“In spite of ourselves/ We'll end up
a'sittin' on a rainbow/ Against all odds/ Honey, we're the big door prize”
John Prine, “In Spite Of
Ourselves”:
Savanţii nu ştiu de ce planetele dinafara
sistemului nostru solar, descoperite de observatorul spaţial Kepler lansat de
NASA pentru a descoperi planete asemănătoare Pământului orbitând în jurul altor
stele (https://en.wikipedia.org/wiki/Kepler_%28spacecraft%29),
ne arată că sisteme precum al nostru "probabil că nu reprezintă regula":
Savanţii nu ştiu în parte şi pentru că regulile uriaşelor
lor creiere, care, din fericire, dacă Vonnegut are dreptate, vor fi mult micşorate peste
un milion de ani, îi fac să ignore regulile marilor inimi bătrâne din cântecul lui John
Prine. Inimi care poate peste un milion de ani, dacă nu chiar de astăzi, vor
deveni încă şi mai mari. Pentru că inima are regulile ei, care o fac să cunoască doar ceea
ce iubeşte şi să cuprindă tot ceea ce cunoaşte.
„And I wanted to weep and my eyes ached from trying/
Oh, how will I ever be simple again”
(Richard
Thompson)
Unii distrug solul, sărăcindu-l sau contaminându-l
încât nici o floare nu mai poate creşte. Alţii încercuiesc munţii cu ziduri
înalte, declarându-i proprietate privată, încât nici o floare nu mai poate fi
zărită. Iar alţii, pe care primii i-au înstrăinat de flori, de munţi şi de ei
înşişi, dau buzna în singura poiană înflorită, strivind toate florile în
încercarea disperată de a-şi înscrie numele în Cartea Cibernetică a Morţilor (Facebook), fotografiindu-se cu ultima petală de viaţă de pe planetă (http://andreibaciu.blogspot.ro/2015/06/daunatori.html).
„But all my fine dreams/ Well thought out schemes to
gain the motherland/ Have all eventually come down to waiting for Everyman”
Este deplânsă situaţia, normală, care-l face pe un
elev român să parcurgă distanţa de 25 de kilometri dintre satul unde locuieşte
şi oraşul unde merge la şcoală. Dar nu e nimic ieşit din comun în asta: generaţiile
dinaintea lui au făcut acelaşi drum în condiţii mult mai proaste. Poate că
mulţi elevi din generaţia părinţilor lui, şi, foarte probabil, a bunicilor, au
parcurs această distanţă pe jos.
Dacă Alexandru Big este singurul din lotul
olimpicilor români care s-a hotărât să rămână e tocmai pentru că este din satul
Negrileasa, şi nu dintr-un cartier lipsit de identitate dintr-un oraş al
României identic cu oricare altul. Pe elevii din aceste cartiere nu-i leagă
nimic de nimic, ei nu vin de nicăieri, şi deşi nu fac decât cinci minute până la
şcoală, distanţa dintre ei şi orice loc este inexistentă. Oare de ce distanţa
dintre România şi o ţară străină, la care se gândesc majoritatea olimpicilor
români, le pare oamenilor mai mică sau cel puţin justificată faţă de cea dintre
Negrileasa şi Humor? Pentru că, de fapt, între cartierul oraşului anonim şi
Occident nu există nici o distanţă. Sau, mai bine zis, este o distanţă umplută
cu nimic. În timp ce distanţa dintre cartierul oraşului anonim şi Negrileasa
este de nestrăbătut.
Sigur, obişnuinţa de a împărţi elevii între „olimpici”
şi „handicapaţi” face ca decizia de a rămâne în ţară să fie asimilată tot unui
eşec: viaţa la sat este un handicap, te lipseşte de simţul perspectivei,
perspectiva viitorului luminos asigurat de lumea occidentală supradotaţilor.
Acest tip de gândire ne face să vedem Negrileasa despărţită de Humor printr-un număr de kilometri, când de fapt cei
25 de kilometri leagă cele două
localităţi.
Cine vede satul ca pe un loc defavorizat ignoră
faptul că satul are şi el perspectiva lui, determinată de istoria locală, de
tradiţie:
(Boboteaza la Negrileasa)
Satul îţi
dezvoltă şi protejează simţul măsurii, percepţia distanţelor şi limitelor. Chiar
aveam nevoie de un bun chimist care să readucă în tabelul realităţii categoria
normalităţii, sustrasă deacolo de
alchimiştii care ne-au năpădit după 1990.
După 1990, intimidaţi de prestigiul alchimiştilor
şi surprinşi de uşurinţa cu care aceştia le-au rearanjat elementele, românii
s-au lăsat împărţiţi, sortaţi între „handicapaţi” şi „supradotaţi”. Distincţia
avea nu doar meritul de a inventa o nouă categorie umană, cea a handicapaţilor,
şi, prin asta, un nou termen pentru români, în genere, ci mai ales acela de a
anula categoria românilor normali, echivalând-o practic cu cea a
„handicapaţilor”. Orice copil isteţ, aşa cum sunt majoritatea copiilor normali
din România şi de pretutindeni în lume, trebuia neapărat să fie suspect de
olimpicită. A nu fi olimpic nu înseamnă doar că nu eşti cu adevărat isteţ – ci
că nu eşti normal. Nu eşti olimpic pentru că eşti handicapat. Astfel, normalitatea
a devenit un termen peiorativ (vezi observaţiile lui Mircea Platon din volumele
România profundă şi Măsura vremii), în timp ce termenii
peiorativi şi înjositori (pe lângă clasicele lamentări ale lui H.-R. Patapievici
din Politice, vezi şi remarcele
generoase ceva mai recente ale unui Sorin Lavric http://ziarullumina.ro/persoana-si-pacatul-10350.html)
au devenit atribute normale ale poporului român.
Iar cu olimpicii, care pleacă, şi cu cenzurarea
normalităţii, nimeni nu mai aşteaptă pe nimeni care să redobândească ţarina.
Poate că e şi vina celor care aşteaptă un Alexandru cel Mare, sau măcar un
Alexandru cel Bun. Când de fapt ar trebui să aşteptăm un om normal, un
Alexandru Big, precum în melodia lui
Jimmy LaFave:
Everybody
I talk to is ready to leave
With
the light of the morning
They've
seen the end coming down long enough to believe
That
they've heard their last warning
Standing
alone
Each
has his own ticket in his hand
And
as the evening descends
I
sit thinking 'bout Everyman
Seems
like I've always been looking for some other place
To
get it together
Where
with a few of my friends I could give up the race
And
maybe find something better
But
all my fine dreams
Well
thought out schemes to gain the motherland
Have
all eventually come down to waiting for Everyman
Waiting
here for Everyman-
Make
it on your own if you think you can
If
you see somewhere to go I understand
Waiting
here for Everyman-
Don't
ask me if he'll show - baby I don't know
Make
it on your own if you think you can
Somewhere
later on you'll have to take a stand
Then
you're going to need a hand
Everybody's
just waiting to hear from the one
Who
can give them the answers
And
lead them back to that place in the warmth of the sun
Where
sweet childhood still dances
Who'll
come along
And
hold out that strong and gentle father's hand?
Long
ago I heard someone say something 'bout Everyman
Waiting
here for Everyman-
Make
it on your own if you think you can
If
you see somewhere to go I understand
I'm
not trying to tell you that I've seen the plan
Turn
and walk away if you think I am-
But
don't think too badly of one who's left holding sand
He's
just another dreamer, dreaming 'bout Everyman
Băiatul din piesa lui Johnny Cash „A Boy Named
Sue” a devenit bărbat. A devenit bărbat într-o lume dură (“Son, this world is rough/ And if a man's gonna make
it, he's gotta be tough”) nu pentru că avea un nume nepotrivit, ci pentru că
lumea era dură. Pentru că era adevărată. Tocmai pentru că adevărul este dur (şi
de aia doare), recurgem la minciuni: pentru a-l înmuia. Dacă „Sue” a rămas
bărbat, aceasta i-o datorează nu atât numelui său („I knew you'd have to get tough or die/ And it's the
name that helped to make you strong”), cât culturii „intolerante” din trecutul nostru
nu prea îndepărtat. L-au ajutat râsetele, băşcălia şi provocările pe care orice
băiat cu nume de fată trebuia să le înfrunte.
Astăzi însă, tatăl lui Sue nu şi-ar mai putea
permite un astfel de risc. Pentru că între timp, lumea a devenit tolerantă,
adică „soft”. Atât de tolerantă încât „Sue” ar trebui fie să-şi schimbe numele,
fie sexul. Cel mai probabil, sexul. Pentru că într-o lume tolerantă nimeni nu
mai poate fi „el însuşi”. A fi tu însuţi este un scandal, o manifestare de
intoleranţă. Într-o societate tolerantă nu poţi fi tu însuţi, ci societatea
însăşi, la fel de „unic” precum societatea. Iar o lume mincinoasă nu poate
rezista decât „moderând” lucrurile dure, cu atât mai greu de tolerat cu cât
sunt mai adevărate. Îţi schimbi sexul doar pentru că acesta este mai greu de
schimbat decât numele şi pentru că schimbarea de sex confirmă exigenţa
principală a societăţii tolerante: „identitatea personală este fluidă”. [1] Într-o astfel de lume nu eşti decât
devenind ceea ce nu eşti.
D-aia mă gândesc că poate realitatea dură, precum
cea din munţi, e de natură să descurajeze mai degrabă decât să favorizeze
relaţiile homosexuale, aşa cum se-ntâmplă în filmul Brokeback Mountain
(https://en.wikipedia.org/wiki/Brokeback_Mountain).
Mai degrabă decât să devină homosexuali, cowboy-i
de astăzi şi-ar găsi la întoarcere iubitele implicate într-o relaţie erotică.
Nu pentru că femeile sunt mai înclinate din fire spre relaţii homosexuale, ci
pentru că, stând acasă, sunt mai expuse culturii fluidităţii.
Nu
am auzit de nici un cântăreţ mare de muzică folk care să fie homosexual [2];
în schimb există destul de multe cântăreţe lesbiene de muzică folk, unele
dintre ele de primă mărime: Ferron, Mary Gauthier, Catie Curtis, Indigo Girls, k.d.
lang, Cheryl Wheeler, Brandi Carlile, Erin McKeown. Şi mai există desigur departamentul de
poliţie al oraşului Seattle, care asigură menţinerea fluidităţii circulaţiei
vehiculelor şi mai ales a identităţilor (http://blog.seattlepi.com/seattle911/2012/06/22/it-gets-better-seattle-cops-come-out-for-pride/
).
Caracterul personal al muzicii folk, modul afectiv
în care te implică în lume, motivaţiile, curajul pe care ţi le oferă,
reprezintă locul ideal unde muzicienele lesbiene pot revendica mai bine dreptul
femeii la egalitate (da, ele vor să le credem că luptă pentru drepturile femeii
atunci când o lipsesc de o adevărată familie; doar n-or să ne spună că au rămas
supărate pe taţii lor pentru că le-au părăsit când erau mici -- vezi piesa lui Ferron, un fel de mentor al folkistelor lesbiene, "Shady Gate" https://www.youtube.com/watch?v=MZUgai9KHm4, -- iar acum se
răzbună pe ei dar şi pe ele însele, pentru că încă mai suferă din cauza asta). Munţii din Wyoming, folosiţi ca fundal pentru o poveste fluidă, sau muzica folk, sunt întrebuinţate ca mediu al unui mesaj soft (cultura gay, fluidizarea) tocmai pentru că sunt realităţi tari. Care trebuie diluate, în aşa fel încât să fim cu toţii "Sue", aparent pentru ca Sue să nu se mai simtă nefericit. În realitate pentru ca "Sue" să nu-şi mai caute tatăl, ceea ce ar împinge întreaga societate în pragul colapsului, ci să se căsătorească tot cu un băiat, pe nume "Mary".
Cultura fluidităţii se prelinge spre periferie,
revărsându-se peste marginile pline ale oraşelor. Se prelinge, vorba vine: se
îndreptă spre sat cu viteza reţelei de internet. De ce credeţi că se depun
eforturi pentru conectarea satelor la internet, pentru înzestrarea cu computere
a şcolilor de la sat şi a copiilor din familiile nevoiaşe? De dragul educaţiei,
desigur. Care-l va produce pe Sue Bill, pe Ioana Costel, învăţându-i pe copii
că identitatea nu e decât un costum pe care-l poţi schimba oricând.
Imperiul roman s-a dezvoltat şi s-a menţinut
datorită drumurilor şi s-a prăbuşit când nu le-a mai putut întreţine.
Magistralele reţelelor de internet sunt noile drumuri ale noului imperiu. Cu
cât vom înţelege mai repede pe ce lume trăim, cu atât imperiul se va prăbuşi
mai curând. Când nu le vom mai întreţine reţelele de internet. Lumea aceasta e
atât de moale, încât nu va supravieţui unor nume. Cu o condiţie: să fie tari,
să fie „rough” şi „tough”. Adică adevărate. Să corespundă unei esenţe.
“It don't take much, but you gotta have some
The old ways help the new ways come
Just leave a little extra for the next in line
They're gonna need a little water from another time”
(John McCutcheon “Water from
Another Time”)
Oare cât din profitul realizat din calamitarea
României, din jefuirea apelor, munţilor şi pădurilor, din decopertarea solului,
nu a fost donat pentru construcţii de biserici, pentru Catedrala Neamului? Câţi „investitori” în industria de exploatare a lemnului, câţi mari proprietari
de pământ, patroni de cluburi de fotbal, de saloane de masaj erotic sau de
cazinouri nu sunt ctitori de biserici? Câţi clerici, de la preoţi parohi
la ierarhi, pot refuza asemenea oferte aparent de nerefuzat?
Sângele lui Hristos ne poate curăţa păcatele (dacă
le lepădăm și-l urmăm), dar nu poate curăţa apele de cianuri. Sângele lui Hristos
potoleşte setea doar dacă mai este apă bună în fântâni (cf. Ioan, capitolul 4).
Ultima picătură de ploaie din istorie va cădea în
pustie.
New mown hay on a July morn
Grandkids running through the knee-high corn
Sunburned nose and a scabbed-up knee
From a rope on the white oak tree
Just another summer's day at Grandpa's farm
With Grandma's bucket hanging off my arm
You know, the old pump's rusty but it work fine
Primed with water from another time
CHORUS:
It don't take much, but you gotta have some
The old ways help the new ways come
Just leave a little extra for the next in line
They're gonna need a little water from another time
Tattered quilt on the
goose-down bed
"Every stitch tells a story," my Grandma said
Her mama's nightgown, her grandpa's pants
And the dress she wore to her high school dance
Now wrapped at night in its patchwork scenes
I waltz with Grandma in my dreams
My arms, my heart, my life entwined
With water from another time
Chorus
It don't take much, but you
gotta have some
The old ways help the new ways come
Just leave a little extra for the next in line
They're gonna need a little water from another time
Newborn cry in the morning
air
The past & future are wedded there
This wellspring of my sons and daughters:
The bone and blood of living waters
And, though Grandpa's hand have gone to dust,
Like Grandma's pump: reduced to rust,
Their stories quench my soul and mind
Like water from another time
Chorus
It don't take much, but you
gotta have some
The old ways help the new ways come
Just leave a little extra for the next in line
They're gonna need a little water from another time
“Water from Another Time”, words
and music by John McCutcheon. Din albumul “Water from Another Time: a
Retrospective”, 1989.
You open up
their hearts
And here's what you'll find”:
În România, cea mai mare afacere s-ar putea să fie
cumpărarea de terenuri agricole nu pentru agricultură, ci pentru decopertarea
suprafeţelor agricole, după cum afirmă cineva în comentariul din subsolul unui
articol, şi aşa destul de sumbru în ce priveşte viitorul resurselor naturale
ale României, unde acest aspect era sugerat deja ca etapa următoare logic
defrişării ţării. Astfel, potrivit lui Mălin Muşatescu de la Caţavencii,
“Evenimentul de la Râul Alb, din Geoparcul
Dinozaurilor, s-a lăsat în sfârşit cu DNA – şi spun în sfârşit pentru că acolo
se construia o microhidrocentrală, una dintre sutele care au aneantizat râurile
de munte din România. Dincolo de zeama jurnalistică stoarsă de jegul gorilelor
hațegane ce s-au năpustit asupra ecologiştilor
urbani, treabă care s-a terminat paradoxal cu paralizarea patronului lucrării
de la gât în jos, după ce a fost luat pe parbriz de hipsterii iubitori de
natură îngroziți de spectrul bâtei luate în cap, trebuie sa vedem totuşi the big picture.
Avem aşadar o arie naturală protejată, o lucrare de distrugere, un patron care
visează să spargă topul Forbes, nişte gorile. Mai sunt Apele Române şi o Agenție de Mediu. Cam multe
elemente, dar o să vedeți cum se clarifică la un moment dat totul, pentru că
acest tablou are legătură cu multe cazuri în care golani de partid distrug
ultimele văi carpatine, ultimele râuri de munte, pe care le bagă în țevile unor
microhidrocentrale, ce nu produc neapărat curent electric, ci certificate
verzi, totul cu acte beton. Avem peste 500 de astfel de orori hidroenergetice
în România, funcționale sau în construcție, aportul lor la sistemul
energetic al țării fiind undeva sub 4%, deci aproape neglijabil, dar foarte rentabile
pentru băieții deştepți ce le exploatează, pentru că sunt finanțate din bani europeni,
profitul vânzării curentului electric fiind de 500% datorită acestor
certificate verzi, întreținute până la urmă tot din banii
consumatorilor, adică ai pulimii.
Aventurile ecologiste din Munții Retezat sunt un déjà-vu pentru cei care au fost interesați în ultimii ani de
distrugerea sistematică a apelor de munte de la noi. Dacă patronul paralizat
din Țara Hațegului este un personaj
foarte voalat în toată frăsuiala jurnalistică a momentului, nu pot să nu mă duc
cu gândul la un alt caz de mutilare de mediu cu microhidrocentrala, în care
patronii lucrării sunt foarte cunoscuți. Locul: Situl Natura 2000 din
Făgăraş, scandal cu ecologişti început prin 2010, lucrări care încalcă toate
legile de mediu, dar făcute cu acte în regulă, multe eliberate retroactiv, în
funcție de
necesități. Râul Capra pentru început, apoi râul Buda, râuri distruse în întregime,
dinamitate, băgate prin țevi. Patronii dezastrului sunt
Gheorghe Badea şi Valentin Vişoiu, putred de bogați de la gât în jos şi – evident – în sus. Dar să-i luăm
pe rând. Badea, puriul din poveste, trecut bine de 60 de ani, are o avere
estimată la 20-21 de milioane de euro, deține Grupul Industrial Componente
Piteşti
(Dacia) şi o aventură prin Alianța pentru Argeş şi Muscel care –
chipurile – s-a vrut apolitică, dar în cîrdăşie cu PDL, PNȚCD şi PER (ați citit bine, un partid
ecologist). Vişoiu, tânăr capitalist, trecut de curând de 40 de ani, are o
avere undeva pe la 60-63 de milioane, surprins în cârdăşie cu Radu Pricop,
ginerele lui Băsescu, în dosarul ANRP de la DNA.
Am spus toate acestea pentru a înțelege simptomatologia exploziei de microhidrocentrale de la noi. Ecologiştii
care au luptat pentru al treilea râu din Argeş intrat în poftele celor doi –
Topolog – au fost amenințați cu moartea, s-a
încercat mituirea lor, dar au rezistat până la capăt. Râul Topolog a fost
scăpat de turbinele mincinoase ale microhidrocentralei, dar, privind
retrospectiv, cei implicați în această victorie îşi dau
seama cât de hidos era monstrul aflat în spatele întregii tărăşenii. Fenomenul
este periculos pentru că demonstrează tenacitatea cu care lucrarea de
distrugere a țării este totuşi dusă până la capăt. Râul Bratia, din acelaşi încercat județ Argeş, este deja distrus
în numele certificatelor verzi, evident cu acord de mediu, cu acte beton de la
Ministerul Mediului, de la Apele Române, de la Regia Națională a Pădurilor. Și nu este numai Argeşul,
luați
România la întâmplare şi veți vedea acelaşi terorism de mediu
făcut în numele câtorva băiețaşi, care ne lasă fără râuri, fără
păduri şi fără munți. Numai în Bistrița-Năsăud, de exemplu, sunt 35 de
asemenea microhidrocentrale care au distrus rețeaua hidrologică montană şi
amenință Parcul Național din Munții Rodnei.
Următorul exemplu, care urmează acelaşi tipar al fărădelegilor, demonstrează
că nu numai apele munților noştri sunt distruse pentru a alimenta averile
interlopilor de partid. Iată defrişarea la ras a pădurii seculare din Parcul Național Piatra Craiului,
loc în care turiştii care încercau să fotografieze dezastrul prin anii
2004-2005 erau apostrofați de neanderthalieni silvici şi
alungați în numele proprietății private, aşa cum s-a întâmplat
şi la Râul Alb. Acum ştim numele fostului director general al Romsilva care
speră să lase nepoților avere din drama cetinei Pietrei Craiului, dar asta
oricum nu ne mai poate aduce ştima muntelui înapoi, cu tot cu fiarele sale, aşa
cum ni le-au lăsat strămoşii. Legătura dintre Râul Alb şi Piatra Craiului trece
prin Roşia Montană şi se opreşte la Rovina, acolo unde începe hoțeşte, ascuns, un nou
holocaust de mediu cu cianuri în numele aurului, şi ne arată că orice victorie
a societății civile este urmată îndeaproape de contraofensiva nemernicilor care au
acces la pârghiile Puterii din România. Aici nu mai este vorba despre fabrici
ajunse la fier vechi ori spații publice devenite afaceri
particulare imobiliare de mare succes. Este vorba de însăşi esența acestei țări, munții, apele, pădurile, fără
de care România ar deveni o țară calamitată.
Schweighofer, care ne lasă fără păduri în numele rumeguşului, şi Holcim,
care ne rade munții în numele cimentului, sunt ținte false ale unui capitalism de
tip sud-american în care, în spatele marotei cu locurile de muncă şi tot felul
de investiții apoteotice, aceşti coloşi corporatişti fac la noi ceea ce la ei în țară ar rima cu plutonul
de execuție. Pentru a înțelege că nu este deplasată această imagine, închipuiți-vă doar că Schweighofer
ar defrişa frumoasele păduri ale Austriei şi Holcim ar dinamita Alpii Elveției.
Când certificatele verzi din energie, aurul,
pădurile şi munții României vor deveni o amintire, decopertarea cernoziomului de pe versanții munților cheliți, dar rămaşi în
picioare, va fi următorul proiect de amploare ce va primi cu siguranță toate avizele de mediu,
va alimenta topul Forbes cu milionari mioritici şi va crea – nu-i aşa? – mii de
locuri de muncă. Şi după ce pământul României va face agricultură prin Turcia şi
tot felul de țări arabe bogate, cu siguranță că vom avea şi nişte dosare
DNA, evident doar de la gâtul caracatiței în jos.” (Mălin Muşatescu,
„Să-i cunoaştem pe ucigaşii de râuri şi pe violatorii de păduri”, Caţavencii, nr. 22, 3-9 iunie, 2015, p.
3, http://www.catavencii.ro/sa-i-cunoastem-pe-ucigasii-de-rauri-si-pe-violatorii-de-paduri/
)
Sigur că cei care fac astfel de lucruri nu sunt
umani. Dar oare noi suntem, atunci când ne simţim onoraţi că ni se adresează,
că ne strâng mâna în modul cel mai călduros cu putinţă, că ne dăruiesc salutul
păcii în timpul sfintei liturghii? Când ridicăm neputincios din umeri şi trecem
nepăsători la următoarea pagină web, ca să vedem ce se mai întâmplă, ce mai e
nou?
În Scoţia, primul-ministru este deţinătorul
Marelui Sigiliu, la origine un însemn regal prin care monarhul autoriza
documente fără să mai fie nevoie să le semneze (http://en.wikipedia.org/wiki/Great_Seal_of_Scotland).
Se pare că cea mai timpurie întrebuinţare este consemnată la 1094. Astăzi
purtătorul sigiliului este primul ministru. Cum e şi normal, falsificarea
Marelui Sigiliu este pedepsită ca trădare. Pentru că fără Marele Sigiliu nici o
Mare Falsificare nu poate fi realizată.
De ce este nevoie de lucruri autentice într-o lume
a înşelătoriei? Pentru a putea falsifica lumea însăşi. Fără elementele realului
realul nu ar putea fi niciodată falsificat. Totul depinde de locul unde această
falsificare este realizată: ea este o crimă doar la periferie, nu şi în centru,
cu toate că falsificarea produsă de centru este infinit mai gravă, întrucât
ameninţă stabilitatea, existenţa centrului însuşi.
Spre deosebire de povestea lui Andersen, în
realitate falsul rege este gol din capul locului. El nu este înşelat de nişte
şarlatani. Dimpotrivă, falsul rege este cel care înşală. Din simplul motiv că
nu este rege. Întrucât goliciunea îi refuză demnitatea regală şi îi trădează
impostura, le cere tuturor supuşilor să devină asemenea lui, să devină goi la
rândul lor. Înistorisirea biblică a
Căderii, omul devenit gol se ascunde, îşi ascunde goliciunea, dar este îmbrăcat
de Dumnezeu. În schimb, falsul rege nu doar că nu iese din tufiş, dar încearcă
să îngrămădească acolo lumea întreagă. S-o transforme în tufiş. Sau în deşert.
Diferenţa dintre ei şi noi e că la ei nici un
copac nu este tăiat fără aprobare şi nici o turbină nu este ridicată fără pecetea
Marelui Sigiliu. Urmarea e că Scoţia are energie mai scumpă decât înainte, mai
puţini copaci şi un altfel de peisaj. Un peisaj care arată precum planetele din
serialul Tiny Planets (https://www.youtube.com/watch?v=vYYfxlkjV2U).
Asta poate şi pentru că lui Salmond îi place serialul Star Trek. După cum îi
place şi muzica country, care-l face să danseze („My guilty secret is that I like country and western music. I am a
devotee of Tammy Wynette.” http://web.archive.org/web/20100501224053/http://www.totalpolitics.com/magazine_detail.php?id=77)
Nu poţi distruge o ţară decât dacă eşti liderul
partidului naţional, dacă te bucuri de însemnele autorităţii supreme şi dacă
iubeşti valorile populare, precum muzica country. Aici este altă diferenţă
dintre ei şi noi. Pentru că la noi, muzica folk a fost, şi a rămas,
revoluţionară. Orice lider român şi-ar dori mai degrabă să fie mort, decât
folkist. Lucru care le reuşeşte de altfel la perfecţie. Doar că, odată cu ei,
târăsc în moartea lor o ţară întreagă. Precum în piesa lui Ry Cooder, “No
Hard Feelings”:
„This land should have been
our land/ You took it for your land/ You got a use for every stream and tree/ When I go up the highway old trees are dying up that way/ You pump out the water and you sold it back to me”. [1] (Din excepţionalul album Ry Cooder, Pull Up Some Dust and Sit Down, (http://en.wikipedia.org/wiki/Pull_Up_Some_Dust_and_Sit_Down)
În orice loc există câte un Mare Sigiliu, inelul care, pentru că poate autoriza binele, poate
acorda legitimitate şi Marii Mistificări. După 1948, minciuna comunistă nu a fost
niciodată altceva decât o minciună, inclusiv pentru comunişti. Comunismul nu
avea Marele Sigiliu şi a făcut greşeala de a crede că se poate dispensa de el.
După 1990, comunişti, neocomunişti şi unii anticomunişti, majoritatea convertiţi la neoconservatorism, şi-au corectat greşeala. Frăţia Inelului a pus
mâna pe el, şi de-abia de-acum pot publica în siguranţă lucrările celor care, precum
T. S. Eliot sau Ezra Pound, au scris împotriva Marii Mistificări.
Tocmai pentru că deţin Marele Sigiliu, nu le pasă
atunci când li se reproşează că, în loc să creadă în puterea raţiunii, ei se
supun raţiunii puterii. Că şi-au schimbat idealul din rege-filozof în cel al filozofului-rege.
Ceea ce este bineînţeles contradictoriu, fiindcă, cel puţin din câte ştiu eu,
filozoful lui Platon nu şi-ar dori niciodată să fie rege. Asta şi-o pot dori
doar sofistul sau tiranul. Falşii filozofi nu pot sprijini decât falşii regi,
cu care se înrudesc prin ura lor comună faţă de adevăraţii regi şi adevăraţii
filozofi. Faţă de cei care-i îmbracă pe cei goi.
Poate că de aceea, atunci când Băsescu l-a
insultat pe Regele Mihai, filozofii de la noi au tăcut: pentru că, nefiind filozofi, ei se
recunosc mai degrabă într-un impostor, decât în rege. La aceste reproşuri, ei
răspund precum Salmond atunci când a fost acuzat de cheltuirea unei sume mari
de bani din bugetul public: „Trivialităţi ridicole!” [2] Într-adevăr, pentru Stăpânii Inelului orice sumă este trivială,
orice efort este ridicol când e vorba să-şi acopere goliciunea. Din munţii,
pădurile, râurile şi bogăţiile solului şi culturii noastre ei îşi ţes acele
haine care nu-i vor îmbrăca de fapt niciodată.
La limită, miza nu este reprezentată de munţi, de
păduri, de ape, ci de hainele de nuntă (Matei, capitolul 22). Dar cred că
Hristos nu se va supăra văzând că ni le-am murdărit sau rupt încercând să ne apărăm
copacii de posesorii marilor sigilii şi prietenii lor: în definitiv, erau singurele haine pe care le mai aveam, singurele pe care le-am putut salva de oamenii împăratului gol.
Note:
[1]Iată textul integral al melodiei:
“This land should have been
our land
You took it for your land
You got a use for every stream and tree
When I go up the highway old trees are dying up that way
You pump out the water and you sold it back to me
You build mansions in the city, prisons in Mojave
Bet you're quite a pillar of high society
You call it law and order, I call it dirty money
You'd lock the young ones down or send 'em off to war
But it's no hard feelings, no offense taken
You're just a ripple on the shifting sands of time
No bad karma, no curses on ya
You'll go your way and I'll go mine
You remind me of a fellow I heard of in the city
Nervous kind of fellow he loved money like you do
But he derived no satisfaction, so he jumped clear out the window
And they tell me that he bounced a time or two
So take in mind the credo of a jackass prospector
Take what you need but please leave the rest alone
Try and live harmonic with old Mother Nature
And you'll remain in grace after you have gone
Well I don't get many callers, that little road goes nowhere
I've been here forty years, seems like yesterday
There's an old screech owl, living in my chimney
And I don't build no fires and he keeps the mice away
No hard feelings, no offense taken
You're just a ripple on shifting sands of time
No bad karma, no curses on ya
You'll go your way, I'll go mine
Well it's no hard feelings, no offense taken
You're just a murmur on the whispering sands of time
No bad karma, no curses on ya
You'll go your way, I'll go mine.”
[2]“In September 2012 he stayed with
his wife at a five-star hotel in Chicago while attending a golf tournament; the
£3,000 for four nights was paid for by the taxpayer and supported a
VisitScotland delegation that spent £468,580. Salmond refused for six months to
respond to a freedom of information request for information on his spending,
and referred to it as «ridiculous frippery».” (http://en.wikipedia.org/wiki/Alex_Salmond)
Vladimir Tismăneanu vede în unele acuzaţii recente
ale lui Breban simptomul unui fenomen intelofob; prudent, specialistul Tismăneanu
cere o expertiză suplimentară, pe care o primeşte din partea unei alte
autorităţi în domeniu, Mircea Mihăieş (http://www.contributors.ro/cultura/dupa-bookfest-o-radiografie-a-intelofobiei/).
Şi într-adevăr, în articolul „De ce nu m-am dus la Bookfest”, Mihăieş îl
confirmă pe Tismăneanu: fenomenul este real. De fapt, asistăm la o adevărată epidemie
de intelofobie.
La drept vorbind, de dragul adevărului ştiinţific
şi pentru a stabili întâietatea într-o eventuală istorie a afecţiunilor psihice
din cultura română, Mihăieş nu este primul intelectual căruia întâlnirile
neaşteptate îi produc indispoziţie şi, se pare, nici Tismăneanu ultimul. După
toate aparenţele, până la Patapievici nu cred că a mai existat vreun
intelectual român căruia să-i fie teamă să iasă din casă. Şi nu poţi să nu-i
dai dreptate, când te gândeşti că imediat ce ajungea în stradă „aproape toţi
cei pe care îi întâlnesc se bîlbîie, îşi bîţîie ochii, dau din picioare ca
apucaţii, se zdrelesc între ei cu plăcere, vorbesc schimonosit, rostesc
idioţenii” (Politice, Humanitas, 1996, pp. 54, 64-65, citat de
Alexandru Racu într-un articol excelent care plasează personalismul deviant al
lui Lavric în cadrul riguros creştin în care trebuie discutat de fapt https://alexandruracu.wordpress.com/2015/06/04/a-frenchman-in-new-york/).
Aşa că trebui să-l înţelegem şi pe dl Mihăieş atunci
când recunoaşte că se simte urmărit pe furiş („privirile furişe aruncate de
diverşi jurnalişti culturali”) precum şi atunci când recunoaşte că s-a “săturat
să zărească, fie şi cu coada ochiului, siluetele înveninaţilor, revanşarzilor
şi orbiţilor de pofta de a distruge”.
Poate că toată această nevroză vine tocmai din
faptul că "victimele" intelofobiei nu-şi privesc agresorii în ochi. Sfatul meu ar
fi să nu-i mai privească cu coada ochiului, ci drept în ochi. Aşa cum ne privim
noi agresorii în timp ce aceştia ne supun procesului de depersonalizare.
Hristos moare cu ochii deschişi tocmai pentru că nu este o victimă. Nici noi nu
suntem victime; martirul, martorul trebuie să aibă ochii deschişi, altfel
mărturia lui nu mai înseamnă nimic. Iar când îţi priveşti agresorul în ochi, nu
doar că ai depăşit statutul de victimă, dar îi dai şi lui o şansă, îi dai
posibilitatea ca ceva din persoana lui să se trezească. Îi dai şansa unei
tresăriri care ar putea produce cândva o înviere.
Al doilea sfat, iar aceasta este o chestie care
s-ar putea să funcţioneze doar în cazul celor cuprinşi de mania intelofobiei,
este să-i ceară avvei Andrei (Pleşu) să se roage pentru ei în faţa icoanei
Iluminăţiei Sale Shaykh 'Abd al-Wahid Yahya, cunoscut de
neiniţiaţi şi caRené Guénon.
“What'cha gonna do/ When the land goes under
the water/ Can’t go east can’t go west/ What'cha gonna do/ What'cha gonna do/
Black tides coming/ Under the rest/ When the land goes under the water”
Ştiu că sună nerealist să-ţi imaginezi că
dispariţia chitarei poate explica şuieratul drujbelor. Sunt decizii politice,
proiecte (de ţară!) care se aplică indiferent de opoziţia întâmpinată. Oamenii
care iau aceste decizii pot face abstracţie de o ţară întreagă, darămite de o biată chitară. Aceştia sunt oamenii
fără piept de care vorbea C. S. Lewis. Fără piept, ca nu cumva să aibă unde să
le-ncolţească vreodată o inimă.
Probabil
că acordul de chitară nici măcar nu-l percep. Nu doar pentru că le lipseşte inima,
ci şi pentru că în cap le răsună într-una o drujbă, singurul lucru la care sunt
sensibili. Astfel, neoliberalul entuziast, thatcheristul devotat, patrologul
savant, all-in-one, îţi va spune:
„Ia ascultă, băi, fraiere: chitara aia e cumva din
spanac? Nu, bineînţeles. E din lemn. Şi lemnu’ de unde crezi că e, ai? Aşa că
ţine-ţi fleanca. Ca să ai de ce s-o deschizi mai târziu, d-aia. După ce-ţi
tăiem pădurea, ca să ai tu la ce să cânţi şi despre ce să cânţi, băi. Până
atunci bagă una despre locurile de muncă pe care le realizăm în rezervaţiile
naturale, hai, rapid până nu-ţi tai părul. Şi vezi, ai grijă să sune frumos,
aşa cum a cântat Abigail aseară la concert. Ce bă, tu nu ai fost? N-ai avut
bani de bilet? Păi vezi că eşti un fraier? De ce n-ai făcut un credit? De ce nu
ţi-ai vândut un rinichi? Sau măcar chitara. Sau poate vrei să munceşti, să câştigi şi tu un ban cinstit? Foarte bine, uite aici o drujbă. Fraiere!”
În luna noiembrie, doi mari muzicieni americani,
Béla Fleck şi Abigail Washburn, vor susţine la Bucureşti un concert de muzică
folk. După cum aflăm din prezentare, „duo-ul va prezenta la Bucureşti discul
intitulat chiar Béla Fleck & Abigail Washburn, unsprezece poveşti pur
americane pe acorduri de blues sau gospel, din care nu lipsesc celebrele
murder ballads specifice
Munţilor Apalaşi.” (http://www.eventim.ro/ro/bilete/bela-fleck-abigail-washburn-bucuresti-sala-radio-393815/event.html).
[1] În această singură frază se află
câteva dintre trăsăturile esenţiale ale muzicii folk: locală, istorică,
comunitară (vezi aici o prezentare lămuritoare despre „murder ballads”: http://www.historynet.com/poor-boy-youre-bound-to-die-murder-ballads.htm).
Dacă muzicienii americani ne-ar fi vizitat cu zece, douăzeci de ani în urmă ar
mai fi întâlnit şi la noi aceste trăsături care fac posibilă muzica folk. Ar fi
găsit aici chiar şi Apalaşii lor (http://www.history.com/shows/hatfields-and-mccoys/videos/romania-becomes-appalachia),
din care acum însă nu a mai rămas, precum în „Patria”, melodia lui Daniel Iancu
(https://www.youtube.com/watch?v=pj7pF7ktJGo),
decât relieful – doar pentru că este singurul care nu poate fi vândut. Sau nu
încă.
83 de muzicieni şi 250 de melodii au intrat în
concursul de muzică country organizat în luna aprilie de postul ceh de radio Country Radio (http://www.countryradio.cz/souteze/talent-2015-39.html
). Dincolo de calitatea surprinzătoare, în raport cu interpretările
amatoriceşti sau obosite pe care ni le oferă în prezent muzica folk românească,
faptul în sine e un semn bun: înseamnă că cehii există nu doar ca stat, ci şi
ca popor. Şi mai înseamnă şi că cehii au un teritoriu, pe care-l iubesc, după
cum o dovedesc şi cuvintele imnului lor naţional, „Unde este casa mea?” (https://www.youtube.com/watch?v=cPTwOZWnm6E,
sau aici: http://en.wikipedia.org/wiki/Kde_domov_m%C5%AFj%3F).
Contrar statisticilor, se pare că cehii sunt totuşi un popor religios: e mai
greu să fii ateu la ţară, iar muzica country este muzică populară, dacă nu
chiar ţărănească. Iubirea cehilor pentru peisajul naţional, care i-a inspirat
pe Dvorak (Rusalka) şi Smetana (Ma vlast), se reflectă şi în pasiunea
lor pentru drumeţie, sportul lor favorit. [2]
Nu ştiu dacă în România există ceva comparabil, nu ca amploare, ci ca mod de
petrecere a timpului liber, dacă mai există drumeţi şi drumeţie, nu doar
iubitori de grătar care iubesc natura la fel de mult cât îşi iubesc stăpânii
animalele de casă: castrându-le.
Un popor
este un grup de oameni înrudiţi printr-o istorie comună trăită (deci cunoscută,
asumată şi transmisă din generaţie în generaţie) şi nu doar păţită, şi în cadrul unui teritoriu determinat. Printre numeroasele
definiţii oferite de Oxford English Dictionary pentru termenul „folk”, întâlnim
tribul, neamul, spiţa şi, preferata mea, „un grup de oameni aflaţi în relaţie
cu cineva care le este superior, de pildă Dumnezeu, un rege sau un preot”. Mi
se pare că muzica folk ne pune în relaţie cu lucrurile care ne sunt superioare,
dar fragile. De aceea trebuie să avem grijă de ele, adică de natură, sat,
cartier, ţară, de lume. Câtă grijă, atâta libertate, iubire, pace. Toate
acestea, de la natură la iubire, de la ţară la libertate, reprezintă teme
predilecte ale muzicii folk. Cine ştie dacă nu cumva acolo unde o chitară tace,
porneşte motorul unei drujbe ori se înalţă un gard de sârmă ghimpată?
NOTE:
[1] Naivitatea formulării „pur
americane” pentru o muzică cu puternice rădăcini europene este înduioşătoare.
Cât priveşte blues-ul şi gospel-lul cuplului de muzicieni, acesta este puternic
stilizat şi contextualizat (chiar dacă în mod fericit): de pildă, piesa „«What'cha Gonna Do» updates the gospel song «Sinner Man» but is still a warning – this one signals a judgment
day wrought by the earth as recompense for human abuse.” http://www.allmusic.com/album/b%C3%A9la-fleck-abigail-washburn-mw0002709862
[2]“The favourite Czech individual or group sport is hiking, mainly in the
Czech mountains. The word "tourist" in the Czech language also means
a trekker or hiker. For beginners, thanks to the more than 100 years long
tradition, there is a unique system of waymarking, one of the best in Europe.
There is a network of around 40,000 km of perfectly marked short and long
distance trails crossing the whole country and all the Czech mountains.” http://en.wikipedia.org/wiki/Czech_Republic
Dacă este adevărat că românii nu stau tocmai rău
în ce priveşte invenţiile, în privinţa neinvenţiilor (distructive) stau atât de
bine încât poate că ar fi timpul să primească un Nobel doar pentru asta.
Pentru că nu au inventat şi aplicat DDT. Pentru
demonstrarea efectului său ca pesticid, elveţianul Paul Hermann Muller a primit premiul Nobel în 1948.
Numai că mai târziu s-a văzut că DDT “produced fertility and neurological
problems in humans and accumulated up the food chain in wildlife, poisoning birds.
Use of the compound plummeted, and in 1972, DDT was banned in the U.S. entirely” (http://content.time.com/time/specials/packages/article/0,28804,1991915_1991909_1991847,00.html).
Pentru că nu au inventat şi propus lobotomia ca
metodă terapeutică, precum elveţianul Hess şi portughezul Egas Moniz, care au
primit Nobelul pentru asta în 1949.
Pentru că nu au inventat dinamita, în primul rând.
De asta s-a ocupat Alfred Nobel, creatorul premiului Nobel. Cel căruia lumea îi
datorează, nu atât pentru dinamită cât pentru dispozitivele de declanşare a explozibilelor, majoritatea posibilităţilor de a ucide cât mai mulţi oameni într-un
timp cât mai scurt. Precum şi un premiu pentru pace, desigur, pe care-l oferim
celor care ştiu să spună cât mai convingător „God have mercy on us all” în timp
ce apasă butonul ăla care ne expediază brusc pe lumea cealaltă, doar ca să ne
convingem în sfârşit de mila lui Dumnezeu. Ca atunci când i l-au acordat lui
Andrei Saharov în 1975:
„Now imagine this: A man
creates a hydrogen bomb for a paranoid Soviet Union, makes sure it will work,
and then wins a Nobel Peace Prize! This real-life character, worthy of a story
by Kilgore Trout, was the late physicist Andrei Sakharov.
He won his Nobel
in 1975 for demanding a halt to the testing of nuclear weapons. He, of course,
had already tested his. His
wife was a pediatrician! What sort of person could perfect a hydrogen bomb
while married to a child-care specialist? What sort of physician would stay
with a mate that cracked?
"Anything
interesting happen at work today, Honeybunch?"
"Yes. My
bomb is going to work just great. And how are you doing with that kid with
chicken pox? "
Andrei Sakharov
was a sort of saint in 1975, a sort that is no longer celebrated, now that the
Cold War is over. He was a dissident
in the Soviet Union.
He called for an end to the development and testing of nuclear weapons, and
also for more freedoms for his people. He was kicked out of the USSR's
Academy
of Sciences.
He was exiled from Moscow
to a whistlestop on the permafrost.
He was not
allowed to go to Oslo
to receive his Peace Prize. His pediatrician wife, Elena Bonner, accepted it
for him there. But isn't it time for us to ask now if she, or any pediatrician
or healer, wasn't more deserving of a Peace Prize than anyone who had a hand in
creating an Hbomb for any kind of government anywhere?
Human rights?
What could be more indifferent to the rights of any form of life than an Hbomb?
Sakharov was in
June of 1987 awarded an honorary doctorate by Staten
IslandCollege
in New York City.
Once again his government wouldn't let him accept in person. So I was asked to
do that for him.
All I had to do
was deliver a message he had sent. This was it: "Don't give up on nuclear
energy." I spoke it like a robot.
I was so polite!
But this was one year after this crazy planet's most deadly nuclear calamity so
far, at Chernobyl,
Ukraine.
Children all over northern Europe
will be sickened or worse for years to come by that release of radiation.
Plenty of work for pediatricians!”
(Kurt Vonnegut, Timequake, Berkley,
1998, pp. 5-6; pentru versiunea română, vezi Cutremur de timp, Humanitas, 2009, trad. Viorica Boitor, pp.
20-22).
