Spiritualitatea virală (II)

IV

(Pentru prima parte, vezi la http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/04/spiritualitatea-virala-i.html)

În Statele Unite, capelanul este un fel de asistent spiritual; oferă asistență spirituală în locuri diverse, în armată, școli sau spitale. Pînă și corporațiile oferă angajaților serviciile unui capelan (se pare că, la noi, corporațiile pot conta oricînd pe sprijinul entuziast al unor teologi și ierarhi ortodocși: http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/04/si-era-noapte-ioan-13-30.html). De la o vreme au apărut pînă și eco-capelani, „angajați în efortul de a ajuta la continuarea vieții în aceste vremuri de mare transformare” (http://www.ecochaplaincy.net/).

Kitty O'Meara din Madison, Wisconsin, autoarea poemului „Și oamenii au stat acasă” (https://www.libertatea.ro/opinii/si-oamenii-au-stat-acasa-poem-pe-vreme-de-pandemie-2928994) este o pensionară în vîrstă de 64 de ani, fostă profesoară și capelan de îngrijire paliativă („palliative care chaplain”). Spre deosebire de preotul de spital (sau de caritate) de la noi, capelanul de îngrijire paliativă din SUA este în majoritatea cazurilor un laic cu o licență în teologie care a urmat un curs de educație pastorală clinică. Capelanul de îngrijire paliativă oferă consolare și ajutor spiritual bolnavilor în stare gravă și celor afectați de boli incurabile aflați în fază terminală.

După cum confirmă studiile clinice, „spiritualitatea este un factor cheie în modul în care oamenii înțeleg boala și fac față suferinței” (https://oxfordmedicine.com/view/10.1093/med/9780199656097.001.0001/med-9780199656097-chapter-45). Pentru ca nu cumva creștinii să-și facă false impresii, trebuie precizat că astăzi prin spiritualitate se înțelege în primul rînd un fel de dispoziție interioară caracterizată de seninătate, deschidere spre un divin și o transcendență prezente pretutindeni (mai puțin în creștinismul tradițional, care nu poate fi decît intolerant, inflexibil și neapărat dogmatic, prin „dogmatic” înțelegîndu-se ceva rău, de pildă ceva autoritar și abuziv), disponibilitate înțelegătoare și generoasă față de sine și față de celălalt și întîmpinare împăcată a suferinței și morții. Diferența esențială dintre spiritualitatea creștină și cea virală este că în timp ce prima este o cultură a iubirii Dumnezeului creștin și a aproapelui văzut în lumina feței lui Hristos, falsa spiritualitate este o cultură a iubirii de sine și a iubirii naturii, văzută ca loc și extensie a sufletului. „Și oamenii au stat acasă”, poemul lui Kitty O'Meara, deschide o vizetă spre suflet și natură, în timp ce fereastra către Lumina lumii rămîne zidită în continuare.

Fenomenul este cu atît mai grav cu cît se răspîndește rapid în interiorul ortodoxiei. Întrucît se opune materialismului ateu, noua spiritualitate este recomandată ca formă de rezistență anti-comunistă de unii ierarhi și teologi ortodocși iresponsabili, al căror discernămînt a fost serios afectat de lecturile entuziaste din Eliade și Pleșu. Deși profesori ortodocși de religie precum Laura Stifter (menționată deja în prima parte a eseului) se află deocamdată în minoritate, este de așteptat ca numărul lor să crească pe măsură ce conducerea BOR va fi preluată de clericii care se opun stîngii în numele capitalismului, nu în numele adevărului.

Dacă milenialii vor avea, pe lîngă un ficus și o pisică, și ceva copii, vor pretinde ca ora de Religie să fie ceva mai spirituală, spre satisfacția conducerii BOR, pentru care spiritualitatea este obligatoriu ceva bun, ceva cu Dumnezeu înăuntru, uitînd însă că o parte importantă a spiritualității creștine este rezervată războiului nevăzut. Patimile și curățirea de patimi prin harul lui Dumnezeu și efortul ascetic al credinciosului, cultivarea atenției și paza minții reprezintă aspecte esențiale și permanente ale spiritualității ortodoxe care tind să fie ignorate de ortodocșii înșiși mai întîi.

Caracterul demonic al unei spiritualități derivă nu doar din ignorarea Dumnezeului creștin, ci și din ignorarea puterilor întunericului. Armata de specialiști în educație religioasă din cadrul BOR ar trebui să știe și să atragă atenția atît ierarhilor, cît și creștinilor (pun intended) asupra tendinței generale din lume de transformare a educației religioase în educație spirituală de tip nou. Tocmai în contextul acestei noi forme de educație religioasă (cît se poate de compatibilă cu orele de educație sexuală), este produsă și cartea pentru copii bazată pe poemul lui O'Meara. Sper că voi reuși să revin asupra relației dintre noua spiritualitate și educația religioasă din școlile publice într-un articol viitor.       

Nu doar că acest tip de spiritualitate nu este de natură creștină, dar este chiar opus credinței creștine. Potrivit noii spiritualități, credința ortodoxă tradițională nu poate fi decît formală, deci falsă și cu atît mai falsă cu cît respectă și cere să fie respectată exigența adevărului. Este larg răspîndită prejudecata potrivit căreia îndeplinirea unui număr de obligații religioase elementare (rugăciunea de seară și de dimineață, înainte și după masă, închinăciunile realizate prin semnul Sfintei Cruci și metanii, pomelnicele, participarea la slujbe, împărtășirea, postirea, spovedania) țin de ordinea formală; importantă este credința, nu gesturile.

În realitate, aceste gesturi nu sunt niciodată pur exterioare pentru un credincios, ci ele decurg simplu dintr-o credință sănătoasă. Mi-e greu să cred că omul poate fi total absent dintr-un gest de închinare, chiar dacă admit că nu trăiește întotdeauna momentul cu o totală dedicare. În ciuda faptului că li se reproșează sărăcirea sau chiar atrofierea credinței, experiența demonstrează că aceste gesturi contribuie mai degrabă la recuperarea unei credințe slăbite și pot chiar împiedica instalarea akediei. Gesturi de o solemnitate naivă, chiar absurdă, contribuie uneori la compunerea unor pagini memorabile: ascuțirea creionului, umplerea pipei, doza precisă de lapte din ceaiul fierbinte, cana „specială” etc. Cu toate acestea, nimeni nu ar îndrăzni să banalizeze ori să disprețuiască un poem reușit oricît de prozaice ar fi fost concesiile exterioare care au ajutat la apariția lui.     

În ciuda suspiciunii (întemeiată) de legalism și fățărnicie, gesturile credinței oferă garanții mai credibile pentru existența și ortodoxia unei credințe decît discursul despre virtuțile credinței. Cei care privilegiază credința în defavoarea gesturilor poate că trăiesc credința mai intens și mai adevărat, dar asta nu înseamnă că trăiesc adevărata credință. Poți trăi cu adevărat și o credință greșită. Este însă cu neputință să trăiești fals o credință adevărată; poți doar să te prefaci că o trăiești, dar nu o poți trăi într-un mod greșit. Nu poți recita Crezul la liturghie, iar acasă să susții că Hristos nu este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, dar poți spune Crezul la biserică și să drăcui în tot restul timpului, după cum face de altfel majoritatea ortodocșilor români. Fariseii și saducheii au ratat întîlnirea cu Mesia nu pentru că aveau o credință greșită, ci pentru că nu credeau în Moise și proroci. Cum îi spune Avraam Bogatului nemilostiv: „Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi.” (Luca 16, 31). Dar chiar și în acest caz, cel care nu-și trăiește credința sa adevărată are o șansă în plus față de cel care-și trăiește cu adevărat credința sa falsă.

Prin urmare, tocmai această credință trăită cu „sufletul”, dar lipsită de manifestările ei firești, tinde să cuprindă erori grave. În rarele ocazii cînd am întîlnit persoane convinse de justețea acestei atitudini, am descoperit că unele nu credeau în iad, altele nu credea în învierea trupurilor și nici una nu știa care este rostul vieții creștine. Este adevărat, în această ultimă privință nici „pupătorii de moaște” nu stau mai bine, ambele categorii fiind convinse că a fi creștin înseamnă să fii un om bun. Ceea ce nu e neapărat rău, doar că Socrate se ocupase deja de treaba asta cu aproape patru sute de ani înainte de Hristos. Tînărul bogat din evanghelii (Matei 19, 16-22) era un tînăr model, de familie bună și aparent un specialist în morală precum orice bun evreu sau ca orice bun creștin; cu toate acestea, întîlnirea cu Hristos l-a contrariat și pe el ca pe orice specialist în religie care a avut această șansă în ultimii două mii de ani.

Cu adevărat gravă este ideea potrivit căreia relația veritabilă cu Dumnezeu se poate lipsi de participarea la slujbele Bisericii, ceea ce e ca și cum ai spune că viața de familie se poate lipsi de statul împreună la masă. Cînd ajungem să atribuim credinței toate calitățile, iar gesturilor care o exprimă în mod natural toate neajunsurile, avem deja o credință diferită de cea a „formaliștilor”, despre care presupunem cu superioritate că nu au o adevărată credință. Prin urmare, nu are nici un sens să vedem care comportament este de preferat, de vreme ce fie este vorba despre credințe diferite, fie doar una dintre ele este adevărată.

Realitatea este că, de regulă, credința cea mai „spirituală” tinde să fie ori complet stinsă, ori grav deformată de propriile noastre păreri despre lume, om și Dumnezeu, care sunt cu atît mai false cu cît sunt mai juste. Pentru că lumea măsoară justețea propriilor opinii după confortul oferit, nu după corespondența cu realitatea. Falsa spiritualitate salvează omul de egoism pentru a-l bloca într-un solipsism confundat cu viața interioară: de la „credința din sufletul/inima mea” omul ajunge fără să-și dea seama să trăiască tot mai mult în „lumea/universul din mintea mea”. Pentru că este singura justă, singura adevărată și cea mai bună dintre lumile posibile.

Distincția dintre „credința interioară, autentică” și „credința exterioară, formală” este ea însăși exterioară, formală și, la limită, falsă. Credința ortodoxă angajează omul cu totul pentru că omul va merge fie în iad cu tot cu sufletul său, oricît de spirituală ar fi natura sufletului, fie în Împărăția lui Dumnezeu cu tot cu trupul său, oricît de materială ar fi natura trupului.

Spiritualitatea creștină nici nu face asemenea distincții; omul întreg se sfințește și se umple de harul lui Dumnezeu, fără ca ceva din om să rămînă exterior harului lui Dumnezeu. Spiritualitatea creștină se naște în tensiunea dintre moartea și învierea noastră spirituală, din statutul aparte al creștinului de a fi în lume, dar nu din lume, din urgența recuperării umanității noastre prin realizarea asemănării cu Hristos (după chipul Căruia am fost făcuți) în cadrul unei vieți de prefacere tainică continuă, proces cunoscut prin termenul de îndumnezeire. În afara participării personale la viața de comuniune a Bisericii (inclusiv prin aducerea de pomelnice, ori prin pregătirea colivei), spiritualitatea creștină este un non-sens.

Dar spiritualitatea la care se gîndesc cei mai mulți astăzi nu are nici o legătură cu spiritualitatea creștină. Ea presupune o stare vag visătoare, în care omul descoperă cîteva minute pe zi, după cum îi permite programul zilnic, cerul, norii, foșnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor sau zîmbetul unui copil. Nu-i nimic rău în asta – în afară de faptul că este prea puțin. Dar cînd ceva e prea puțin nu față de ceea ce este mai mult, ci față de ceea ce este adevărat, ceea ce este puțin devine fals și amenință să reducă și chiar să usuce viața din orice bucurie adevărată. Și creștinii se bucură de lucrurile mici, ba chiar mai mult decît necreștinii. În nici o religie nu se poate dobîndi acea bucurie adusă doar de creștinism, și cu atît mai puțin în sistemele religioase panteiste, impersonale. 
         În condițiile lumii căzute, bucuria este în mod necesar legată de jertfă și nu poate veni decît prin jertfă. Or, panteismul împiedică apariția jertfei și a unei conștiințe a jertfei, preciza părintele Stăniloae (Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Craiova, 1987, p. 190, vezi citatul în prima parte a acestei lucrări la http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/04/spiritualitatea-virala-i.html). Dar asta înseamnă că într-un astfel de sistem nu poate exista nici bucurie deplină: pe de o parte, descoperirea momentelor de pace și lumină din lume este mult întunecată prin absența din ele a lui Hristos – cum să-l mai vezi pe Dumnezeu dacă lumea este deja divină! Pe de altă parte, bucuria adusă de momentele speciale cînd, precum în poemul lui Kitty O'Meara, oamenii „s-au oprit. Și au ascultat mai profund” este mult redusă de imposibilitatea împărtășirii ei cu Dumnezeu printr-un sentiment de recunoștință. Posibilitatea reală, existentă doar în creștinism, de a împărtăși bucuriile mici cu o Persoană perfectă, absolută, nelimitată în bunătate și iubire, și totodată de a-i mulțumi pentru aceste bucurii, face din orice bucurie mică o bucurie imensă și un prilej de a vedea întreaga lume adunată în așteptarea unei bucurii depline și fără de sfîrșit.

Epifania proprie spiritualității panteiste are o natură tragică: bucuria reală adusă de intuiția unei comunicări în sînul creației și a omului prin creație este înăbușită de incapacitatea de a înțelege natura comunicării și destinatarul ei tainic. O natură percepută ca auto-suficientă, adică divină, și sufletul auto-referențial nu pot reflecta ordinea mai profundă a existenței generată de realitatea persoanei.

Am menționat în introducere remarca lui O'Meara, care aprecia evenimentul compunerii poemului și al receptării lui globale ca pe o „nouă ocazie pentru conștiința de sine!” („another opportunity for self-awareness!”). Dar principala ocazie pentru trezirea conștiinței de sine este oferită de întîlnirea cu acea sursă a conștiinței de sine care pulsează discret și tainic în chiar inimile noastre. Cum sublinia părintele Stăniloae, „unde lipsește conștiința, lipsește bucuria. Dar bucuria reală o dă o altă conștiință atentă la ea” (Sfânta Treime sau La început a fost iubirea, EIBMBOR, 1993 p. 64)
         (În partea următoare, și ultima, a intervenției mele pe acest subiect voi aborda gîndirea religioasă a îndrumătorilor spirituali ai lui O'Meara, urmînd să compar apoi viziunea despre însănătoșirea lumii și a omului din poemul „Și oamenii au stat acasă” cu înțelegerea creștină a vindecării.)

Spiritualitatea virală (I)

„Întreaga cultură a lumii și toate religiile lumii se opresc la mormînt. Creștinismul de-abia acolo începe.” 

Părintele Rafail Noica

I

Introducere

În textul de față mi-am propus să atrag atenția asupra naturii spiritualității care a inspirat poemul (viral, ca orice lucru bun) lui Kitty O’Meara „In the Time of Pandemic” cunoscut mai degrabă ca „And The People Stayed Home” („Și oamenii au stat acasă” https://www.libertatea.ro/opinii/si-oamenii-au-stat-acasa-poem-pe-vreme-de-pandemie-2928994). După cum mărturisește autoarea, „Duhul Sfînt a fost cel puțin co-autor, dacă nu cumva a stăpînit în întregime compunerea poemului” (“the Spirit was at least a co-author, if not completely in control, of those words.” https://religionnews.com/2020/03/27/how-two-poems-about-the-coronavirus-went-viral-by-addressing-spiritual-needs/). Convingere reluată în răspunsurile la comentariile de pe blogul personal: „Mă gîndeam la binele care ar putea veni într-o perioadă cuprinsă de-o asemenea suferință. Și atunci Duhul m-a lovit în creștetul capului, iar eu am improvizat poemul și cumva mi-a scăpat de sub control… o nouă ocazie pentru conștiința de sine!” („I thought what good could come from a time of such suffering. Then, the Spirit knocked me upside the head and I cobbled out the poem and it kind of spun out of my control…another opportunity for self-awareness!” https://the-daily-round.com/2020/03/16/in-the-time-of-pandemic/#comment-3844 ).

Evident, dacă redactarea poemului s-a făcut sub influența Duhului Sfînt, atunci răspîndirea poemului și modul binefăcător în care-i atinge pe oameni este tot lucrarea Duhului: „Crede-mă,” îi declară unui comentator poeta copleșită de reacția cititorilor, „Duhul lucrează puternic în calitate de co-autor al meu.” („believe me, the Spirit is working hard as my co-author.” https://the-daily-round.com/2020/03/16/in-the-time-of-pandemic/#comment-3844).

Puțini dintre cei care folosesc internetul în mod curent nu au dat peste poem pînă acum; el este citat cu entuziasm de creștini și necreștini, folosit în videoclipuri și instalații media, iar anunțata carte pentru copii alcătuită pe baza poemului probabil că a apărut deja. Poemul ne vorbește despre ceea ce vrem să auzim, vindecare și dezvoltare, „healing and growing”, și nu vorbește despre ceea ce nu vrem să auzim: și anume, despre faptul că lumea suferă de o boală incurabilă, marcată de remisii și recidive tot mai grave.

Actuala epidemie vine pe fondul unei umanități afectată de co-morbiditatea produsă prin căderea primilor oameni în păcatul neascultării. Suferința lumii a ajuns atît de profundă, încît cea mai mică ameliorare, chiar și una imaginară, o face să spere la însănătoșire. Poemul lui Kitty O’Meara îi face pe oameni să creadă că această însănătoșire este posibilă, preferînd să nu se mai gîndească la calificarea autoarei: înainte de pensionare, O’Meara a fost capelan de îngrijire paliativă (palliative care chaplain).

Dar nu atît rigorile profesiunii o împiedică pe O’Meara să ne spună că nu ne putem face bine, cît credința ei. O’Meara este o catolică care nu merge la biserică, dar care i-a numit pe maica benedictină Joan Chittister și pe monahul franciscan Richard Rohr printre călăuzele ei spirituale. (https://religionnews.com/2020/03/27/how-two-poems-about-the-coronavirus-went-viral-by-addressing-spiritual-needs/) Chittister și Rohr, două dintre cele mai populare personalități din catolicismul nord-american actual, pledează pentru un creștinism universal, spiritual, superior învățăturilor și denominațiunilor, implicat social, pentru Chittister, înălțat cosmic pentru Rohr. 

Voi reveni asupra mesajului celor doi monahi catolici în ultima parte a lucrării. Ce este important de menționat acum este că inspirația divină invocată de O’Meara nu descoperă decît fragilitatea naturii și sensibilitatea omului. Inzestrate cu puteri nebănuite, natura umană și natura cosmică se vindecă una prin alta. Epidemia ne-a făcut bine, este o lucrare a Duhului întrucît ne-a obligat să stăm acasă. Poemul lui O’Meara este o lucrare a Duhului întrucît ne-a făcut să privim înăuntrul nostru. 

Spre deosebire de adevărul creștin, care afirmă că ne vindecăm prin rănile lui Hristos (Isaia 53, 5), noua spiritualitate care impregnează poemul lui O’Meara ne asigură că putem descoperi oricînd în interioritatea noastră resurse nesfîrșite de viață, de creativitate, de putere regeneratoare. Dimpotrivă, creștinismul ne amintește un lucru pe care-l știm cu toții, dar preferăm să-l ignorăm: ne este prea rău ca să ne mai putem face bine. Nu ne mai putem vindeca, ci doar renaște în Hristos.

Succesul înregistrat de poem în zone culturale pînă nu demult creștine demonstrează că spiritualitatea creștină a fost înlocuită de o spiritualitate fără Dumnezeu, în cadrul căreia omul se poate descoperi pe sine (și salva prin această descoperire) doar în relație cu sine și cu natura. Dumnezeu rămîne opțional, cu o condiție: să reprezinte manifestarea unei forțe sau energii supreme impersonale.

„Și oamenii au stat acasă” manifestă o spiritualitate de natură virală, ca orice spiritualitate necreștină. Aprecierea globală de care se bucură poemul arată că lumea este atît de bolnavă încît a devenit imună față de sănătate. Problema nu este că lumea nu mai este interesată de creștinism, ci că percepe creștinismul ca pe un agresor. Sufletele oamenilor au dezvoltat o formă de boală spirituală autoimună, care le obligă să atace tocmai elementele salvatoare, adevărurile veritabile. Asemenea virusului care îmbolnăvește trupul înlocuind informația genetică bună a celulei cu una falsă, spiritualitatea virală îmbolnăvește sufletul, aducîndu-l pe om în imposibilitatea salvării tocmai prin promisiunea unei false salvări. Spiritualitatea virală este autodistructivă, îmbolnăvindu-i pe oameni cu atît mai grav cu cît pare să îi ajute mai mult.   

II

Spiritualitate. Solidaritate. Vindecare. Lucruri bune, comportamente și valori pozitive, dătătoare de speranță. Dar dacă ele ajung să fie virusate, deturnate de un fals bine? Dacă valorile sunt folosite doar pentru a înșela vigilența anticorpilor spirituali, în scopul de a pătrunde în celulele sufletului, indispensabile reproducerii unei false spiritualități? Dacă ceea ce este recomandat în vederea însănătoșirii noastre nu este în realitate decît un mijloc de a grăbi răspîndirea bolii? Judecînd după felul în care virușii spirituali sînt în ortodoxia românească nu doar ignorați, ci de-a dreptul încurajați tocmai de acei ierarhi și teologi care ar fi trebuit să acționeze ca anticorpi spirituali, devine tot mai limpede că sistemul imunitar al ortodoxiei este grav compromis. Plecarea la Domnul în anul 2011 a părintelui Arsenie Papacioc, ultimul mare bătrîn al ortodoxiei românești, marchează simbolic începutul prăbușirii duhovnicești a ortodoxiei noastre și intrarea ei în epoca spiritualității sub îndrumarea diverșilor guru autohtoni (de la preoții Constantin Necula, Visarion Alexa, Constantin Sturzu, la ierarhi precum Ignatie al Hușilor sau Macarie al Europei de Nord) care par cu toții inspirați de modelul omului universal, Andrei Pleșu.

Aparent paradoxal, spiritualitatea și solidaritatea devin tot mai importante pe măsură ce conștiința prezenței lui Dumnezeu slăbește iar solidaritatea dintre trup și suflet devine tot mai neclară. Fenomenul nu ar avea nici un sens într-o ordine creștină. Dar aceasta se întîmplă tocmai pentru că este vorba despre o nouă spiritualitate, care-l refuză pe Dumnezeul din învățătura creștină. 
         Noua spiritualitate nu corespunde neapărat unei noi religii; ea poate conveni la fel de bine credinciosului oricărei religii, agnosticului sau ateului. Spre deosebire de marile religii, care nu pot fi practicate în afara sistemului propriu de învățătură și practică, noua spiritualitate se adaptează la orice tip de credință. Nu poți să te împărtășești fără să fii creștin, dar poți să crezi că ești creștin și totodată să crezi în lucruri care contrazic întreaga învățătură creștină. Această duplicitate este posibilă tocmai pentru că teologii și ierarhii ortodocși au asistat majoritatea nepăsători, alții direct implicați la deturnarea credinței de un grup de intelectuali care au făcut din noua spiritualitate criteriul autenticității vieții creștine. 

Spiritualitatea virală are în comun cu virusul viteza de contaminare favorizată de asemănarea ei cu spiritualitatea creștină. Tocmai pentru a fi mai ușor confundată, se revendică de la creștinism, dar, de fapt, ea este lipsită de religie. Nu face decît să paraziteze nevoile sufletești ale omului și să imite, falsificînd, răspunsurile creștinismului la aceste nevoi: dacă Hristos este Calea, Adevărul și Viața, noua spiritualitate oferă alte căi, alte adevăruri și altă viață. Această spiritualitate este prezentă nu doar în convingerea deputatului romano-catolic Iulian Bulai: „despre asta este şi credinţa şi teologia: a găsi mereu noi sensuri ale unor cuvinte milenare.” (https://www.mediafax.ro/politic/iulian-bulai-noi-precizari-dupa-ce-a-scris-ca-fecioara-maria-este-o-mama-surogat-familia-atipica-din-nazaret-e-un-model-18679898), ci poate fi regăsită la fel de bine și în discursul preoților, ierarhilor sau profesorilor ortodocși educați în spiritul universalismului religios, nu creștin. Merită amintită aici observația Laurei Stifter, profesoară ortodoxă de religie: „Cred că accentul ar trebui pus mai degrabă într-un sens ecumenic şi pluralist, pe posibilitatea elevilor de a afla cât mai multe perspective diferite şi de a decide singuri ulterior ce credinţă, ce religie vor să asume.” (https://adevarul.ro/educatie/scoala/laura-stifterprofesoara-religieideea-crede-sinu-cerceta-nu-oidee-biblica-1_5bdb26a6df52022f7512972c/index.html Am comentat pe larg această perspectivă care tinde să fie reprezentativă printre ortodocșii educați la http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2019/03/fariseismul-drept-maritor.html și la http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2019/03/adevarul-absolut-si-adevarurile-relative.html).

Problema este că omul nu poate realiza solidaritatea cu un alt om sau cu natura dacă nu reface în sine mai întîi solidaritatea dintre suflet și trup. Iar solidaritatea dintre suflet și trup nu poate fi realizată fără a reface mai întîi solidaritatea dintre om și Dumnezeu, relație care a fost slăbită prin păcat, dar refăcută prin Iisus Hristos.

Solidaritatea oamenilor bolnavi nu poate fi decît bolnavă. Este o solidaritate dependentă de mediul virtual și care nu s-ar putea realiza în afara lui; o solidaritate care nu se manifestă din compasiune pentru celălalt, ci exclusiv din nevoia de autocompătimire. Solidaritatea pe bază de like-uri nu este decît un mod de a solicita solidaritatea celorlalți cu mine în numele singurei solidarități reale din lumea virtuală: cea a fiecăruia cu sine însuși. Este solidaritatea morților care-și îngroapă morții, a celor care se apără de moarte tot cu moartea. Creștinul calcă moartea cu moartea.

         [Editare ulterioară, 29 aprilie] Ce înseamnă pentru noi a călca moartea cu moartea? Înseamnă a-l urma pe Hristos, singurul care putea călca moartea noastră. A nimicit-o prin moartea Lui. Înseamnă a primi jertfa lui Hristos și a ne împărtăși de aceasta, aducînd propria noastră viață ca jertfă. Doar în Hristos ne putem aduce viețile ca jertfă pentru că doar în Hristos viețile noastre pot fi aduse Tatălui, devenind cu atît mai pline de viață dumnezeiască. După cum preciza părintele Stăniloae,

         „Numai în starea de jertfă totală se poate intra la Tatăl. Dar noi nu putem face aceasta decît uniți cu Hristos, spune Sfîntul Chiril al Alexandriei, în scrierea sa Închinare în Duh şi Adevăr. Numai renunțînd total la mine, mă umplu total de celălalt și de adevărata putere din el. Deci nu renunț dintr-un sentiment că totul e nimic, ci din dorința de a mă dărui și deci de-a mă deschide celuilalt Absolut personal. Nu te poți dărui din iubire în mod conștient esenței impersonale, în care nu găsești o iubire conștientă. Nu există jertfă în concepțiile panteiste.” (D. Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Craiova, 1987, p. 190)   

         Viața adevărată ne vine prin firea omenească a Hristosului înviat de care suntem despărțiți cîtă vreme rămînem în firea noastră căzută și supusă morții. Nu putem ajunge la Hristosul înviat decît călcînd moartea noastră sufletească cu moartea trupească a Lui, pentru a putea primi viața Lui dumnezeiască în noi, în sufletele și trupurile noastre unite cu Hristos. 
        Hristos a primit moartea pentru ca noi să trăim; dar numai cine trăiește viața Lui este viu: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” (Galateni 2, 20). Moartea ca preț al neascultării și ca manifestare a iubirii de sine și a înstrăinării omului de Dumnezeu este biruită de Hristos prin moartea ca ascultare de Tatăl și ca manifestare a iubirii de Dumnezeu și a unirii omului cu Dumnezeu.   

Lumea a ajuns atît de bolnavă încît nici măcar nu-și mai dă seama de propria minciună, de faptul că orice pretinsă deschidere a mea către celălalt nu este decît o capcană în care celălalt este atras și reținut apoi în universul meu închis. Solidaritatea este un ideal mediu spiritual de transmitere a spiritualității virale. O lume stăpînită de minciună, care-și ia toate măsurile de siguranță împotriva realității, care generează simulacre ale simulacrelor, nu poate realiza decît forme false de iubire, de speranță, de credință. Printre oamenii acestei lumi, nici nu poate exista altă formă de solidaritate. Formele de solidaritate reală, în care am mai degrabă de pierdut decît de cîștigat, sunt tot mai rare. Iar cînd apar, ele sunt fie ignorate, fie corupte rapid, virusate printr-o mediatizare excesivă și transformate în modele de solidaritate nombrilistă. Ce fel de solidaritate poate exista într-o lume incapabilă de jertfă?

Actuala epidemie ne vorbește nu doar despre boala care exista deja în noi, ci și despre această epidemie spirituală care se folosește de sufletul nostru precum se folosește virusul de celulă pentru a se reproduce, înlocuind informația genetică bună a celulei gazdă cu informația genetică falsă a virusului.

James Kushiner face o analogie teologică importantă între comportamentul virusului și minciuna existențială prin care se sădește îndoiala și minciuna în sufletul ascultătorului:

„Cea dintîi informație falsă (malware) ațintită asupra omului a fost asigurarea «Nu, nu veți muri. Dar Dumnezeu știe că în ziua în care veți mînca din el vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscînd binele și răul.» A fost o minciună. Ceva fals. Ceva mort. Minciuna nu are temei în realitate, dar a găsit o gazdă și a prins viață cînd a fost primită și ascultată. Și așa s-a răspîndit. Minciună după minciună, neadevăr după neadevăr. O legiune mortală de astfel de minciuni despre Dumnezeu, viață, umanitate s-a împrăștiat pretutindeni în secolul 21.

Am face bine să găsim Leacul.” https://billydie.wordpress.com/2020/03/21/the-cure/   

III

Contracultura anilor ’60 nu a adus doar emancipare sexuală; emanciparea sexuală a fost doar un efect important al separării între suflet și trup, între dragoste și sex, între procreare și sex. Nu și singurul: separarea dintre suflet și trup a afectat tot atît de grav înțelegerea creștină a relației dintre om și Dumnezeu. Această separare, făcută în numele superiorității sufletului în sens gnostic, a fost mijlocul prin care omul a fost treptat retras din relația lui cu Dumnezeu și așezat într-o relație cu sine însuși care promitea să-i ofere darurile spirituale proprii creștinismului tradițional: viață interioară, libertate, pace.

Îndrumătorii spirituali ai lui Kitty O’Meara pe care i-am menționat în introducere, benedictina Joan Chittister și franciscanul Richard Rohr (https://religionnews.com/2020/03/27/how-two-poems-about-the-coronavirus-went-viral-by-addressing-spiritual-needs/) sînt produsul acestei contraculturi pe care se întemeiază subcultura pop de astăzi și care a influențat decisiv cultura occidentală post-modernă. Evident, ambii sunt extrem de populari printre mileniali (https://ro.wikipedia.org/wiki/Genera%C8%9Bia_Y), generația cea mai afectată de afecțiuni psihotice (https://www.csid.ro/health/noutati-sanatate/10-afectiuni-de-care-sufera-milenialii-18447304) și cea mai secularizată din istorie. Atît Chittister, dar mai ales Rohr privilegiază o viziune cosmică superioară, care a depășit expresiile religioase tradiționale, proclamînd un creștinism străin de învățătura Bisericii, dar caracteristic spiritualității new-age formată în subcultura hippie. 

Dificultatea recunoașterii pericolului acestei spiritualități ține de faptul că este în același timp de stînga în formele ei de revendicare socială, și de dreapta în apelul ei la transcendență. Perechea Chittister-Rohr satisface astfel ambele idealuri ale religiozității new-age, transformare socială și transformarea sinelui, idealuri recomandate de altfel și de personalități din ierarhia BOR ca forme de înnoire în Hristos (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/04/si-era-noapte-ioan-13-30.html). Stînga radicală, progresismul secular și dreapta creștină profită de această ambiguitate criticîndu-se reciproc pentru a se autolegitima pe rînd printr-un dezacord formal în timp ce colaborează la întemeirea unei cetăți locuită de dumnezei, opusă deopotrivă cetății pămîntești și Cetății lui Dumnezeu.

Voi reveni asupra celor două influențe importante în formarea spirituală a lui O’Meara, nu înainte de a menționa că cele două personalități sunt extrem de populare în cultura catolică, la fel cum sunt la noi preoții hip amintiți mai sus, ori intelectuali ortodocși cool precum Andrei Pleșu ori H.-R. Patapievici.

Odată cu răspîndirea noii spiritualități, participarea la biserică a scăzut tocmai pentru că noua sensibilitate religioasă permitea, cel puțin în teorie, posibilitatea omului de a se regăsi spiritual și în afara Bisericii. În numele adevărului tuturor religiilor, această atitudine s-a dovedit devastatoare pentru românii educați de un maestru spiritual de calibrul domnului Andrei Pleșu. Treptat, însă, spiritualitatea ca formă de angajament religios superior a ajuns să fie nu doar diferită de credință, ci mai ales opusă credinței. De data aceasta, spiritualitatea era înțeleasă ca singura formă autentică de împlinire a dimensiunii interioare a omului. Astfel, astăzi s-a ajuns în situația în care spiritualitatea este considerată cu atît mai „spirituală” cu cît este mai purificată de elementele creștinismului istoric.

Nu este o întîmplare că această exigență îi este aplicată în mod exclusiv creștinismului: iudaismul, islamul, budismul, hinduismul, taoismul nu afectează niciodată spiritualitatea practicantului religiei respective. Dimpotrivă, o practică spirituală impresionează cu atît mai mult cu cît provine dintr-o tradiție orientală. Numai angajamentul creștin este văzut ca un risc pentru o spiritualitate autentică. De ce? Pentru că doar în creștinism Dumnezeu a luat trup și s-a făcut om. Prin urmare, doar creștinismul trebuie eliberat de un trup care nu poate decît să tulbure și să întunece claritatea noii spiritualității.

Astfel, spiritualitatea a ajuns să fie percepută ca o formă de echilibru interior, o formă de regăsire realizată mai degrabă în relație cu natura decît cu Dumnezeu. În zone culturale care încă mai erau creștine cu doar cincizeci de ani în urmă, astăzi poți fi ateu și spiritual în același timp. Ateul și creștinul împărtășesc o spiritualitate comună. De fapt, ateii pot fi astăzi persoane chiar mai spirituale decît credincioșii. Noua spiritualitate este tolerantă și inclusivă, iar ateul are acum șansa să-i arate creștinului o cale mai bună: nu orice adevăr te face liber, ci doar adevărul relativității adevărului. Falsa spiritualitate a devenit criteriu al adevărului.

Aversiunea lui Andrei Caramitru față de BOR nu era motivată de ateism, așa cum au preferat să creadă unii reprezentanți ai BOR alarmați de gîndul că nu sunt singurii care doresc europenizarea ortodoxiei; liderul USR acuza de fapt BOR că și-a trădat misiunea răspîndirii adevăratei spiritualități:

„Biserica va dispărea, dar spiritualitatea va rămîne. Biserica e foarte importanta. Dar daca nu evolueaza si nu lucreaza pentru fiecare om, va disparea. Si spiritualitatea oamenilor (care va ramane) isi va gasi alte moduri de a se exprima. Dar ortodoxismul va disparea. Depinde doar de BOR daca vrea asta sau nu” (https://www.9am.ro/stiri/Social/331539/andrei-caramitru-biserica-e-foarte-importanta-dar-daca-nu-evolueaza-si-nu-lucreaza-pentru-fiecare-om-va-disparea.html).

„Am fost botezat ortodox. Nu sunt ateu, sunt un om spiritual. Dar toată chestia asta numita BOR este doar o organizatie criminală, retrograda, retardata, corupta. Și ortodoxia ca rit creștin a devenit un coșmar rusofon criminal. Care ne tine in afara civilizației. Și nu are NICI o legătura cu Biblia și cu credința.” (https://www.stiripesurse.ro/andrei-caramitru-ma-dezic-de-biserica-ortodoxa-este-o-organizatie-criminala-o-secta-demonica_1453428.html).

Prin urmare, critica lui Andrei Caramitru nu este orientată împotriva creștinismului, așa cum au sugerat în mod necinstit unii reprezentanți ai BOR în replicile lor; dimpotrivă, Caramitru îi reproșează BOR faptul că în loc să evolueze, „lucrînd pentru fiecare om”, se opune creștinismului, împiedicîndu-l să devină cu adevărat spiritual.

Reacțiile critice care au urmat mesajului de Crăciun a deputatului USR Iulian Bulai (https://www.mediafax.ro/politic/iulian-bulai-noi-precizari-dupa-ce-a-scris-ca-fecioara-maria-este-o-mama-surogat-familia-atipica-din-nazaret-e-un-model-18679898) au venit din partea acelorași personalități din BOR care îl monitorizează și pe Andrei Caramitru. Deși aparent au intervenit în favoarea ortodoxiei, impresia mea este că reprezentanții de dreapta ai BOR care i-au criticat pe cei doi lideri USR urmăresc obiective similare cu cele propuse de liderii progresiști (civilizare, occidentalizare, capitalism), justificîndu-le teologic în același spirit, iar uneori chiar în aceeași literă. Observația lui Iulian Bulai, „despre asta este şi credinţa şi teologia: a găsi mereu noi sensuri ale unor cuvinte milenare” constituie un ideal nobil și principiu de formare teologică în facultățile de teologie ortodoxă din România.  

Atît progresiștii creștini ori seculari, cît și lideri de dreapta din BOR au gîndit același viitor pentru creștinismul din România; rivalitatea dintre aceste două tabere nu este determinată de urmărirea unor ținte opuse, ci de teama ca nu cumva unii să realizeze obiectivul „ortodoxiei educate” sau al „ortodoxiei normale”, „europene” înaintea celorlalți. Uniți prin scopul comun urmărit, stînga și dreapta se urmăresc cu gelozia celui care dorește să-și asume întregul merit. În plus, cei mai iubiți ierarhi, de care poporul încă nu a auzit în ciuda eforturilor impresionante ale site-urilor conservatoare, își vor asigura, odată cu victoria în acest război cultural artificial, și controlul asupra BOR. Dignus est!

Mi-aș dori ca Andrei Caramitru să aibă dreptate și ca ierarhia BOR să se opună cu adevărat civilizației pervertite de astăzi. După cum am atras atenția însă în repetate rînduri pe acest blog de-a lungul timpului, realitatea este că, dimpotrivă, sub influența unor ierarhi și teologi dispuși să legitimeze ordinea neocapitalistă și mentalitatea/spiritualitatea corporatistă, BOR evoluează în mod tragic spre forme de secularizare care o fac de nerecunoscut. În ritmul actual, în următorii ani ortodoxia românească va deveni cît se poate de spirituală și deloc creștină. De la o zi la alta, ortodoxia românească lucrează tot mai mult pentru om, pentru societate, pentru piața globală, pentru cultura europeană, pentru planetă, în timp ce legătura omului cu Dumnezeu este lăsată pe mîna diverșilor guru străini și discipolilor lor autohtoni.