentru că tot ce le-am cerut a fost să ne ucidă în somn. Faptul că tocmai creştinii ortodocşi care militează astăzi pentru „valorile familiei” au sprijinit ieri actuala putere în numele aceloraşi valori, este o contradicţie doar în aparenţă; în fapt, este vorba despre acelaşi comportament consecvent în iresponsabilitatea lui. Dacă vrem să le oferim copiilor noştri o şansă, trebuie să ne trezim. Iar semnul că ne-am trezit va consta în asumarea responsabilităţii pentru ce am făcut şi, mai ales, pentru tot ce vom face de-acum înainte. Textul de mai jos vorbeşte pe larg tocmai despre asta.

(Gh. Fedorovici)

Salvaţi copiii

de Thomas Fleming

(Articol apărut iniţial în numărul din luna mai 2010 al revistei Chronicles: A Magazine of American Culture, la adresa http://www.chroniclesmagazine.org/index.php/2010/05/17/save-the-children/)

Americanii moderni şi-au propus să trăiască veşnic. E un fapt pe care trebuie să-l luăm în serios; altfel nu ne-am uni într-o mînie spontană de fiecare dată cînd o acceleraţie blocată produce accidentul unei maşini sau cînd o procedură chirurgicală sfîrşeşte prost. Ştiinţa şi tehnologia au făcut ca lumea noastră să nu fie doar protejată de eroare, ci şi protejată de moarte, sau cel puţin ar fi reuşit acest lucru dacă nu ar fi existat producătorii lipsiţi de scrupule şi diabolicii bărbaţi albi care străbat lumea urmărind erodarea trupurilor. Fiecare dezastru natural, eroare umană sau manifestare a Păcatului originar este o ocazie nu doar pentru un exerciţiu de lovire a pieptului la nivel naţional, ci şi pentru un impetuos act legislativ care va elimina riscul sau va eradica cancerul.

Avem o slăbiciune aparte pentru isteria legislativă atunci cînd este vorba de copii. Dacă un copil se sufocă din cauza unui hot dog, pediatrii din America vor cere încadrarea crenvurştilor printre armele mortale, iar dacă o mamă drogată care trăieşte din ajutorul social îşi ucide pînă la urmă copilul pe care-l chinuia de luni de zile, noi nu îi acuzăm pe dealerii de droguri, asistenţa socială şi nici moralitatea pervertită a afro-americanilor din mediul urban. Nu, noi dăm legi care răpesc părinţilor normali drepturile lor tradiţionale, umflăm bugetele agenţiilor de protecţia copilului şi le cerem viitorilor taţi şi mame să urmeze cursuri de creştere a copiilor – altfel spus, facem orice cu excepţia confruntării problemei reale, care este coşmarul pe care l-am produs plătind indivizii pentru ca să nu lucreze şi pretinzînd că toţi oamenii din fiecare cultură sînt în esenţă la fel. Însă dacă ceva ar trebui interzis în America, aceştia ar trebui să fie liberalii care au distrus atît de multe vieţi cu programele lor stupide care îi îmbogăţesc pe nişte profitori ordinari permiţîndu-le să facă consiliere şi sociologie pe socoteala tuturor celorlalţi oameni – lucruri petrecute înainte de aprobarea legii sănătăţii a Preşedintelui Obama.

Pentru cei alergici la sentimentalismul stîngist, aceste ultime luni au fost dificile. Atunci cînd prezentatorii de ştiri nu pălăvrăgeau despre ameninţarea reprezentată de crenvurşti la adresa păcii mondiale, sau cînd nu lăudau minunile medicinii socializate, ei postau pe ecran imagini ale victimelor cutremurelor din Haiti şi Chile, victimele poliomielitei din Africa, violenţa la care sînt expuşi copiii lui Michael Jackson, sau (asta e povestea mea preferată), premiul umanitar acordat de O.N.U. lui „Shakira” – un star columbian al muzicii pop, la prima vedere, care manifestă o ciudată aversiune la ideea de a fi complet îmbrăcată. La ceremonia acordării premiului, desfăşurată în Elveţia, cîntăreaţa a fost descrisă drept „o adevărată ambasadoare a copiilor şi tinerilor, în numele educaţiei şi al justiţiei sociale.” Atunci cînd, cu ceva ani în urmă, am inventat expresia „pornografia compasiunii”, nu mi-a dat seama cît de corect am fost, literal vorbind.

„Salvatorii copiilor” au început să nenorocească lumea cel puţin de la începutul secolului XX, cînd o conspiraţie de WASP binevoitori, cu timp la îndemînă, au reuşit să elaboreze o legislaţie de „protecţie” a copiilor – în mare parte copii de imigranţi – protejîndu-i de părinţii care-i puneau la muncă, le neglijau educaţia, le aplicau pedepse corporale sau refuzau să le bage pe gît evanghelia lui Horatio Alger şi Carrie Nation. Parcurgînd sute de pagini din nimicurile scrise de aceşti oameni, inclusiv cele ale lui Jane Addams de la Rockford College, nu am întîlnit niciodată o recunoaştere a realităţii neplăcute potrivit căreia pînă şi cei mai nepricepuţi [substandard] părinţi vor şti probabil să aibă grijă de copiii lor mult mai bine decît cel mai nobil altruist care vrea să crească copiii altora.

Pînă şi scrîntitul de Rousseau credea că un tată educat este un învăţător mai bun decît cel mai bun dintre tutori, întrucît tatălui îi pasă mai mult de copiii săi decît cuiva plătit să-i înveţe. Acest lucru este cu mult mai adevărat în zilele noastre, cînd singura justificare posibilă pentru educaţia publică este să împiedice creşterea intelectuală a copiilor şi să le corupă caracterul. Cu ani în urmă, am cunoscut un adept al Martorilor lui Iehova care abandonase liceul pentru a se înrola în Marina militară. Omul nu era chiar prost, însă era tot atît de ignorant ca oricine ştie doar ce citeşte în ziare sau vede la posturile de ştiri. El şi cu soţia lui (la fel de ignorantă) au hotărît, din motive morale, că trebuie să-şi educe copilul acasă. După doi ani de asemenea experienţă lipsită de şanse, copilul lor, pe care natura îl rînduise să fie categoric sub medie, devenise cu doi ani peste media naţională la citit şi la matematică.

Orice cuplu normal va face o treabă mult mai bună educîndu-şi copilul decît cineva care este plătit să se ocupe de această treabă obositoare. Nu vorbesc aici despre perverşii sexual, sadicii şi dependenţii de droguri, ci doar despre metodele neglijente şi, uneori, dezordonate ale familiilor sărace de irlandezi, italieni şi polonezi care au sosit în Statele Unite cu o sută de ani în urmă, sau despre cele ale mexicanilor care ne împovărează în prezent sistemele de ajutor social şi cel penal. Pentru a da un exemplu extrem, ştim noi oare cu adevărat că dacă luăm copiii dintr-o colibă de lut din Somalia şi îi creştem într-o suburbie de oameni înstăriţi din Los Angeles ei vor deveni nişte oameni mai buni? Sir Peter Bauer a observat odată cu profunzime că premisa ajutorului umanitar este că oamenii din ţările bogate sînt mai fericiţi decît oamenii din ţările sărace. Dacă e aşa, atunci de ce sînt atît de mulţi americani atît de vizibil nefericiţi? De ce există atît de multă depresie şi sinucidere aici? De ce atît de numeroase femei de succes îşi tulbură minţile cu otrăvuri destinate îmbunătăţirii stării de spirit?

Răspunsul pe care-l primesc de obicei este că oamenii din ţările sărace sînt atît de ocupaţi să-şi cîştige existenţa încît nu au nici timpul nici energia pentru a ajunge deprimaţi. Bun, să marcăm un punct în favoarea sărăciei şi a muncii istovitoare. Dacă vom suspenda orice ajutor pentru săracii indolenţi din această ţară, atunci derbedeii fie vor muri de foame, fie vor pune mîna pe lopată. „Sapă, scurmă sau mori” este o expresie adevărată care funcţionează la mai multe niveluri.

Atunci cînd începem să ne îngrijorăm în legătură cu lucruri precum educaţia şi „calitatea vieţii”, am căzut deja în capcana sentimentalistă. Fiţi atenţi la aiureala flagrantă pe care ne-o serveşte Fundaţia „Save the Children”:

„Misiunea noastră constă în producerea unei schimbări durabile şi pozitive în vieţile copiilor în nevoi din Statele Unite şi din întreaga lume.

Priorităţile noastre urmăresc să garanteze că toţi copiii sărmani vor creşte apăraţi şi în siguranţă, educaţi, sănătoşi şi hrăniţi sănătos, şi că vor putea înflori în familii sigure din punct de vedere economic.”

Presupun că literele îngroşate vor să ne transmită ideea că acestei organizaţii chiar îi pasă de educaţie, hrană şi siguranţă economică.

La ce anume duce acest gen de gîndire s-a văzut recent cînd un grup de baptişti din Sud [Southern Baptists] au fost prinşi scoţînd pe ascuns copii din Haiti. Dacă sau nu părinţii au primit vreun ban, dacă sau nu salvatorii de copii chiar aveau un orfelinat, dacă sau nu acţionau deja încă dinainte de cutremur mă interesează prea puţin. Ce mă interesează este aroganţa morală a americanilor care presupun, mai întîi, că puştilor le va merge mult mai bine într-o societate hotărîtă să distrugă orice normă omenească ar mai putea exista chiar şi în Haiti; iar în al doilea rînd, că este dreptul lor de a impune poporului american copii din Lumea a Treia cu cine ştie ce aptitudini şi inaptitudini.

Oh, dar Haiti este o ţară atît de săracă şi de violentă. Nu avem oare datoria de a-i salva pe copiii haitieni? Dar de ce este Haiti o ţară atît de săracă iar America atît de bogată? S-ar putea să fie din cauză că America este locuită de americani, iar Haiti de haitieni?

Nu şi dacă îi crezi pe stîngiştii din cealaltă categorie, pe libertarienii capitalişti precum Douglas Casey, care a susţinut recent că dacă Haiti ar fi primit aceeaşi doză de economie a pieţei libere pe care Friedman şi oamenii lui au injectat-o în Chile, Haiti putea fi un alt Hong Kong – de parcă orice om sănătos la cap şi-ar putea dori vreodată să trăiască în Hong Kong. Evident, munca serioasă şi libera iniţiativă sînt lucruri bune, dar dacă 200 de ani de independenţă haitiană nu a produs decît o uriaşă mahala violentă condusă de vraci, este destul de naiv să te aştepţi ca o reglare mecanică va putea crea un paradis economic şi moral. Ar fi frumos să întîlnim măcar un singur exemplu în care astfel de remedii au funcţionat cu oameni care nu au fost nici europeni, nici asiatici.

Nu am ajuns mai aproape de Haiti decît mi-au permis-o paginile din Comedianţii lui Graham Greene, adică mult prea aproape raportat la confortul meu, dar nu am nici un motiv să mă îndoiesc că, dacă ar fi lăsaţi să se descurce potrivit propriilor lor mecanisme, haitienii ar reuşi să descopere liderii şi instituţiile prin care ar putea să-şi facă nişte vieţi mai bune. S-ar putea să nu fie genul de viaţă pe care îl vreau eu, însă, dacă e pe-aşa, nu ştiu dacă alţi oameni îşi doresc într-adevăr vreo parte din viaţa mea sau din viaţa noastră.

Fericirea omenească nu este o haină cu măsură universală, şi este un semn de xenofobie să presupui că o astfel de fericire ar putea să existe. Or, tocmai asta este ideea despre care filozofilor liberali le place atît de mult să turuie – şi anume, că scopul unui stat liberal este acela de a face posibil pentru indivizi să-şi urmărească propriile lor planuri de viaţă. Dar cum se face că aceste planuri sfîrşesc întotdeauna prin a fi planul de viaţă schiţat de un filozof liberal, indiferent că este vorba de un stîngist precum profesorul Rawls, sau un fost libertarian precum profesorul Nozick? De ce oare nu-şi pot vedea pur şi simplu de treabă şi să-i lase pe ceilalţi oameni să-şi vadă de treburile lor?

Dacă vom putea pricepe odată că cel mai bine este să lăsăm Haiti şi Somalia în pace, atunci poate că vom începe să înţelegem că ar trebui să lăsăm şi familiile altora în pace. Care este alternativa? Dacă oficialii din guvern şi agenţii sociali trebuie să le spună părinţilor cînd, unde şi în ce fel merg copiii lor la şcoală, ce fel de mîncare să mănînce şi la ce programe tv să se uite, ce fel de educaţie sexuală să primească, atunci nu doar aceşti legislatori şi agenţi sociali, dar şi electoratul care le-a dat puterea trebuie să-şi asume responsabilitatea totală pentru consecinţele acestei atitudini.

Trebuie să nu-i mai lăsăm – nici pe ei, dar nici pe noi – să scape aşa de lesne folosind limbajul confortabil al consecinţelor neintenţionate. Dacă aş trage cîteva salve într-o  grădiniţă, poate că nu aş avea intenţia de a ucide vreun copil anume, dar dacă un copil moare, eu sînt responsabil [ca şi cum aş fi dorit să-l ucid]. Însă atunci cînd programele guvernamentale iau viaţa a milioane de copii, nimeni, se pare, nu este socotit responsabil. [2] Responsabilitatea este de fapt a guvernelor americane şi a angajaţilor lor, a votanţilor care i-au pus pe legislatori în funcţie şi a plătitorilor de taxe care plătesc facturile – cu alte cuvinte, noi sîntem cei responsabili.

(Traducere şi note de Gheorghe Fedorovici)

*

Adaug aici un comentariu al lui Thomas Fleming (http://www.chroniclesmagazine.org/index.php/2010/05/17/save-the-children/#comment-199974), util pentru a înţelege mai bine de ce libertarianismul este o „chiuretare” a realităţii sociale în ansamblul ei, şi nu doar din punct de vedere economic sau politic:

„Sînt de părere că este de o importanţă vitală să facem aceste distincţii [între diverse specii de libertarieni]. Poţi crede că piaţa liberă este cel mai eficient mijloc şi, adeseori, cel mai corect mijloc pentru schimbul şi distribuirea bunurilor fără să trebuiască să aderi la filozofia extrem de anemică a libertarianismului, tot aşa cum poţi să crezi în piaţa liberă fără să fii un capitalist, adică acolitul [shill] unor vaste interese corporatiste care încearcă să obţină monopolul asupra bogăţiei şi monopolului, pe de o parte, şi a instituţiilor statului pe de alta. Nu există ceva precum o societate perfectă, dar societatea poate fi îmbunătăţită prin deplasări înainte şi înapoi, prin balansul între, pe de o parte, principiile carităţii şi dreptăţii şi, pe de alta, eficienţa de piaţă. Dacă arunci în joc un al treilea principiu – subsidiaritatea sau federalismul – atunci poţi susţine simultan libertăţile de piaţă şi guvernul minimal, în timp ce îi respingi pe colectivişti şi pe libertarieni deopotrivă. Desigur, aceasta înseamnă că trebuie, moral vorbind, să mergem, să mestecăm gumă şi să batem mingea în acelaşi timp. Însă aceasta este ce vor ideologiile să ne împiedice să facem.”

 

NOTE:

[1] „În Framingham, Massachusetts, elevii sînt forţaţi să răspundă la un chestionar care le pune în mod făţiş în discuţie validitatea heterosexualităţii lor. Iată cîteva astfel de întrebări: Ce crezi că ţi-a provocat heterosexualitatea? Cînd te-ai hotărît să fii heterosexual? Este posibil ca heterosexualitatea să fie o fază care să-ţi treacă cu timpul? Este posibil să fii heterosexual pentru că şi-e teamă de cei de acelaşi sex? Dacă nu ai avut relaţii sexuale cu cineva de acelaşi sex, de unde ştii că nu ai prefera o astfel de relaţie? Cui i-ai mai destăinuit pînă acum că eşti heterosexual? Cum au reacţionat?” (http://www.orthodoxytoday.org/blog/2010/04/29/coptic-hierarch-takes-episcopalians-to-task/)

[2] Este vorba despre subvenţiile de stat acordate industriei avortului. Şi în România, din cîte ştiu, avortul este subvenţionat de la buget, ceea ce înseamnă că fiecare român impozitat contribuie, vrînd-nevrînd, la funcţionarea industriei morţii. Vezi detalii aici: http://www.provitaconstanta.ro/resurse/articole-si-conferinte/169-cine-ar-trebui-s-plteasc-pentru

Cultura română de astăzi: chimică sau organică?

        Dificultatea definirii „culturii” este determinată de complicata evoluţie istorică a termenului, de sensurile specializate adăugate o dată cu modernitatea, [1] dar mai ales de faptul că avem de-a face cu un termen atît de cuprinzător. Cultura este coextensivă cu viaţa omului, ea se află tot atît de mult în acţiunile lui, cît şi în rezultatele acestor acţiuni. Existenţa culturală a omului o însoţeşte astfel pe cea biologică, ajungînd să o cuprindă, adică să o definească. Cultura ne spune că nici un gest omenesc nu este doar trupesc sau doar spiritual; ea este numele regnului uman, adică al mediului unde orice produs material este „întruparea” unei idei, iar orice idee aspiră să se „întrupeze”. De aceea, doar ordinea umană este creatoare în univers. Prin fiecare acţiune şi prin fiecare gînd, omul cultivă „lumea” şi se cultivă totodată pe sine.

Aşa cum ne îndeamnă însă etimologia cuvîntului, pentru a înţelege mai bine sensul culturii este util să ne întoarcem la unul din sensurile ei primare, acela de cultivare a pămîntului. Tocmai pentru că agricultura este o arhi-cultură, ea continuă să păstreze adevărul esenţial al culturii – atît în sensul ei vital imediat, ca asigurare a vieţii, dar şi în sens spiritual ultim, ca legătură a oamenilor între ei, vii şi răposaţi, ca transmisiune şi reînnoire a vieţii. Iar dacă agricultura ne poate ajuta să înţelegem mai bine esenţa culturii, înseamnă că ea ne poate ajuta în egală măsură să înţelegem criza culturii actuale – sterilitatea ei, urîciunea ei pustiitoare.

Această idee, precum şi titlul comentariului de faţă, mi-au fost sugerate de eseul lui Donald Goodman, „Chemical or Organic? The Problem of Modern Agriculture”, publicat cu cîteva zile în urmă pe blogul The Distributist Review. [2] Într-adevăr, aşa cum problema agriculturii moderne este generată de culturile „chimice”, tot astfel criza culturii moderne poate fi explicată prin ceea ce este „chimic”, adică nenatural în ea. Esenţa unei culturi „chimice” nu constă doar în mijloacele artificiale moderne întrebuinţate; caracterul „chimic” al unei culturi derivă în primul rînd din ceea ce „cultivă”, din relaţia ei cu solul, respectiv cu tradiţia culturală a neamului. Astfel, rezumînd observaţiile lui Geoff Hamilton, Donald Goodman arată că „în timp ce cultura organică cultivă în primul rînd solul, cultura chimică este concentrată exclusiv asupra plantelor; grădinarul organic se asigură că pămîntul este sănătos, astfel încît roadele pămîntului să fie la rîndul lor sănătoase.”

Dar cultura organică, arată Goodman, nu este doar mai sănătoasă: ea este şi mai ieftină, fiindcă nu depinde de îngrăşăminte chimice speciale şi nici de seminţe speciale, reinventate în fiecare an. Culturile organice se transmit natural, prin polenizare, ceea ce înseamnă că nu au nevoie de un centru de specialişti şi de laboratoarele lor speciale. Tot astfel, cultura „spirituală” organică se hrăneşte din solul ei tradiţional, fără a-l afecta pe acesta şi fără a fi dependentă de permanente intervenţii genetice, şi nici de fertilizatorii artificiali furnizaţi de diversele centre ideologice. Din acest punct de vedere, observaţia lui Hamilton, citată de Goodman, în legătură cu efectele devastatoare ale intervenţiilor grădinarului chimic descrie perfect relaţia „elitei” chimice din România cu tradiţia şi istoria acestei ţări:

„Grădinarul chimic întrebuinţează solul doar ca pe un mijloc de fixare a plantelor şi de conţinere a fertilizatorilor artificiali care urmează să ofere hrană plantelor. […] Această metodă are într-adevăr rezultate excelente, dar numai pe termen scurt. Pe termen lung însă, metoda are două consecinţe dezastruoase. Pe de o parte, de vreme ce materia organică nu este înlocuită, organismele din sol pier; în absenţa acestora, structura solului cedează iar pămîntul se întăreşte, nu mai este afînat şi devine neproductiv. Încercările de hrănire forţată a plantelor fac ca ele să-şi piardă tăria şi să devină vulnerabile în faţa atacului tuturor paraziţilor şi bolilor. Pentru a controla aceste atacuri, sînt întrebuinţate pesticide chimice, care pe termen scurt au succes. Dar, ucigînd dăunătorii, sînt anihilaţi şi duşmanii naturali ai acestora, aşa că, pînă la urmă problema se complică. Pesticide tot mai puternice trebuie întrebuinţate, şi tot aşa. Este un cerc vicios care, odată pornit, cu greu mai poate fi întrerupt.”

Atentă exclusiv la produse (vezi şi interesul pentru „brand-ul de ţară”) şi dispreţuind pămîntul, angajată împotriva dăunătorilor („mogulii”) şi pretinzînd că ne salvează ultimele surse de aer necontaminat („Sarea” şi „Poşta”), elita ne oferă cu conştiinţa împăcată o hrană nu doar sărăcită genetic, ci şi otrăvită de-a dreptul, lăsînd în urmă un pămînt cianurat.

Goodman reia pe larg acest proces:

„Problema fundamentală este aceasta: extragem agenţii nutritivi din sol fără să-i înlocuim, în acelaşi mod în care extragem ţiţeiul fără să-l înlocuim. Fiindcă nu cultivăm un pămînt sănătos, sîntem obligaţi să ne bazăm pe îngrăşăminte chimice, care sînt scumpe şi-l fac pe fermier să depindă de producătorii de îngrăşăminte. În plus, această cultivare chimică încurajează cultivarea pe suprafeţe uriaşe, făcînd ca metodele tradiţionale de înlăturare a buruienilor să devină impracticabile. Ca rezultat, fermierii sînt forţaţi să întrebuinţeze otrăvuri chimice precum Roundup, ceea ce duce la apariţia buruienilor rezistente la Roundup, ceea ce duce la aplicarea de mai mult Roundup combinat cu alte otrăvuri chimice. Aceste suprafeţe mari tind totodată să devină monoculturi, permiţînd dăunătorilor care se hrănesc cu aceste culturi să se reproducă mult mai repede decît s-ar întîmpla în mod normal. Soluţia întrebuinţată este, bineînţeles, aplicarea de încă şi mai multe otrăvuri, îndreptate împotriva insectelor mai degrabă decît împotriva buruienilor. Acest ciclu va continua nedefinit. […] Milioane de tone de îngrăşăminte chimice sînt împrăştiate peste culturi în bazinul Mississippi; acestea ies apoi din sol şi intră în Golful Mexic, unde produc o regiune imensă fără oxigen, şi, deci, şi fără peşti. […] Iar acesta este doar un efect al bombardamentului cu îngrăşăminte, aparte de problema pesticidelor.” 

Cum am putea scăpa de cultura chimică? Prima parte a răspunsului am oferit-o deja, cînd am menţionat importanţa culturii organice. Să încetăm să mai folosim seminţele modificate genetic pe care elita ni le oferă cu generozitatea cu care traficantul de droguri îşi oferă de regulă prima doză: în afară de faptul că acestea ne obligă să depindem pentru totdeauna de copyright-ul lor (respectiv de acordul elitei pentru orice cultură am dori să cultivăm, în termenii lui „dacă nu te confirmăm noi, tu nu exişti” [3]), ele ne slăbesc relaţia cu solul propriu şi ne expun unor maladii spirituale tot mai grave. Pe de altă parte, să nu mai apelăm la pesticidele lor de fiecare dată cînd apare vreun vadim sau alte buruieni asemănătoare: nici un pesticid nu este mai eficient, spune Goodman, decît sapa şi hîrleţul.

Problema nu este însă că românii nu ar fi dispuşi să folosească aceste unelte; problema este că pămîntul le-a fost luat o dată cu tradiţia lor culturală. Pentru că, aşa cum spuneam la început, pămîntul şi cultura (cultura, adică tradiţia pămîntului), îşi sînt co-interioare, se reflectă reciproc şi se (re)generează reciproc. Elita i-a înstrăinat pe români de cultura lor, în timp ce clica de politicieni, susţinută de elită, i-a înstrăinat de pămîntul lor. Iar această dublă înstrăinare nu putea fi realizată decît de cineva aflat deja într-un raport de străinătate cu pămîntul şi cultura noastră. Dacă nu putem avea acum un raport firesc cu tradiţia şi ţarina noastră, dacă nu putem avea acum în România o mişcare de tipul grassroots, care să plece de la un nucleu de organizare local, care să nu ne mai otrăvească solul şi cultura, este pentru că România a fost transformată într-un imens cîmp monocultural,

„condus de companii uriaşe şi îndepărtate. Aceste companii au un interes personal în obţinerea de producţii cît mai mari la hectar şi în utilizarea îngrăşămintelor chimice şi a pesticidelor; nu au nici un interes în conservarea stabilităţii pe termen lung a solului (în definitiv, companiile pot împrăştia tot mai multe chimicale peste teren), şi nici nu sînt preocupate în vreun fel de poluarea masivă a peisajului rural, o consecinţă care nu are nici o însemnătate în agenda lor. Societatea are nevoie de gospodării mai mici conduse de fermieri independenţi, gospodării destul de mici încît aceste metode tradiţionale şi invincibile de cultivare a pămîntului şi de stîrpire a buruienilor, cuplate cu noi descoperiri şi practici ştiinţifice să fie atît posibile, cît şi dorite. Cu alte cuvinte, ne trebuie distributism aplicat la agricultură.”

În condiţiile în care marii antreprenori ne fac să plătim cu lumea întreagă pentru fiecare ban economisit pe mîncarea ieftină, concluzia lui Goodman este inevitabilă: „Nu doar agricultura are nevoie de distributism, ci lumea întreagă are nevoie de el”. Însă nu vom avea o revoluţie organică în agricultură, cum îşi doreşte Goodman, pînă cînd nu vom avea o restaurare organică în cultură. Elita ne face să plătim cu întreaga noastră istorie viitoare pentru fiecare idee chimică pe care o asimilăm.

NOTE:

[1] Vezi articolul “Culture” în Raymond Williams, Keywords : a vocabulary of culture and society, Oxford University Press, New York, 1985, p. 85.

[2] http://distributism.blogspot.com/2010/05/chemical-or-organic-problem-of-modern.html

[3] Vezi Mircea Platon, „Deasa îmbrobodire sau şase pretexte pentru a nu face nimic”, în O. Hurduzeu, M. Platon, A treia forţă: România profundă, Logos, 2008, pp. 343-348.

 

Mircea Platon: „România: sat fără câini şi stat fără oameni”

(Un extras din articolul apărut în ziarul Ziua Veche, duminică, 16 Mai 2010. Vezi textul integral la:

http://www.ziuaveche.ro/editorial/3502-romania-sat-fara-caini-si-stat-fara-oameni)

„[...] Tot aud că avem clasa politica pe care o meritam, că «ei» sunt ca «noi». Nu cred că e adevărat, pentru că «ei» se autoreproduc si pentru ca «ei» ne modelează, ne deformează pe «noi». «Ei» ar fi ca «noi» dacă România ar fi o democraţie. Dar România e o oligarhie în care cetăţeanul nu are nicio posibilitate de a-i trage la răspundere pe «ei». «Noi» suntem tot timpul la dispoziţia «lor», dar nu şi invers. Nu «ei» ne reprezintă pe «noi», ci noi îi reprezentăm pe «ei». Elita are un popor aşa cum şi-a dorit.

În aceste condiţii, cum poate Preşedintele Băsescu să spună că îşi asumă răspunderea pentru măsurile guvernului? Îşi asuma răspunderea în faţa cui: a poporului sau a lui Dumnezeu? Dar religia e o afacere, poporul un instrument şi România o pradă. Care popor? Cel plecat sau cel intrat prea repede în pământ? Care popor? Cel descris în noiembrie 2009 de ambasadorul Teodor Baconsky drept: «O populaţie dominata de resentiment, complexe obscure, neseriozitate, dezbinare, instabilitate emotionala si distorsiuni cognitive»? Acest popor nu îl poate obliga pe dl ministru la nimic. De aceea, dl ministru visează la o «elita amorală» şi scria că e bine ca UE să ne mintă pentru binele nostru şi să nu ţină cont de voinţa naţiunilor europene.

Dar cum suntem minţiţi, chiar in vreme de criză, când ni se cere solidaritate, care se bazează pe încredere, putem verifica imediat. În aprilie 2010, eram anunţaţi că Autoritatea Nationala pentru Protectia Drepturilor Copilului (ANPDC) împreună cu guvernul Boc lucrează la o lege care prevede înfiinţarea a «zeci de centre cu sute de educatori parentali» care îi vor învăţa pe români cum să îşi crească şi educe copiii. Programul, care are in vedere şi (re)educarea părinţilor care îşi neglijează copiii din cauza că muncesc prea mult, e o întrupare sinistră a statului-dădacă: punerea în aplicare a unei ideologii opresive şi dăunătoare cu ajutorul autorităţilor statului şi cu finanţare de la buget. Organizaţii dedicate apărării familiei, precum Alianta Familiilor din Romania, si-au exprimat ingrijorarea cu privire la acest proiect.

În conditii de austeritate bugetara, ca urmare a faptului ca Presedintele Băsescu a dat o «lovitură de moarte statului asistenţial», acest proiect ar trebui anulat. E chiar de mirare ca guvernul Boc, cunoscând situaţia jalnică în care se află ţara, lucra în aprilie la acest proiect de lege, costisitor şi abuziv. Iată însă că dna Andreea Paul-Vass, consilier economic al premierului Boc, a explicat (http://www.evz.ro/detalii/stiri/guvernul-taie-indemnizatia-pentru-cresterea-copilului-894609.html) că reducerea îndemnizaţiilor pentru mame anunţată acum câteva zile le va sili pe acestea să nu mai «renunţe la carieră» şi să se «întoarcă mai repede la muncă». În noua situaţie creată de politica de austeritate bugetară, a continuat dna Paul-Vass, mamele vor trebui sa îşi dea copiii la creşă sau să angajeze bonă, fapt care va duce la dezvoltarea «sectorului gulerelor albe», adică al firmelor care oferă servicii sociale precum îngrijirea copiilor. «Statul poate să asigure infrastructura necesară pentru pregătirea şi autorizarea bonelor,» declara dna Paul-Vass.

Mie unuia mi se pare că există o contradicţie între a vorbi de austeritate bugetară şi a lucra la proiecte de reeducare a părinţilor cu ajutorul a zeci de centre şi a sute de asistenţi sociali. Mie unuia mi se pare că există o contradicţie între a te declara interesat de «şcoala de acasă» şi a trimite mamele «în producţie». Care producţie, dacă impozitul forfetar a dus la dispariţia IMM-urilor? Cine să facă şcoala acasă, asistenţii sociali ai statului şi bonele autorizate de stat după norme politic corecte? Va folosi oare statul roman actuala criză ca să pună mâna definitiv pe vieţile noastre de familie?

[…] În loc de mult promisul «stat minimal» combinat cu o societate sănătoasă şi o economie puternică, neoliberalii români ne-au oferit un stat incompetent, o societate anemică şi o economie minimală, bazată pe consum şi pe banii trimişi acasă de cei plecaţi la muncă în străinătate. În aceste condiţii, ciclul economic al României poate fi descris drept cel al unui popor mituit cu ajutoare sociale de un stat pe ai cărui funcţionari trebuie sa îi mituiască şi înrobit de nişte mari corporaţii pe care le «sifonează» pentru că şi ele «căpuşează» statul roman care la rândul lui «absoarbe fonduri» europene create pe baza muncii altor cetăţeni europeni supţi de statele lor şi pe baza vânzării şi poluării resurselor naturale şi umane ale României (vezi suportul acordat de TRU proiectului Roşia Montana). Singura piaţă liberă din România e doar cea a golăniei şi servilismului. E un sistem care funcţionează perfect, cu recompense stabile si substanţiale. Economia subterană e de fapt cea de la suprafaţă şi oamenii de grotă ne conduc. Nu ştiu dacă Traian Băsescu a dat o lovitură de moarte statului asistenţial. Dar e pe cale să inventeze statul fără popor, doar cu guvernanţi. Vorba aia, lac sa fie, că broaşte... Se pot importa.”

Schimbul de noapte (I)

*

Schmemann, Nellas, Stăniloae se numără printre cei cîţiva teologi ortodocşi cărora le datorăm salvarea ortodoxiei atît de la împietririle ideologice, cît şi de la înfierbîntările gnostice, cele două căderi (de-a stînga, respectiv de-a dreapta) care, în virtutea contribuţiei ortodocşilor înşişi, devin tot mai greu de evitat. Starea jalnică a ortodoxiei româneşti actuale se poate explica şi prin faptul că aceşti teologi ortodocşi nu sînt nici măcar citaţi, cît despre citiţi… [1] Dar, pe lîngă aceştia, găsesc încurajatoare existenţa unui număr, la fel de restrîns, de creştini catolici şi evanghelici conservatori (protestanţi, dar mai ales neoprotestanţi). Întîlnirea cu oricare din aceştia poate fi, pentru un creştin ortodox, cu mult mai folositoare pentru „minte, inimă şi literatură” şi, mai ales, credinţă, decît cea cu spiritele (interesat) dilematice care ne erodează sistematic certitudinile. Cine ştie? Poate că pentru unii evanghelici sau catolici, teologia reformată şi cea catolică se dovedesc drumul cel mai scurt pe unde pot ajunge la ortodoxie. Totodată, aceste teologii ne pot ajuta pe noi să facem ca ortodoxia să nu devină pentru non-ortodocşi un drum lung de întoarcere la vechile adrese, şi nici, pentru ortodocşi, doar o rătăcire agreabilă prin nirvana „trăirilor”, a „stărilor” de pace realizate între zidurile impenetrabile ale unui suflet care şi-a zidit ferestrele de la stradă pentru a contempla mai bine frumuseţile întrezărite, atunci cînd nu sînt doar imaginate, prin ferestrele dinspre grădină.

În acelaşi timp, întîlnirea cu non-ortodocşii ne forţează să ne punem unele întrebări incomode, pe care altfel am prefera să le evităm. Aceste întîlniri ne ajută să ne vedem mai bine suficienţele şi insuficienţele, putinţele şi neputinţele. Avem astfel posibilitatea de a ajunge la nişte răspunsuri de care, uneori, noi avem mai multă nevoie decît ei. Răspunsuri legate nu doar strict de credinţă, ci şi de tot ceea ce implică credinţa, adică viaţa în întregul ei. Din acest punct de vedere, mi se pare salutar faptul că dl. Marius Cruceru, pastor baptist şi Decan al Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii Emanuel din Oradea,  pune deschis problema raportului dintre ortodoxie şi legionarism. Este un subiect a cărui discutare este cu atît mai necesară cu cît în spaţiul ortodoxiei româneşti contemporane această relaţie este, în genere, ignorată în mod ipocrit, uneori tratată de circumstanţă şi în silă (concluziile fiind însoţite îndeobşte de un gest complice cu ochiul) sau chiar celebrată în mod iresponsabil, făcînd astfel jocul unei elite mercenare, grăbită să ne convertească la globalism şi multiculturalism în numele „darului” sau „poverii” (lucrul depinde, ca în sufrageria domestică, de cel la care ajunge telecomanda) „libertăţii”. [2] Am rezerve însă în privinţa uşurinţei cu care dl. profesor Cruceru prelungeşte responsabilitatea pentru crimele din timpul „Pogromului de la Iaşi” asupra întregului popor român. Astfel, domnia sa pare convins de faptul că

„Românii sînt al doilea neam din istorie, probabil, în topul celor care au omorît evrei. Ieşenilor trebuie să le fie ruşine pînă vor recunoaşte public şi îşi vor cere iertare pentru Pogromul care a rămas în istorie ca Pogromul de la Iaşi.” (http://mariuscruceru.ro/2010/03/20/negarea-holocaustului-p/).

Şi că

„Românul reacţionează «bine» la ură. Dacă îi dai să toace ţigani, evrei se ordonează.” (http://mariuscruceru.ro/2010/05/01/imagini-incomode-crucea-%C8%99i-zvastica-de-pe-cununiile-lui-zelea-codreanu/#comment-26815).

Sînt de acord că violenţele îndreptate împotriva unei categorii de oameni (etnică, socială, sau de „opţiune sexuală”), nu pot fi nici scuzate, nici explicate. La fel ca violenţa gratuită faţă de un om oarecare, aceasta depăşeşte puterea de înţelegere a minţii omeneşti. Tocmai de aceea, cred că doar un astfel de tip de perplexitate în faţa răului îl poate face pe un om cumsecade să cadă pradă unei violenţe (verbale, din fericire) asemănătoare, atunci cînd ajunge să acuze o întreagă populaţie, cea românească, de acţiunile criminale întreprinse pe teritoriul românesc de trupele germane şi româneşti (subordonate celor germane) împotriva populaţiei evreieşti. Altminteri, e greu de înţeles cum, trăind în mijlocul unui neam atît de fioros, domnul profesor poate pronunţa nevătămat sentinţe irevocabile.

*

 Ca unul care a avut şansa de a-l întîlni pe părintele Ghelasie de la Frăsinei, nu pot decît să confirm descrierea făcută de dl. Florin Caragiu, atunci cînd spune că

„Părintele Ghelasie a îndemnat mereu pe toţi să fie oameni cu conştiinţă eclezială şi liturgică, în comuniune cu întreaga Biserică, dezvoltandu-se, in specificul traditional propriu, în consonanţă cu Sfinţii Părinţi.”

Personal, mărturisesc că nu sînt atît de familiarizat cu scrierile părintelui Stăniloae, şi cu atît mai puţin cu cele ale părintelui Ghelasie, cum pare să fie dl. Caragiu. De aceea, nu pot contesta de pe poziţii teologice concluzia entuziastă a domniei sale, atunci cînd spune că

„Pe de altă parte, Pr. Staniloae, ale carui cuvinte la adresa Pr. Ghelasie, spuse foarte in treacat si lipsite de argumentatie, sînt invocate ca argument, a recunoscut ca nu a citit decat cateva pagini din scrierile Parintelui Ghelasie, ca nu a aprofundat scrierile lui si prin urmare nicidecum nu a fost in masura sa dea vreun verdict argumentat. Sunt sigur că dacă Pr. Staniloae ar fi citit mai mult s-ar fi convins de ortodoxia autentică, plină de har, a Părintelui Ghelasie. Este adevărat că scrierile Părintelui Ghelasie nu sînt, pe alocuri, uşor de parcurs şi de înţeles, din cauza bogăţiei de sensuri şi legături, care nu se lasă epuizată.” (http://florincaragiu.blogspot.com/2010/03/raspuns-de-aparare.html)

Eu nu sînt chiar atît de sigur. Ţinînd cont de atenţia acordată de dl. Caragiu argumentării în genere, precizez că îmi bazez argumentaţia pe simţul comun: Părintele Stăniloae i-a tradus, tălmăcit, comentat şi interpretat cam pe toţi marii mistici şi asceţi creştini răsăriteni, de la fragmentele atribuite Sfîntului Antonie în Filocalia, la Sfîntul Simeon Noul Teolog. Mă îndoiesc că ar fi avut nevoie de opera integrală a unui autor pentru a vedea dacă e sau nu ceva de aprofundat acolo. Oricine a dobîndit o experienţă rezonabilă cu un anumit gen de texte (literar, teologic, tehnic), îşi poate da seama în scurt timp dacă e ceva sau nu într-un text ce aparţine genului respectiv. De aceea, pe cît de respectabilă este apărarea pe care o aduce dl. Caragiu profunzimii teologice a părintelui Ghelasie, invocînd „bogăţia de sensuri şi legături” a scrierilor sale, pe atît de ofensatoare este ea la adresa capacităţii teologice a părintelui Dumitru Stăniloae, care, după ce a făcut experienţa scrierilor Sfîntului Grigorie de Nyssa ori Maxim Mărturisitorul, s-ar fi cuvenit să zăbovească mai mult în faţa dificultăţii, „pe alocuri”, a scrierilor părintelui Ghelasie. Din fericire, nu este totul pierdut: chiar dacă părintele Stăniloae „nicidecum nu a fost in masura sa dea vreun verdict argumentat”, ne putem bucura de generozitatea domnului Caragiu, care, după ce a petrecut un timp în adîncul teologiei părintelui de la Frăsinei, este pregătit acum, este „în măsură” să ne îmbogăţească duhovniceşte.

*

O veste pentru cei care nu văd din diavol decît coada, vorba lui Denis de Rougemont: Diavolul nu este doar corect politic. Este şi incorect politic. Cine ştie dacă nu cumva diavolul a inventat corectitudinea politică pentru a se putea ascunde mai bine în spatele incorectitudinii politice? Dacă nu a condamnat comunismul în aşa fel încît a făcut imposibilă condamnarea comunismului?

Faptul că volumul Diavolul este politic corect are ca subiect eutanasierea oamenilor trecuţi de vîrsta de 65 de ani, precum şi „avortul, distrugerea familiei nucleare, promovarea homosexualităţii, reducerea populaţiei” (http://www.librariasophia.ro/carti-Diavolul-este-politic-corect-Savatie-Bastovoi-ierom.-so-4720.html) trebuie să aibă o legătură cu faptul că este prezentat de dl. Radu Moraru, unul din „agenţii electorali” importanţi ai lui Traian Băsescu, adică agentul unuia dintre principalii responsabili de criza morală, economică şi culturală în care ne aflăm: într-adevăr, de la avorturi la legalizarea prostituţiei, de la tratamentul cu cianuri la reducerea pensiilor unor bătrîni şi aşa aflaţi la limita subzistenţei, nici o procedură nu a fost ratată de oamenii în halat ai preşedintelui Băsescu. Părintele Savatie Baştovoi a procedat bine, aşadar, invitînd un om competent, un specialist adică, care poate vorbi despre eutanasierea României din interiorul problemei.

Informaţii suplimentare la

http://savatie.wordpress.com/2010/05/11/nasul-va-prezenta-la-bucuresti-romanul-diavolul-este-politic-corect/

şi la

http://savatie.wordpress.com/2010/05/12/de-ce-radu-moraru/

NOTE:

[1] De pildă, nici unul dintre aceştia nu a fost inclus în antologia Living Orthodoxy in the Modern World. Orthodox Christianity and Society, (Andrew Walker, Costa Carras, editori), apărută la St. Vladimir’s Seminary Press în 2000 (şi, sub titlul Cum să trăim Ortodoxia astăzi, în versiune românească la editura Sophia în 2010). Pe de altă parte, atunci cînd aceşti teologi sînt invocaţi, pasajele respective sînt fie pur decorative, fie sînt folosite pentru a justifica o interpretare cu care autorii respectivi nu ar fi fost de acord. Aşa se întîmplă de pildă cu un pasaj din scrierile părintelui Schmemann citat în introducerea lucrării Encounter Between Eastern Orthodoxy and Radical Orthodoxy: Transfiguring the World Through the Word (editată de Adrian Pabst şi Christoph Schneider şi apărută la Ashgate în 2009), unde aflăm că „cea mai rodnică abordare a ecumenismului din secolul XXI o putem realiza începînd să subliniem faptul că toate denominaţiunile creştine se confruntă cu ameninţarea comună a secularismului. Alexander Schmemann a definit secularismul ca pe «o viziune asupra lumii şi, implicit, un mod de viaţă în cadrul căruia toate aspectele vitale ale existenţei umane – precum familia, educaţia, ştiinţa, activitatea profesională, arta – nu numai că nu sînt înrădăcinate sau legate de credinţa religioasă, ci în care însăşi necesitatea sau posibilitatea unei astfel de legături este negată. Domeniile seculare ale vieţii sînt considerate ca fiind autonome, i.e., guvernate de propriile lor valori, principii şi motivaţii, diferite de cele religioase»” (Encounter …, p. 2). În fapt, părintele Schmemann a subliniat insistent faptul că această autonomie a spiritului secular are un caracter esenţial religios, mergînd pînă acolo încît l-a numit „copilul vitreg al creştinismului” (A. Schmemann, Pentru viaţa lumii, EIBMBOR, 2001, p. 157.) Consider că autoritatea părintelui Schmemann a fost invocată aici printr-un citat care exprimă trunchiat modul lui de înţelegere a secularismului în scopul legitimării unei anumite versiuni de ecumenism.  

[2] Vezi o abordare responsabilă a acestei relaţii la Mircea Platon, „Cum poţi fi conservator fără să fii legionar şi fără să fii de stînga” în A treia forţă: România profundă (autori Ovidiu Hurduzeu, Mircea Platon, Logos, 2008), pp. 302-328. Despre presiunea de instrumentalizare politică exercitată asupra ortodoxiei româneşti, se vorbeşte, direct sau indirect, în întreaga lucrare. Vezi, în această privinţă, în special articolul lui M. Platon, „Gînduri despre ortodoxul român, astăzi, în lume” (pp. 329-342). Despre răspunsurile proaste date de ortodocşii români la această presiune (în sensul „ieşirii din istorie”), vezi, pe lîngă aceste două articole, şi „Deasa îmbrobodire” (op. cit., pp. 343-348). Pentru relaţia dintre ortodoxia românească şi stat, vezi Mircea Platon, „Dan Botta: vocaţia libertăţii cu Dumnezeu”, Convorbiri literare, decembrie 2009

(http://convorbiri-literare.dntis.ro/PLATONdec9.html).