„Inima mea este îndurerată,
sufletul meu se chinuie și cele dinăuntru ale mele sunt sfîșiate! De unde voi lua lacrimi, unde să găsesc pocăința și felurile de a plînge potrivite cu starea
noastră de orfani și cu lipsa sfințeniei dintre noi?
Văd, Doamne, că
îi iei pe sfinții Tăi ca pe o comoară aleasă, ducîndu-i din lumea deșartă la
locul de odihnă al vieții.
Precum gospodarul
care atunci cînd își vede roadele coapte se grăbește să le adune înainte să
apuce să se strice, luîndu-le cu grijă, ca să nu fie vătămate în nici un chip, tot astfel
și Tu, Mîntuitorule, îi aduni cu grijă pe aleșii Tăi care au lucrat drept.
Dar noi, cei care
suntem leneși și slabi în voință, rămînem împietriți, iar roadele noastre nu se
coc niciodată; căci nu ne hotărîm să lucrăm fără cruțare, pentru a ne
coace în fapte bune și a fi adunați cu dreptate în cămara vieții.
Tînguiește-te,
suflete, spune „vai de mine, vai” și plînge; căci ai rămas singur și te-ai
trezit orfan atît de tînăr, lipsit de părinții cei fără prihană și de nevoitorii cei drepți.
Unde sunt părinții noștri? Unde sunt sfinții? Unde sunt veghetorii? Unde sunt
cei cu luare-aminte? Unde sunt cei smeriți? Unde sunt cei blînzi? Unde sunt păzitorii
liniștii? Unde sunt păzitorii curăției? Unde sunt cei care cu inima smerită au
stat înaintea Domnului în rugăciune desăvîrșită, ca îngerii lui Dumnezeu? Toți
au plecat de aici să se alăture Dumnezeului nostru sfînt, păzindu-și candelele
aprinse cu putere.
Vai de noi! Ce
vremuri sunt acestea în care trăim? Pe ce ocean al răului rătăcim? Părinții noștri
au ajuns la limanul vieții, ca să nu vadă durerile și ispitele care ne biruiesc
din cauza păcatelor noastre. Ei sunt încununați, dar noi suntem cufundați în
nepăsare; dormim și ne răsfățăm în plăceri ticăloase.
Doamne, ai milă
de noi! Să ne așezăm gîndurile care se răsucesc într-una fără rost. Dă-ne pocăință
și lacrimi, care să aducă lumină în inimile noastre orbite ca să vedem felul în
care au umblat părinții noștri cînd Te-au urmat pe Tine. Dă-ne dorința și puterea de a Te
urma în același fel, pentru ca și noi să ne bucurăm împreună cu ei de așezarea celor care sunt mîntuiți, spre slava Numelui Tău.”
(https://www.stnicholasoc.org/wp-content/uploads/2017/09/spiritual-psalter-or-reflections-on-god-ephraim-the-syrian.pdf , cap.
53).
*
Mi s-a părut potrivit să postez acest fragment din cugetările Sf. Efrem Sirul în contextul zilei de astăzi, în care pomenirea Sfinților Trei Ierarhi nu trezește nici un fior de rușine pentru situația de plîns în care ne aflăm ca oameni și cu atît mai mult în calitate de creștini ortodocși.
Deși există o
frumoasă și îngrijită traducere în română (Sfîntul Teofan Zăvorîtul, Psaltire sau Cugetări evlavioase și
rugăciuni scoase din facerile Sfântului Efrem Sirul și așezate după rânduiala
Psalmilor lui David, trad. Adrian Tănăsescu-Vlas, București, Editura Sophia,
2011), am preferat să redau fragmentul în traducerea mea din traducerea în engleză.
Chiar dacă în versiunea dlui Tănăsescu preferința pentru termenii de origine
slavonă poate fi justificată nu doar prin influența slavonei asupra „limbii
vechilor cazanii”, ci și prin situația concretă a traducerii din rusă a unui
text dedicat vieții duhovnicești, atunci cînd este aplicată mecanic ea poate
constitui un pericol la fel de mare pentru bogăția limbii române precum excesul
purificator al umaniștilor transilvăneni latinizanți. De pildă, nu mi se pare că
„jitniță” este la fel de expresiv precum „cămară” în propoziția „să fim adunați
pe drept în jitnița vieții” (op. cit., p. 87). „Cămară” nu sugerează doar un simplu spațiu
de depozitare, ci și unul special în care sunt adunate lucrurile de preț, de la
cămările sau vistieriile domnești, la lumea întreagă adăpostită sub bolta sau
„cereasca cămară”. Merită urmărite și alte semnificații asociate noțiunii de
cămară la https://www.monitorulbt.ro/localbt/2019/11/05/povestea-vorbei-etimologii-interesante-ii/, unde
ne este amintită legătura dintre „cămară” și „comoară” realizată prin întîlnirea
fericită dintre latină, greacă și slavonă. Creștinii ar trebui să fie receptivi
în mod special la asocierea dintre cameră, cămară și comoară întrucît ea este prezentă
în evanghelii inclusiv în relație cu inima omului, cu camerele și comorile ei,
precum și cu cămara rugăciunii (Matei 6, 6). În acest sens, se poate spune
despre Bogatul căruia i-a rodit țarina, din capitolul 12 din Evanghelia după
Luca, că nu putea deosebi între hambarele sau jitnițele exterioare și cămara
sufletească.
De vreme ce
corbii, „care n-au cămară, nici jitniță”, sunt hrăniți de Dumnezeu (Luca 12,
24), cu atît mai mult oamenii a căror principală cămară este împărăția lui
Dumnezeu sunt hrăniți nu doar trupește, ci mai ales cu viață dumnezeiască. Să ne ajute Dumnezeu să îndrăznim să ne vizităm cămara inimii pentru ca, văzînd cît este de goală, de întunecată și de prielnică necurăției, să ne dorim să punem început trezirii noastre.