Rezultatul care nu contează

 

După meciul cu Spania de la EuroU21, Albu (https://www.gsp.ro/fotbal/nationala/romania-u21-spania-u21-euro-2023-bogdan-racovitan-concluzii-701960.html) și Markovic (https://ziare.com/jovan-markovic/asta-e-romanianu-ai-ce-sa-faci-ce-deranjat-jucatorii-nationalei-u21-meciul-cu-spania-1811539) ne-au îndemnat să uităm acel meci. Dar este vreunul din meciurile naționalei mici sau mari din ultimii zece ani demn de reținut? De fapt, de fiecare dată cînd jucătorii, antrenorii și crainicii susțin că important este doar rezultatul, ei ne cer să uităm de pe acum și toate meciurile viitoare ale echipei României. Cum am ajuns de la meciuri de neuitat, la meciuri de uitat? De ce se străduiesc jucătorii și antrenorii să confirme convingerea unui intelectual român potrivit căruia „în toată istoria, mereu peste noi a urinat cine a vrut”?

Chiar dacă simpatia mea pentru Rapid vine mai degrabă din pietate față de tatăl meu, rapidist din anii ’40-’50, tot am fost surprins să-l aud pe Adrian Mutu declarînd că important în fotbal este rezultatul. Să spui asta ca antrenor al unei echipe care a cucerit inimile suporterilor pentru că a jucat întotdeauna din inimă, este ca și cum te-ai duce într-o ținută neîngrijită la ziua onomastică a prietenului tău cel mai bun: important este că ai venit, nu?

Dar dacă doar rezultatul contează, de ce să ne mai pierdem timpul urmărind meciul? Nu am putea să ne interesăm după meci, iar în tribune să fie doar psihopații care se eliberează prin violență? Dar de ce ar mai conta rezultatul jocului atunci cînd meciul a devenit o bătaie de joc?

Meciurile memorabile nu sunt niciodată determinate de rezultat, ci de joc, cel care a făcut ca și rezultatul, chiar și cel nefavorabil, să conteze. Ne amintim rezultatele doar acolo unde ele au fost rezultatul unui joc remarcabil, nu acolo unde ele au rezultat din absența jocului, adică din anti-fotbalul practicat la noi de peste zece ani. Tocmai pentru că nu au nici un fotbal de arătat, fotbaliștii români sunt atît de preocupați de tatuaje, care compensează nu doar pentru lipsa lor de imaginație de pe teren, ci și pentru lipsa lor de masculinitate, simulată inclusiv prin simularea faulturilor.

Pregătind meciul împotriva lui Real Madrid din finala Cupei Cupelor din 1983, Alex Ferguson, antrenorul lui Aberdeen FC, „le-a interzis jucătorilor să comunice cu familiile lor pentru a evita orice distragere a atenției. Soția mijlocașului Dougie Bell era însărcinată la acea vreme, dar nici măcar el nu a fost scuzat de regulile stricte ale lui Fergie. «Dacă intra în travaliu, ea trebuia să-l sune pe Fergie, nu pe soțul ei», își amintește căpitanul Willie Miller. În loc să fie descurajați de fermitatea managerului lor, jucătorii lui Aberdeen au fost la fel de înspăimîntător de hotărîți să-și pecetluiască succesul european. Alfredo Di Stefano, antrenorul lui Real Madrid la acea vreme, nu avea decît respect pentru ceea ce au realizat scoțienii: «Aberdeen are ceea ce banii nu pot cumpăra; un suflet, un spirit de echipă construit într-o tradiție de familie.»

(https://www.goal.com/en/news/rise-of-the-underdog-fergies-aberdeen-take-down-real-madrid/5m1ifwyd50um14vz72od4qoay)

Zece zile mai tîrziu, Aberdeen avea să cîștige și Cupa Scoției în finala împotriva lui Rangers:

„Fără să știe, în timp ce jucătorii sărbătoreau în vestiar cel de-al doilea trofeu al lunii, Ferguson, cu o față ca de tunet, îi desființa într-un interviu TV. «O mizerie de joc», tuna el, scutindu-i doar pe cei doi fundași centrali. «[Willie] Miller și [Alex] McLeish au jucat singuri împotriva lui Rangers... cîștigarea trofeelor nu contează. Nu avem dreptul să ne mîndrim cu această reușită. Standardele noastre au fost stabilite cu mult timp în urmă și nu voi accepta asta de la nici o echipă din Aberdeen.»

Black își amintește scenele de veselie din vestiar, «apoi, dintr-o dată, ușa s-a deschis cu un scîrțîit – ca și cum șeriful ar intra brusc într-un bar din vestul sălbatic. Ușa se zgîlțîia în balamale, iar el pur și simplu a început să ne toace. Asta a cam risipit buna dispoziție din toată povestea.»

Masa de sărbătoare de la Gleneagles a avut atmosfera unui priveghi și cel puțin un jucător, Gordon Strachan, a plecat în semn de protest față de reacția antrenorului.” (https://www.theguardian.com/football/2023/may/10/alex-ferguson-aberdeen-real-madrid-1983-final-40-years-on; vezi intervenția lui Ferguson la https://www.youtube.com/watch?v=QxC6A11Qruk)

Despre casele curățite și împodobite, dar lipsite de apă

 

„Cînd duhul necurat a ieșit din om, umblă prin locuri fără apă, căutînd odihnă și nu găsește.” (Matei 12, 43)

 

Cum își poate găsi odihna un duh necurat într-un loc curat, într-o casă „golită, măturată și împodobită” (v. 44)? La drept vorbind, de vreme ce duhul necurat este tulburat în ființa lui, împotrivirea lui față de Dumnezeu determinîndu-i neașezarea veșnică, el nu-și poate găsi odihna nicăieri și niciodată. De aceea, un loc odihnitor nu poate decît să-l tulbure și mai mult. Nu-i ușurează chinurile decît un loc tulburat la rîndul lui. Duhul necurat nu poate găsi acest loc în natură, care poate fi distrusă de om dar nu-și poate pierde așezarea în care a fost întocmită de Creator, ci doar în om, și anume, în omul care-și caută la rîndul lui odihna în locuri fără de apă, adică fără viață.

În capitolul 12 al Evangheliei după Matei, Hristos ne arată că simpla curățenie a casei noastre nu doar că nu ne apără de rău, ci o face chiar mai potrivită răului cîtă vreme rămîne goală. Un loc trebuie curățit în vederea locuirii, nu în vederea curățeniei. În acest sens, în condițiile în care pentru numeroși ortodocși români expresia „Doamne ajută!” înseamnă în general doar șanse mai mari de noroc decît formula „hai noroc!”, dl Vasile Bănescu are dreptate să condamne formalismul religios pe care este întemeiată de regulă această formă de adresare în mediul ortodox actual. Chiar Hristos ne spune că „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 7, 21). „Să fie bine ca să nu fie rău” nu este neapărat un principiu creștin de viață, chiar dacă este decorat prin formule precum „Doamne ajută!” sau „cu Dumnezeu înainte!”

Ce înseamnă „ajută” este tot atît de limpede pe cît de neclar este pentru majoritatea ortodocșilor ce înseamnă „Dumnezeu”, fapt care favorizează subordonarea lui Dumnezeu ideii de ajutor. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu ne ajută, ci că ajutorul dumnezeiesc este diferit iar uneori chiar se opune ideii omenești de ajutor. De regulă, ne raportăm la ajutor din perspectiva unei înțelegeri corupte a binelui, care nu pleacă de la adevărul lucrurilor, ci de la adevărurile care ne convin. Această înșelare ne face să credem în și să cerem ajutorul unui Dumnezeu fictiv, Dumnezeul nostru, cel care ne convine, împotriva Dumnezeului cel Viu, pregătit să ne ajute în moduri care cel mai probabil nu ne convin. În acest sens, părintele Schmemann scria:

 

„Pentru creștinism, criteriul nu este ajutorul. Adevărul este criteriul. Scopul creștinismului nu este de a-i ajuta pe oameni împăcându-i cu moartea, ci de a revela Adevărul despre viață și moarte, pentru ca oamenii să poată fi mântuiți de către acest Adevăr. Mântuirea însă, nu numai că nu este identică cu ajutorul, ci este, de fapt, opusă lui. Creștinismul este în conflict cu religia și cu secularismul, nu pentru că acestea oferă „ajutor insuficient”, ci tocmai pentru că acestea „sunt de ajuns”, pentru că „satisfac” nevoile oamenilor. Dacă scopul creștinismului ar fi să înlăture de la om teama morții, să-l împace cu moartea, atunci nici nu ar fi nevoie de el, întrucât alte religii au făcut aceasta, într-adevăr, mai bine decât creștinismul. Iar secularismul este pe cale să producă oameni în stare să moară cu bucurie, cu toții împreună – și nu doar să trăiască – pentru triumful Cauzei, oricare ar fi aceasta.” (Pentru viața lumii, Basilica, 2012, p. 127)  

 

Însă părintele Schmemann nu critica această concepție terapeutică despre Dumnezeu de pe pozițiile gnosticismului practicat de elita pretins creștină din România, ci o făcea în acord cu adevărul creștin care ne este tot mai străin. A critica credința întunecată într-un Dumnezeu care îmi rezolvă problemele de pe pozițiile credinței iluminate într-un Dumnezeu care poate fi doar căutat, dar niciodată găsit, precum Dumnezeul ortodocșilor educați, este o propunere poate chiar mai străină de mesajul Evangheliei decît acest vag „Doamne-Doamne” al poporului simplu. În pasajul de la Matei, cap. 12, Hristos ne arată că atît Dumnezeul sigur al formalismului religios (al Legii, dar și al superstițiilor), cît și Dumnezeul nesigur al înțelepciunii universale lasă casa noastră goală, expunînd-o instalării demonilor.

Casa noastră poate fi măturată prin respectarea unor obligații morale, religioase sau chiar magice și poate fi împodobită prin cultivarea înțelepciunii: „Regina de la miazăzi se va scula la judecată cu neamul acesta și-l va osîndi, căci a venit de la marginile pămîntului ca să asculte înțelepciunea lui Solomon, și iată aici este mai mult decît Solomon.” (v. 42). De fapt, aici este mai mult chiar și decît Pleșu, ar trebui să precizăm în contextul actual al confuziei dintre cultură și cultura Duhului, confuzie produsă și întreținută de elita intelectuală ortodoxă cu sprijinul unor ierarhi și teologi ortodocși.

Contrar convingerii comune, nici curățenia sufletească, nici dobîndirea înțelepciunii nu-l aduc pe Dumnezeu. Una dintre cele mai grave erori, justificată în mod special printr-o sensibilitate umanistă, este de a crede că „noblețea spiritului” și curățenia morală sunt forme veritabile de sfințenie. În creștinism însă, curățenia este la fel de îndepărtată de sfințenie ca și starea de păcat. Potrivit înțelegerii creștine, sfințenia este starea de locuire împreună cu Dumnezeu în Dumnezeu, este urmarea găzduirii lui Dumnezeu, este o iradiere a prezenței lui Dumnezeu chemată și primită neîncetat. Dar atunci cînd sunt lipsite de Dumnezeu, curățenia și înțelepciunea ajung să fie locuite de duhurile rele și din acest motiv „se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintîi” (v. 45). Ce înseamnă asta? Înseamnă că atît curățenia asigurată prin formalismul religios, cît și împodobirea realizată prin cultivarea înțelepciunii și acumulare spirituală pot lesne să fie transformate în instrumente ale necurăției. Curăția formală și căutarea oarbă a lui Dumnezeu pot oferi o falsă odihnă percepută ca o formă de satisfacție care ascunde starea de neodihnă a posesiunii demonice, după cum o demonstrează tocmai schimbul recent de replici, tot mai înveninate, dintre adepții împodobirii și cei ai curățirii.

Gîndul de zi (109)

 

Prin chiar opoziția la căsătoria redefinită în sens anticreștin, creștinii riscă să permită redefinirea căsătoriei creștine ca practică sexuală normală, ratînd astfel normalitatea căsătoriei, care nu poate fi redusă la un comportament sexual, oricît de natural ar fi el. De pildă, o căsătorie heterosexuală care nu este decît un terminal al rețelelor de socializare este întemeiată pe o relație cel puțin la fel de coruptă spiritual precum cea implicată într-o relație homosexuală.