Nimicul care ne unește

 

Mi se pare că în Scrisorile lui Zgîndărilă, (The Screwtape Letters), C. S. Lewis i-a atribuit diavolului în mod nemeritat o serie de reușite care de fapt ne aparțin. În cele două pasaje de mai jos ne vom regăsi astfel fie în intenția de a ne face un Dumnezeu din nimic, fie în hotărîrea de neoprit de a face un nimic din Dumnezeu. În măsura în care diavolul are o contribuție în toată povestea, ar trebui să admită cu modestie că implicarea lui este mai degrabă minoră, în timp ce omul este cel care ar merita să fie răsplătit pentru că și-a asumat, ca de obicei, partea mai grea, dar și mai frumoasă a autodivinizării prin participarea la „marele nimic” (profețit de trupa Iris în piesa „Cei ce vor fi”).

În primul fragment vom recunoaște în special entuziasmul religios al segmentului secular care a consacrat cu ocazia delirului pandemic din ultimii trei ani noua religie a scientismului și a totalitarismului societății deschise, iar în cel de-al doilea disponibilitatea constantă a credincioșilor de a transforma Biserica într-o sectă ezoterică sau într-un club de snobi. Aș observa în plus că dacă scopul diavolului nu este neapărat să-i dezbine pe oameni, ci să-i unească în scopuri care-i dezbină interior pe măsură ce-i unește în mod exterior, atunci el ar fi interesat mai degrabă de o unitate mare și falsă care să împiedice realizarea uneia adevărate. Asta înseamnă că ne putem aștepta la formarea unei Biserici mari, realizată prin unirea nu doar a sectelor și cluburilor care formează Biserica actuală (cel puțin în BOR), ci și a sectelor din Biserică cu cele dinafara ei întru nimicul care ne unește.

 

C. S. Lewis, The Screwtape Letters:

„Am mari speranțe că vom învăța în timp util cum să le sentimentalizăm (emotionalise) și să le mitologizăm știința într-o asemenea măsură încît ceea ce este, de fapt, o credință în noi (deși nu sub acest nume) le va pătrunde în minte în timp ce aceasta va rămîne închisă credinței în Dușman. «Forța vieții», venerarea sexului și unele aspecte ale psihanalizei se pot dovedi utile aici. Dacă vom putea produce la un moment dat opera noastră perfectă – magicianul materialist, omul care nu folosește, ci se închină cu adevărat la ceea ce el numește vag «Forțe» în timp ce neagă existența «spiritelor» – atunci sfîrșitul războiului este aproape. Dar pînă atunci trebuie să ne supunem poruncilor. Nu cred că vei avea prea multe probleme în a-ți ține pacientul în întuneric. Faptul că «diavolii» sunt figuri predominant comice în imaginația modernă te va ajuta. Dacă în mintea omului începe să apară vreo vagă suspiciune cu privire la existența ta, sugerează-i o imagine cu o creatură în izmene roșii și convinge-l că, din moment ce nu poate crede în așa ceva (zăpăcirea minții omenești ține în fond de abc-ul meseriei noastre), nu poate crede nici în existența ta.”

 

„Toate extremele, cu excepția devotamentului extrem față de Dușman, trebuie încurajate. Nu întotdeauna, desigur, dar în această epocă este recomandabil. Unele epoci sunt călduțe și pline de o mulțumire de sine, iar atunci este treaba noastră să-i liniștim pe oameni și să-i ajutăm să adoarmă mai repede. Alte epoci, precum cea actuală, sunt dezechilibrate și predispuse la separări și retrageri în găști, iar treaba noastră este să le ațîțăm. Orice grupare mică, legată de un interes pe care ceilalți îl detestă sau îl ignoră, tinde să dezvolte în interiorul său o admirație reciprocă, iar față de lumea exterioară o mare cantitate de mîndrie și ură care este întreținută fără rușine deoarece «Cauza» o sprijină și se crede despre ea că este impersonală. Chiar și atunci cînd micul grup există inițial pentru propriile scopuri ale Dușmanului, acest lucru rămîne adevărat. Vrem ca Biserica să fie mică, nu doar pentru ca mai puțini oameni să cunoască Dușmanul, ci și pentru ca cei care îl cunosc să poată dobîndi intensitatea neliniștită și neprihănirea defensivă a unei societăți secrete sau a unei găști. Biserica însăși este, desigur, puternic apărată și nu am reușit încă niciodată să-i imprimăm toate caracteristicile unei facțiuni; dar facțiunile subordonate din ea au produs adesea rezultate admirabile, de la grupările separate între ucenicii lui Pavel și Apolo la Corint pînă la diviziunea high/low church din Biserica Angliei.”

(C. S. Lewis, The Screwtape Letters, London, Geoffrey Bles: The Centenary Press, 1942, p. 40-41. Traducerea fragmentelor de Gh. Fedorovici).

Despre virtual și fantastic și relația lor cu realitatea

 

Mintea umană are o dimensiune reflexivă și una reactivă. Organizarea reflexivă a minții începe pe la șapte-opt ani, perioada cînd începe formarea discernămîntului, fără de care nu putem face distincția dintre real și virtual. Copiii care au fost expuși la ecran de timpuriu riscă să devină incapabili să-și mai dezvolte funcțiile reflexive, care nu sunt doar mai atenuate, ci efectiv eliminate de creier în măsura în care nu sunt exercitate. Faptul este demonstrat de tipul de interacțiune dintre adolescenți și de comportamentul lor general, pur reactiv și instinctual. Practic, în măsura în care comunicarea presupune în mod esențial o dimensiune reflexivă, generațiile expuse de timpuriu la ecran ajung incapabile să comunice, chiar dacă au impresia că tipul lor de comunicare, auto-referențial și realizat prin prescurtări și simboluri, este cel real. Generațiile digitalizate vor totul acum, după modelul realității digitale și reacționează refuzînd orice alternativă care presupune ascultare, limpezime, liniște. Incapabile de elaborarea unui argument, refuză din capul locului să asculte de autoritatea unuia, oricît ar fi de valid. De altfel, în măsura în care refuză limbajul uman natural, orice argument rațional, logic, devine pentru generațiile digitalizate inaccesibil.

Sper că am reușit să adun în rezumatul de mai sus partea principală a observațiilor făcute de Prof. Dr. Corina Grecu de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu (la data interviului, adică în 2015) în cadrul unui interviu acordat Pr. Prof. Vasile Grăjdian (https://www.youtube.com/watch?app=desktop&v=sv7hRfTtAT0). Cu siguranță am fi aflat mai multe despre felul în care ne afectează utilizarea ecranului dacă gazda emisiunii ar fi fost capabilă să asculte mai mult de treizeci de secunde, demonstrînd astfel în direct că ne putem baza în continuare pe sursele tradiționale de împrăștiere a minții fără a mai avea neapărat nevoie și de ajutorul dispozitivelor inteligente. Reflexivitatea doamnei profesoare a reușit cu toate acestea să depășească reactivitatea părintelui profesor, astfel încît am putut afla și înțelege cîteva lucruri importante. Indirect, am putut verifica avantajul unei gîndiri adunată prin disciplină, responsabilitate și, aș adăuga, bun-simț în fața unei impulsivități deghizată în vorbire liberă.

Așa cum este firesc în orice încercare de descriere și înțelegere, dna Grecu a început prin a defini inteligența artificială și viața artificială, propunînd o serie de distincții dintre care unele s-au pierdut inevitabil în fața întreruperilor permanente cu care s-a confruntat în cursul interviului. Mi s-a părut de reținut în special observația legată de faptul că „inteligența artificială încearcă să redefinească mintea omenească”. Esențială mi s-a părut și propunerea dnei profesoare adresată Bisericii de a reînvăța ascultarea. În situația de neînțelegere generalizată, produsă de pierderea comunicării reale, Biserica are marea șansă de a ne ajuta să ieșim din actuala criză a comunicării și, în plus, s-ar putea face auzită ea însăși într-o lume în care Biserica nu mai contează. O Biserică agitată, neașezată, incapabilă să asculte nu poate decît să contribuie la agitația, neascultarea și tulburarea din lume.

Merită reținut totodată faptul că prof. Grecu semnala încă de acum opt ani amenințarea transumanismului, atrăgînd atenția asupra felului în care copiii sunt pregătiți de mici să accepte și să-și dorească transformarea (din om în robot, de pildă, prin filmele, desenele și jucăriile cu transformers). Transumanul și transgenicul mizează pe posibilitatea descărcării complete a omului într-o mașină. Iar miza nu este puterea și performanța în sine, sublinia dna Grecu, nu este vorba doar despre o simplă augmentare individuală; miza este nemurirea și aceasta este superputerea promisă de ordinea digitală și dorită de om.

În ce mă privește, mi se pare necesară o serie de precizări suplimentare. De pildă, nu cred că virtualul digital ține de ordinea ficțiunii, de ordinea poveștii, așa cum s-ar putea crede din unele afirmații ale doamnei profesoare. Impresia mea este că virtualul tehnologiei digitale a generat o nouă categorie de ficțiune, o nouă formă de fantastic, diferit de cel pe care-l întîlnim în povestea tradițională. Povești s-au spus întotdeauna tocmai pentru că ele sunt legate de real, descriu situații reale cel puțin în plan moral. Parabolele sunt povești adevărate, chiar dacă nu sunt reale, chiar dacă personajele și situațiile descrise nu există în realitate. Miraculosul din poveste ne amintește de partea nevăzută, nu de partea virtuală a realității. Miraculosul este legat de real prin posibilitatea minunii, în timp ce virtualul este legat mai degrabă de magic, prin încercarea de a înlocui realul. Virtualul digital nu este posibil, nu are capacitatea de a deveni real, ci doar de a înlocui realul cu o pseudo-realitate, o realitate artificială, programată, științifică. Și aici revin la observația dnei Grecu despre redefinirea minții omenești prin inteligența artificială. Da, mintea poate fi redefinită, rescrisă, în măsura în care este separată de suflet. După cum observa și dna Grecu, sufletul este o ipoteză de care civilizația actuală consideră că se poate lipsi. Aș spune că locul sufletului a fost luat de minte, mai precis de inteligență, un proces îndelungat desfășurat în cultura occidentală încă din perioada medievală, dacă nu chiar din perioada antichității tîrzii (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2023/11/despre-originile-crestine-ale.html). O demonstrează amînarea Tainei Mirungerii și Împărtășirii în catolicism și în diverse ramuri ale lutheranismului și anglicanismului pînă la vîrsta de șapte ani, ca prag al vîrstei rațiunii, a capacității intelectuale de a discerne, precum și acceptarea validității botezului în confesiunile neoprotestante începînd cu vîrsta de opt ani. (Poate că forțez lucrurile, dar mi se pare că reducerea materiei cunoașterii la informație și reducerea corespunzătoare a funcției inteligenței la acumulare de informații a fost înlesnită și de sensul de „informație secretă” cuprins în termenul englezesc „intelligence”. În orice caz, este evident că inteligența ca acumulare de informație prevalează asupra sensului originar al latinescului „intelligentia”, care desemna putere de pătrundere și de discernere.)

Or, spre deosebire de ordinea virtuală care acționează exclusiv asupra unor stimuli cerebrali, povestea acționează mai ales asupra sufletului. Într-o poveste auzi cel puțin o voce, vocea interioară a cititorului, care-l reprezintă pe cititor în raport cu lumea ficțională a poveștii. Lectura dezvoltă exact reflexivitatea desființată de reactivitatea virtualului, indiferent că este vorba despre jocuri sau rețele. În cursul poveștii trecerile marcate de personaje îi amintesc în permanență cititorului transformat în ascultător de propriile treceri, ascunse în domeniul virtual, în care condiția ascultării este anulată și înlocuită de cea a consumului de material digital. Mediul digital interacționează cu noi, în timp ce ne lasă impresia că noi reacționăm cu el. Într-o poveste vezi lucrurile în măsura în care le auzi, în măsura în care asculți. Într-un scenariu virtual nu se ascultă nimic, doar se vede.

 Prin urmare, ar trebui să ne întrebăm nu doar cît de real este virtualul sau cît de real poate deveni el, ci și ce fel de ficțiune reprezintă realitatea virtuală, produsă prin medierea mașinii. În ce fel această mediere produce un nou tip de conținut, în ce măsură transformă înțelegerea oricărei forme de conținut, reducînd-o la categoria informației și în ce fel această nouă înțelegere îi transformă pe toți cei afectați de ea?

În același timp, este necesar să acordăm o atenție sporită și oricărui îndemn la liniște, ascultare și înălțare a inimii (https://dilemaveche.ro/sectiune/editoriale-si-opinii/situatiunea/sus-inima-611133.html), de retragere din virtual în vederea regăsirii de sine și a dezvoltării personale (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2009/10/avem-catre-domnul.html vezi și la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2023/06/umanismul-mistic.html). Cultura duhului dilematic a contribuit în România mai profund decît demența digitală descrisă de Manfred Spitzer la tulburarea și împrăștierea minții în special în mediul ortodox educat. 

Prin urmare, soluția nu constă în ascultarea în sine, care poate deveni oricînd ascultare de un sine deghizat în „dumnezeul din inima mea”, ci în ascultarea de Domnul. Doar ascultarea de Cuvîntul permite restaurarea comunicării reale. Indivizii expuși de mici la ecran nu mai pot comunica pentru că, de fapt, nu mai pot vorbi. Limbajul uman natural le-a devenit o limbă străină după cum realitatea le pare o țară străină, greoaie, înapoiată și plictisitoare. [Completare adăugată la 11:10: Realitatea este mai ales o țară periculoasă, unde dacă se-ntîmplă să mori, mori de-adevăratelea.]

Confuzia bine temperată

 

„Că Dumnezeu nu este al turburărei, ci al păcei”

1 Corinteni 14, 33 (Biblia sinodală, 1914)

 

Întreținerea confuziei nu urmărește producerea confuziei doar de dragul confuziei. După cum putem afla dintr-un text al lui Mircea Platon (https://www.scoalaclasica.com/post/mircea-miclea-%C8%99i-anti%C8%99coala-ardelean%C4%83), există o Tehnică a Confuziei, care permite creșterea controlată a confuziei. Sub presiunea ei, pacientul așteaptă cu disperare o idee clară și sigură. Așteaptă soluția. Și cu cît confuzia este mai mare, cu atît soluția poate fi mai absurdă, în ciuda clarității ei și cu cît pare mai salvatoare, cu atît poate fi mai mortală. Pe fondul confuziei poți pretinde „stabilitate de dragul schimbării” și să fii perceput totuși ca o minte lucidă, după cum arată M. Platon:

 

„Specific discursului dlui Miclea este că mereu semnalizează dreapta și face stânga, după cum am arătat și mai sus. De exemplu, se plânge de „politizarea” excesivă a școlii, dar apoi descoperim că acest lucru nu se referă la incompetență, ci la imposibilitatea de a fi înveșnicit într-un post pentru a face reformă școlii. Dl Miclea vrea stabilitate de dragul schimbării. Sau vorbește de „permisivitatea” prea mare și, când te gândești că atacă laxitatea morală a școlii și introducerea de pseudo-materii care favorizează această descompunere, descoperi că denunțul „permisivității” ascunde de fapt un atac la adresa memorizării. Sau asculți un discurs despre pericolele tehnologiei și apoi ești sfătuit cum să-ți droghezi și îmbolnăvești puțin copilul. Doar puțin, fiindcă așa e acum.” (https://www.scoalaclasica.com/post/mircea-miclea-%C8%99i-anti%C8%99coala-ardelean%C4%83).

 

Confuzia este un instrument excelent pentru echivalarea unor lucruri diferite și chiar opuse, pentru a face ca inacceptabilul să devină acceptabil în anumite condiții și într-o anumită măsură. Este utilă mai ales pentru că-i permite părintelui confuziei să ofere o pace pe care nu o cunoaște și o realitate pe care a pierdut-o.