Ce-a mai rămas de trădat?

 

În urma revrăjirii ortodoxiei românești, adică a răsturnării magice a ordinii teologice a ortodoxiei tradiționale, sensul jertfei mîntuitoare a lui Hristos este redus la o funcție de confirmare a absolutului neamului, învierea lui Hristos fiind subordonată corespunzător „învierii neamului”. Dar această „înviere” este pervertită o dată în plus, atenția de la eliberarea de păcat, de moarte și de minciună fiind deturnată prin concentrarea asupra depășirii obstacolelor destinului istoric al neamului, obstacole ridicate de răul adus de străin, de evreu în special (sau de autohton în cazul ortodoxiei deschise, pro-occidentale).

În această lectură, neamul românesc este sfînt în firea sa divină transcendentă, fiind însă unită cu firea omenească a poporului imanent din prezentul istoric. Hristos, deși străin, poate fi lucrător întrucît El este cel înfiat și încorporat neamului (cu atît mai ușor cu cît a fost respins de evrei), într-o secvență diabolică care inversează procesul înfierii divine. Unitatea neamului cu firea omenească este realizată nu prin Hristos, ci în virtutea continuității tainice cu omenirea originară, necoruptă de păcatul strămoșesc.

Întrucît această revrăjire a ortodoxiei românești implică cele două elemente fundamentale ale narațiunii salvării – neamul omenesc și Dumnezeu – intelectualii ortodocși conservatori preferă să ignore acțiunea de rescriere a ortodoxiei și a identității naționale, reușind să ignore evidențele și măsura în care această operațiune de rescriere seamănă atît de bine cu proiectul mai cuprinzător al redefinirii percepției realității. Este vorba despre o pervertire teologică de profunzime, care aplică o formă de dislocare totală aflată în acord perfect cu ansamblul pervertirilor intelectuale necesare Marii Transformări în cadrul căreia trans-sexualismul și normalizarea identităților sexuale alternative reprezintă aspectul cel mai puțin grav. Este vorba despre însăși transformarea sensului lumii, al omului și al lui Dumnezeu într-o culminare a logicii postmoderne, întruchipată în mentalitatea woke, pentru care realitatea este așa cum ne-o imaginăm/cum ne-o dorim, lucru realizabil acum datorită tehnologiei. Dacă omul poate fi orice și oricine, atunci înseamnă că și realitatea poate fi modelată corespunzător imaginației și dorințelor noastre. Noua ortodoxie din România este construită pe acest principiu pe care l-a interiorizat de la întronizarea lui Daniel Ciobotea ca patriarh, aplicîndu-l în cele două versiuni dominante ale ei, și anume în versiunea tradiționalist-naționalist-păgînă, respectiv în cea secular-liberal-păgînă, fapt care m-a determinat să constat în cîteva rînduri în ultimii ani caracterul woke atît al ortodoxiei românești pretins tradiționale, cît și al naționalismului mistic sau cultural, mai puțin evident în comparație cu woke-ismul ortodoxiei euro-atlantiste.

Cu ofensații nu se poate construi nimic, sublinia repetat dl Mircea Platon într-un interviu recent (https://r3media.ro/zambetul-de-joi-de-ce-sa-va-uitati-la-noi-despre-inca-o-emisiune-pe-internet/; sau la https://www.youtube.com/watch?v=rwha0uNuP80). Presupun că o replică de acest tip au exprimat și camarazii din elita „mărturisitoare” împreună cu amicii din elita intelectuală atunci cînd dl Platon le vorbea despre lucrurile care unesc și cele care separă. Dincolo însă de faptul că uneori tocmai natura sau gravitatea ofensei sau disponibilitatea pentru compromis amenință soliditatea sau caracterul moral al unui proiect, cred că merită să ne întrebăm nu doar în ce măsură se poate construi ceva cu trădătorii, ci mai ales ce se poate construi împreună cu cei care trădează constant sensurile realității în vederea revrăjirii ei.

 

Ultima etapă a procesului de distrugere a învățămîntului din România: anularea burselor de merit

 

Dacă nu ar fi existat suficiente fonduri în vederea distrugerii premeditate a învățămîntului romînesc, statul român ar fi fost dispus să se împrumute. Reducerea drastică a burselor de studiu anunțată recent nu este o măsură de austeritate, ci o formă evidentă de penalizare a oricărui elev care a reușit să supraviețuiască experimentului de reducere mintală la nivel național în scopul integrării noastre în lumea minților deschise, o lume „ca afară” în sensul în care, după cum arăta Peter Kreeft, creierul i-a dat deja pe dinafară (vezi la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/07/peter-kreeft-zece-minciuni-ale-culturii.html, cea de-a opta minciună. De altfel, proiectul „România educată” este întemeiat pe cele zece minciuni identificate de teologul catolic într-un mesaj transmis în mod potrivit cu ocazia unei ceremonii de absolvire).  

  

Naționaliști și occidentaliști din România: asemănări și deosebiri

 

Ambele categorii sunt rasiste întrucît ambele pleacă de la noțiunea rasei superioare (neamul românesc absolut, respectiv omul european ca măsură a tuturor lucrurilor). În ambele cazuri această noțiune este constituită etnic și cultural, cu diferența că pentru naționaliști este vorba despre etnicul și cultura naționale în timp ce occidentaliștii au în vedere un ethos și o cultură europeană, care le inspiră, subordonează și protejează pe cele naționale. Presupun că ultima observație îi lasă perplecși pe naționaliștii aventurați imprudent pe acest blog; totuși, în ciuda aparențelor, ethosul național este important pentru mentalitatea occidentală în măsura în care a fost purificat mai întîi de elementele „izolaționiste” care îl împiedică să primească ori să asimileze nutrienții (valori și principii) viziunii occidentale. Așadar, nu împărtășesc convingerea naționalistă potrivit căreia scopul importului masiv de populație non-occidentală în Vest a urmărit înlocuirea populației occidentale. Impresia mea este că s-a încercat mai degrabă preîntîmpinarea unui tsunami global inevitabil, al cărui impact ar fi paralizat și foarte probabil chiar distrus instituțiile Occidentului odată cu structurile lui sociale. Contrar aparențelor, masele de imigranți au fost lăsate să intre în Europa nu pentru a dizolva societatea europeană într-un ocean demografic oriental și african, ci pentru a salva omul european printr-o complicată și riscantă operațiune de inundare controlată.

Această măsură le-a confirmat însă naționaliștilor convingerea că elitele europene aplică un real proiect de dezrădăcinare, în timp ce occidentaliștilor nu le-a rămas decît să creadă cu și mai multă ardoare în superioritatea civilizației europene, demonstrată și prin capacitatea ei de a transforma, în ciuda piedicilor și a costurilor, culturi extrem de diferite (fapt care încă nu s-a realizat însă și al cărui posibil eșec a fost deocamdată doar amînat prin niște complicat politici de asimilare care au urmărit în același timp reținerea elementului naționalist. În plan intern, UE a aplicat pînă acum politica de „containment” față de naționaliști și de „appeasement” față de masele de imigranți și în plan extern a adoptat politica americană agresivă de „determent” și „preemption” față de Rusia). Asta nu înseamnă că acest proiect nu există. El s-a desfășurat cu succes, în România ca peste tot în lume, în numele societății deschise. Însă proiectul urmărește nu atît dez-naționalizarea, cît reîntemeierea naționalului în fundația europeană și în beneficiul occidental. De aceea, după cum am arătat constant pe acest blog, încurajarea naționalismului a fost, cel puțin în România, mijlocul preferat și cel mai eficient al efortului occidental de dezrădăcinare, înaintea tehnologiei, divertismentului și a noii religii a activismului civic.

Ceea ce condamnă la eșec cele două specii este utopismul lor comun, chiar dacă acesta se exprimă diferit. Problema nu este determinată doar de faptul că naționaliștii înțeleg literal ordinea simbolică, în timp ce occidentaliștii aplică o lectură simbolică realității istorice și nici doar de faptul că ambele tabere au renunțat la integrarea celor patru nivele clasice ale interpretării realității, aplicate în gîndirea premodernă deopotrivă Scripturii și istoriei (potrivit studiul fundamental al lui Henri de Lubac, acestea sunt istoric-literal, alegoric, tropologic-moral, anagogic-mistic), ci în primul rînd de faptul că, indiferent dacă pleacă sau ajung la ordinea simbolică a realității, aceasta este de fiecare dată una inventată.