EUropa – un nou sezon

Fanii au primit cu bucurie vestea continuării serialului fantasy EUropa, un nou sezon fiind lansat cu doar două zile în urmă (https://www.mediafax.ro/cultura-media/emmanuel-macron-si-klaus-iohannis-vor-lansa-sezonul-cultural-franta-romania-17708384). Noutățile au fost anunțate deja în discursului lui Macron cu ocazia aniversării a 100 de ani de la încheierea Primului Război Mondial. În viziunea lui Macron, naționalismul este principalul vinovat pentru cele două războaie mondiale. Imperialismul german este o victimă inocentă.

Un jurnalist de la The Wall Street Journal este însă de părere că „în Europa Centrală şi de Est, războiul a demonstrat valoarea, nu pericolele, naţionalismului. A distrus imperiile birocratice transnaţionale care le negau libertatea polonezilor, lituanienilor, cehilor şi multor altora. [...] Postnaţionalismul este o fantezie occidentală, nu o tendinţă la nivel global, iar pacea durabilă nu poate fi construită pe o bază atât de instabilă.” https://www.mediafax.ro/externe/wall-street-journal-gafa-lui-emmanuel-macron-despre-nationalism-europa-occidentala-confunda-lectiile-primului-razboi-mondial-cu-adevaruri-universale-17650919

Cu siguranță, jurnalistul american nu l-a frecventat pe Lucian Boia, altfel ar fi știut că nici o națiune nu este destul de mare pentru a împiedica marșul istoriei către împlinirea unei Europe Mari, alcătuită din mai multe minorități inferioare și una superioară, cea germanică. Un proiect nu atît anti-naționalist, cît anti-național, care promovează „o EUropă unită a unor naţiuni-minoritare dominate de majoritatea relativă a naţiunii-minoritare germane” (Mircea Platon, „Dînd târcoale Marii Uniri de la 1918: cu donuts și soda pops”, Convorbiri Literare, noiembrie 2018, http://convorbiri-literare.ro/?p=10435, un eseu din care putem înțelege că succesul unui curent de gîndire, precum cel al „Școlii Boia”, nu depinde neapărat de calitatea și valoarea ideilor și nici măcar de oportunitatea lor, ori de raportul dintre cerere și ofertă. Depinde exclusiv de ofertă, în virtutea principiului că pînă la urmă publicul o va accepta din simplul motiv că este unica ofertă rațională, corectă, sănătoasă. Poate că ar trebui să schimbăm stadionul, ori să închidem televizorul înainte de a ne obișnui cu lipsa de gust și toxicitatea gogoșilor și sucurilor și serialelor fantasy pe care elita intelectuală ni le oferă cu atîta generozitate).

Terapia de șoc prin unde radio

Mă distrează să aud cum combat komisarii culturali de la Radio România Cultural (RRC) știrile false. Adevărul nu este decît un pretext pentru fabricarea și lansarea minciunii globale. Adevărul apare pe blazonul celor mai mari impostori. Fără conceptul de adevăr nu poți elabora o cultură fake. Fără o cultură fake nu poți construi o pseudo-realitate.

În majoritatea ocaziilor în care numele lui Donald Trump este menționat pe postul național de radio, de regulă el apare însoțit de numele actualului reprezentant al adversității față de libertate și democrație, Vladimir Putin. De pildă, într-o prezentare recentă a festivalului de film documentar de la Amsterdam, Trump a apărut în prezentarea RRC în compania generalului sîrb acuzat de genocid Ratko Mladici, a dictatorului Putin și a antidemocratului Viktor Orbán (http://radioromaniacultural.ro/ilustrata-din-amsterdam-idfa-2018/).

Mladici trebuia invocat în acest context pentru a-i convinge pe oameni de potențialul criminal al angajării creștine. La rîndul lor, Trump și  Orban trebuie demonizați pentru că recunosc caracterul indispensabil al creștinismului în conservarea, păzirea și transmiterea naționalității unei țări europene sau non-europene (vezi Lee Congdon, „Viktor Orbán and the Hungarian Resistance”, Modern Age, Fall, 2018, p. 19, https://home.isi.org/sites/default/files/MA_60.4_Congdon_Essay%232.pdf?width=640&height=700&iframe=true

O țară în terapie

Olaf Tempelman, fostul corespondent al ziarului olandez Volkskrant la Bucureşti, vorbitor de română, autorul cărții „Primăvara românească/ Roemeense lente”, „remarcă la Adina Pintilie un concept-cheie: altfel decît norma.

După căderea unei dictaturi, ideile cu care au fost îndoctrinați locuitorii acelei țări sînt puse sub semnul întrebării. Pentru România de după 1989 a fost inventată expresia «țară în terapie». [...] Filmul Adinei Pintilie (Nu mă antinge-mă) poate fi considerat cinema-în-terapie sau cinema-ca-terapie.”

http://radioromaniacultural.ro/ilustrata-din-amsterdam-idfa-2018/

Natura noastră?

„Tema «Our Nature» explorează natura umană, a sinelui interior, cât și raportul dintre individ și mediul înconjurător.” https://www.modernism.ro/2018/07/26/program-de-rezidenta-art-science-la-trieste-scientifica/

  

*

„— Ce a rezultat în urma acestei experiențe, acestei rezidențe?

— Am produs niște containere în care sînt niște organe de animale, un plămîn, un ficat, o inimă care sînt deceluralizate – acesta este un proces care se folosește de obicei pentru transplanturile de organe [...] am vrut să păstrez starea asta incertă a organelor, în momentul în care sînt doar o fantomă, doar un schelet, fără celule, deja sînt deprivate de identitatea lor celulară, sînt într-o stare fantomatică în așteptarea probabil a fi cultivate cu alte celule și a face parte dintr-un alt corp și mi s-a părut foarte poetică ideea asta și asociată și cu estetica de laborator, mi s-a părut foarte bine.”

https://radioromaniacultural.ro/our-nature-rezidente-artistice-in-6-institute-de-cercetare-din-trieste/

Catedrala Dumnezeului necunoscut

„Şi Pavel, stând în mijlocul Areopagului, a zis: Bărbaţi atenieni, în toate vă văd că sunteţi foarte evlavioşi. Căci străbătând cetatea voastră şi privind locurile voastre de închinare, am aflat şi un altar pe care era scris: «Dumnezeului necunoscut». Deci pe Cel pe Care voi, necunoscându-L, Îl cinstiţi, pe Acesta Îl vestesc eu vouă.” (Fapte, 17:22-23)

Avem un altar, avem un dumnezeu necunoscut, avem un popor evlavios. Nu ne lipsește decît un Pavel.

Sfințirea Catedralei Mîntuirii a avut loc în ziua în care o sărbătorim pe Sfînta Mare Muceniță Ecaterina (din Alexandria). Ecaterina „deprinsese înţelepciunea tuturor făcătorilor de cărţi, celor de demult, a lui Homer, a lui Virgiliu, Aristotel, Platon şi ale celorlalţi. Dar nu numai ale filosofilor, ci şi cărţile doctorilor le-a deprins bine, ale lui Asclipie, ale lui Hipocrat, Galin şi, în scurt, tot meşteşugul ritoricesc şi silogistic a învăţat, încât toţi se mirau de înţelepciunea ei.” (https://doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfintei-marei-mucenite-ecaterina).

Provocat de argumentele Ecaterinei împotriva cultului păgîn, Împăratul Maximin a adunat din elita timpului cincizeci de învățați în vederea unei dezbateri publice care să anuleze obiecțiile Ecaterinei. Nu numai că Ecaterina le-a desființat argumentația, dar unii dintre ei s-au convertit la creștinism. Prin urmare, au fost uciși de Maximin. Așa cum au fost și toți cei care, după ce au vizitat-o pe Ecaterina în temniță, s-au creștinat.

Istoricii moderni consideră că Ecaterina nu a existat și că în realitate hagiografia creștină a transformat un personaj păgîn, Hypatia din Alexandria, ucisă de creștini pe la începutul secolului V (viața ambelor personaje a fost dramatizată, Hypatia în filmul Agora, iar Ecaterina în Decline of an Empire (https://en.wikipedia.org/wiki/Decline_of_an_Empire)

 Cîtă vreme în România vom continua să cinstim un Dumnezeu necunoscut, Ecaterina nu are nici o șansă în fața Hypatiei. Asemenea Ecaterinei înainte de convertire, Biserica Ortodoxă Română declară: „Eu bărbat necărturar nu voiesc a avea!”BOR nu este interesată de bărbați creștini, ci de bărbați cărturari. Calitatea de intelectual a ajuns să reprezinte în ortodoxia românească de astăzi o garanție a angajamentului creștin.

BOR petrece mîndră între „bărbați cărturărești”, fără să fie deranjată de faptul că nici unul dintre aceștia nu este creștin. Pentru că relația cu creștinii, în lumea de astăzi, este compromițătoare. Creștinii te fac de rîs: „Şi auzind despre învierea morţilor, unii l-au luat în râs, iar alţii i-au zis: Te vom asculta despre aceasta şi altădată.” (Fapte, 17:32)

Noi și „Ceilalți noi”

Cît de românești sînt agresivitatea, mitocănia, egoismul, oceanul de răutate în care se scaldă astăzi România? De ce omenia, cumpătarea, cuviința supraviețuiesc numai în acele zone rurale care nu au fost expuse influenței pornografiei fizice și spirituale răspîndită în societatea noastră de agenții patogeni din cultura și subcultura română? De ce supraviețuiesc ele doar în nord, în Maramureș, Bucovina, Republica Moldova și în unele petice din sud?

„Ăștia sîntem noi” spunea exemplar Grigore Leșe în cadrul unei ediții al singurei emisiuni de cultură veritabilă peste care am dat în ultimii treizeci de ani, Vedeta populară (https://www.youtube.com/watch?time_continue=472&v=dQXJ-Zpv7ng), noi „cei învăluiți în cețurile tainei”.

De ce se realizează Festivalul Dilema Veche tocmai la Alba-Iulia (https://www.activenews.ro/stiri/A-sponsorizat-cu-sute-de-mii-de-euro-Dilema-lui-Plesu-iar-azi-Mircea-Hava-se-plange-ca-nu-are-bani-pentru-aniversarea-Marii-Uniri-la-Alba-Iulia-153521)? Pentru că urmele Unirii și forța ei simbolică încă pulsează acolo, pentru că există încă o taină în acele locuri. Nu m-ar mira ca următoarele ediții ale festivalului Dilema să aibă loc la Putna, la Bistrița sau în oricare alt loc unde mai bate inima românească.

De fiecare dată cînd românii și-au exprimat noblețea sufletească și sensibilitatea au fost loviți ca un copil bun și încrezător care trebuia transformat într-o fiară sau într-un imbecil. Indiferent că a fost personal sau caracteristic pentru o generație întreagă, fiecare gest de demnitate și eroism din istoria noastră a fost trecut cu vederea atunci cînd nu a fost pus pe seama elitei cu aceeași finețe interpretativă cu care comuniștii români revendicau Răscoala din 1784; în fiecare monument național s-a aruncat sistematic cu murdărie. După 1990, Experimentul Pitești s-a aplicat la scară națională de noii noștri eliberatori, deveniți tutori, părinți spirituali, „asistenți maternali” ideologici, care au penalizat fiecare gest de delicatețe printr-o corecție de dezintegrare sufletească și spirituală, pînă cînd majoritatea a devenit handicapată sufletește, imună la prezența sufletească a celuilalt.

Noi nu am fost niciodată sensibili, creativi, curajoși, demni, generoși și îngăduitori, ni s-a tot spus din 1990 încoace, pentru că nu trebuia să fim așa, ci doar altfel: trebuia să fim agresivi, vulgari, inepți. Noblețea a fost rezervată elitei. Sigur, rămîneam liberi să ne revendicăm valori morale, culturale și spirituale și chiar eram invitați să o facem, dar cu o condiție: să o facem în numele celuilalt. Reperele identității ne erau furnizate și condiționate de relația cu celălalt (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2018/10/referendumul-alteritatii.html). În noi totul era stricat iremediabil, în celălalt totul era de un bine incoruptibil. Am putut deveni „ceilalți noi” după ce fiecare dintre noi s-a lăsat transformat într-un celălalt „eu”.

„Noi sîntem ceilalți”, afirmă lămuritor unul din articolele de credință ale noii ordini morale și religioase (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2018/11/monstruoasa-alianta.html). Sloganul sună bine: din păcate, mesajul nu este doar ospitalier, atent, provocator, curajos. Este mai ales înșelător. Adică exact așa cum trebuie să fie autorii unei prefaceri magice al cărei scop este ca „ceilalți” să devină „noi”, să-l înlocuiască pe noi.

„Pe mîna cui am ajuns?” se poate întreba doar un Doctor Frankenstein (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2018/11/pe-mina-lor.html) care a încercat să facă ceva viu din ceva mort. La noi, însă, Frankenstein a încercat să facă altceva din ceva care era deja viu. De fiecare dată a ieșit ceva mort sufletește. Cu toate acestea, întrebarea nu trădează nici o tresărire de vinovăție sau responsabilitate din partea personalului medical care ne-a tratat. Din punctul ei de vedere, echipa lui Frankenstein nu are nici o vină pentru că pacientul nu mai răspunde la comenzi. Pentru că experimentul a reușit: pacientul nici măcar nu mai este interesat de comenzi. Nu mai este interesat de nimic, decît de propria supraviețuire.

„Noi” sîntem cei învăluiți în taină și care apărăm această taină; „celalți noi” sînt alcătuiți din cei care încearcă să o distrugă, pe de o parte, și din cei în care taina a fost distrusă, pe de alta.         

Peștera și Catedrala

„Priviți, mărețe umbre...”

„Suntem dinaintea unui ceas astral”, își începe Pr. Conf. Dr. Constantin Necula salutarea evenimentului sfințirii Catedralei Mîntuirii (http://ziarullumina.ro/-catedrala-139210.html; un comentator observă pe bună dreptate: „Poate fi numit ,,astral” un eveniment închinat lui Dumnezeu ?”) Este astral, într-adevăr, în măsura în care are de-a face cu aștri și, mai ales, cu soarele. Cu soarele pe care vrem să-l vedem sau nu vrem să-l vedem.

Una dintre cele mai puternice predici de Crăciun pe care o cunosc vine de la un actor: Dan Puric în Peștera Bolii (https://www.youtube.com/watch?v=4DjYHipTLI0). Vine de la cineva care interpretează personaje care dispar odată cu reprezentația. De la un cunoscător al umbrelor.

Astăzi, cînd sîntem asaltați de specialiștii în realitate care ne vorbesc despre umbre, rarii cunoscători ai umbrelor care ne vorbesc despre realitate, precum Dan Puric, sînt ignorați. Cînd Regatul de Mijloc este cuprins de rău, Umbrele devin reale iar realitatea devine secundară și întîmplătoare. Ca și cum nu ar fi destul că ne naștem printre umbre și că trăim printre umbre, am început să credem și că facem parte dintre ele. Soarele este ceva în plus, ceva nedorit și de neimaginat, este o calamitate, un fenomen apocaliptic. Sînt călători în metrou care renunță să mai scoată o carte din cauza ostilității tacite a utilizatorilor de iphone. De aceea, un profesionist al umbrelor trezit la realitate nu poate vorbi niciodată direct despre soare, ci mai întîi despre soarele pe care-l evităm, pe care-l refuzăm, ascunzîndu-ne după și printre umbre.

Catedrala Mîntuirii ar fi trebuit să fie dacă nu o casă a Soarelui, cel puțin o peșteră deschisă spre Soare. Dar actualul personal auxiliar, de la Patriarh la ultimii funcționari bisericești, este interesat mai degrabă de prefacerea adevărului într-un contur al cărui conținut urmează să fie umplut de specialiștii în realitate furnizați de elita neognostică, de manipulatorii de umbre.

Cîtă vreme Mihai, Ștefan, Corvin nu sînt decît niște umbre, ne vor fi lăsați. Ne putem împărtăși cît vrem de umbra lui Hristos. În acest scop, pentru ca umbrele să fie cu adevărat mărețe și convingătoare, ne-au fost create toate condițiile pentru ca nu cumva să dăm de trup, de realitate. Ne-au fost aduse pînă și niște ecrane suplimentare, un ecran în care umbrele mărețe ale trecutului se amestecă cu umbrele neînsemnate ale strănepoților din prezent:

„Credincioşii care doresc să participe la slujba de sfinţire a Altarului Catedralei Naţionale sunt aşteptaţi pe esplanada din faţa Catedralei Naţionale, unde vor putea urmări slujba Sfintei Liturghii pe ecranele special montate.” http://basilica.ro/programul-sfintirii-catedralei-nationale/
 

Satul românesc la răscruce

Pare că toate forțele bune și rele s-au unit pentru a opri satul românesc la răscruce. Răscrucea este locul unde așteaptă dracul. Este locul unde tovarășul de gașcă sau domnul serios și binevoitor te pot face să te oprești din drumul drept, îndemnîndu-te să o iei în dreapta sau în stînga, spre locurile unde te poate jefui de scop, motivație și înzestrări.

În dreapta, satul românesc cunoaște îndrăcirea prin prosperitate și confort. Dacă o ia spre stînga, va întîlni îndrăcirea prin sărăcie și violență. În dreapta este drumul spre Ciugud. În stînga, cel spre Las Fierbinți, program de interes cultural național.

Calea rămîne însă tot înainte; nu pentru că înainte se află viitorul, sau progresul, ci din simplul motiv că orice drum vine de undeva (vezi https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjo-OKMMOHczcCDt8XgATd67GZmkWwcNb9PQcriKlVkJKfuN7wUMtWK6NaPxFqjWI1zVxvF1qwki-a5Ete81kB08BHs54S7L35MfdQk5cWBCEut_oerR9dZm2ICnTmotG5RH3Dc03nxUd5M/s1600/Baciu_Holbav_C3_09IMG_9857final.jpg). Calea nu începe cu noi, ci se află în continuitatea unui trecut care, din cîte se vede, începe să nu ne mai intereseze.

 Cred că dincolo de observațiile pertinente ale cercetătorilor (https://radioromaniacultural.ro/azi-la-radio-romania-cultural-texte-si-pretexte-27/) care au inițiat înregistrarea crucilor de piatră din sudul României (https://monumentelarascruce.ro/), trebuie precizat totuși că aceste cruci nu au fost ridicate în primul rînd pentru a satisface vanitatea ctitorilor, ci că ele au reprezentat mai degrabă gesturi de mulțumire pentru depășirea răscrucilor vieții, semne de protecție și încurajare pentru generațiile viitoare de călători. Mai ales, au reprezentat o declarație: chiar dacă dracul stăpînește răscrucile, calea este a Domnului – calea este Domnul.

În urma unui incendiu clădirile sînt mistuite, iar oamenii încearcă să scape fugind. Dar atunci cînd vine un incendiu spiritual, clădirile rămîn în picioare, iar oamenii își văd în continuare de ale lor, deși sufletele sînt cele care le-au fost mistuite.

„Mă simt întotdeauna ca într-o staţiune” spune un vizitator despre Ciugud. „Tot (sic!) îmi place la comuna Ciugud”, declară altcineva și explică: „Absolut tot. Oameni, locul, viaţa liniştită, viaţă ca la oraş, liniştită, ca la ţara. Absolut tot. S-a modernizat tot. E... Aproape că nu ne vine să credem cum era Ciugudul înainte şi cum arată acum.”

În plus, „Primăria a amenajat şi o zonă industrială, unde s-au investit zece milioane de euro şi au fost înfiinţate peste o mie de locuri de muncă. Din afacerile derulate aici primăria câştigă anual două milioane şi jumătate de lei. Şi pentru că le este tuturor bine, la Ciugud, pe străzi, este internet WI-FI. Gratuit, desigur!” (https://www.digi24.ro/stiri/economie/bani-afaceri/ciugud-comuna-care-arata-mai-bine-ca-majoritatea-oraselor-din-tara-925553?fbclid=IwAR39d85oXzxgeQmUjcRP0Dw7771nZtkfIBridJ2k-sV5mTO3HeXZk6onG14).

Dar un sat nu ar trebui să aibă amenajată o zonă industrială, și nici nu ar trebui să fie transformat într-o stațiune. Ar trebui să rămînă un sat.

Orice sat, adică orice „comunitate a pămîntului”, în termenii lui Wendell Berry, se organizează potrivit unei anumite înțelegeri a naturii și a omului determinată de o anumită înțelegere a lumii; oricît de diferită ar fi această înțelegere de la o comunitate la alta, ceea ce rămîne fundamental este convingerea că lumea și omul sînt create de un Creator (vezi https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiZaHhslml9ybTI9H9wNEOdDsRFTdXVbOnuyT3kRsZAWZbcXajhwts6v4MlghggqJ3bhOcDJx7OyFPXL6agciiUfVcao2wMg0N_ir-HhfHBVG-TejXL-Kk8fhwtR3Dt_PPXGgyLYF9N5UHw/s1600/Baciu_Holbav_C3_08IMG_1601final.jpg) 

Dacă o iei la dreapta sau la stînga mergi singur, fără Creator. Mergi fie cu viitorul „orange” oferit de UE, fie cu trecutul „comunist” cenușiu, cu țăranul primitiv și abrutizat de sărăcie și incultură, mergi cu „Rusia”. Dar în ambele cazuri încetezi să  mai respecți în primul rînd creația și Creatorul, adică tocmai reperele fundamentale ale culturii populare românești, respectînd mai degrabă bunăstarea:

„Ciugudul şi-a asfaltat până şi drumurile agricole. Au fost primele din ţară! Sunt 30 de kilometri care leagă trei comune, şapte sate şi deservesc 2500 de hectare de teren şi 15 ferme. Iar localnicii au priceput că bunăstarea rămâne, doar dacă-i tratată cu respect.”

Un sat creștin are o înțelegere creștină complexă, delicată și nuanțată a naturii, a omului, a locului și a istoriei. Un sat global are o înțelegere mecanică, reducționistă și artificială a relației dintre om și natură și dintre oameni.

„Cu dreptunghiuri de gazon verde la porţi şi acoperişuri de aceeaşi nuanţă, cu drumuri asfaltate şi corespunzător marcate... chiar şi hăt dincolo, între parcelele agricole, locul pare, privit de sus, decupat din landurile bavareze. Dar nu e. Este Ciugudul Albei.”

Este important de unde privești o realitate: vedem satul dinspre oraș, sau îl vedem dinspre sat? Nici măcar satul nu se mai vede pe sine dinspre el, ci dinspre UE, dinspre realități pe care nu le-a cunoscut niciodată și pe care nu le poate înțelege în termenii satului (vezi https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEghhy80yI5pyyDHm-0j0dgHZ2dRJdbyXj_9Xj4nvvr6FjKOseH5SfJSFMaFz92QNoczI24jg1sQ0CyC10L9rgtAZaHCtJE7Mz1qAmEDnfNoban8mFPb9HjD2Cy9CVPbtb2KShlpo17TXn-n/s1600/Baciu_Holbav_C3_05IMG_0049final.jpg) 

Pentru că lumea nu este făcută ca o organizație suprastatală, ci ca o ordine de comunități locale, istorice, legate prin relații personale. satul normal nu poate percepe ceva ieșit din ordinea lumii (Moromete 2 se bucură de tăierea salcîmului, care fusese o tragedie în Moromete 1; Moromete 2 nu mai înțelege ce se întîmplă cu el și cu lumea).

Văzut de sus, din cerul fals ca un tavan fals al UE, și de aceea și de jos, de la firul gazonului american, satul Ciugud pare din altă țară, dintr-o țară ca afară. Chiar este din altă țară – din toate țările și din nici una. Are wi-fi free, poate comunica liber, dar nu mai are ce să comunice. Exact ca în filmul Truman Show (https://en.wikipedia.org/wiki/The_Truman_Show), în care locuitorii din Seahaven Island rosteau replicile unui scenariu care le-au fost oferite în prealabil de un regizor care îi ținea locul lui Dumnezeu într-un cer fals.

Știm că mergem pe drumul drept și după răscrucile pe care le întîlnim de-a lungul lui, așa cum știm că am luat-o la dreapta sau la stînga din absența oricărei răscruci.

RCR

Pielea respiră, casa respiră, pămîntul respiră,

și noi respirăm prin plămînii artificiali conectați la nimic.

Ziua respiră, noaptea inspiră,

creația ne poate face cîtă respirație gură la gură vrea ea

se poate așeza chiar pe toracele nostru

căci inima noastră tace în siguranță

în moartea unde-i îngropată
comoara noastră.

Un proiect anacronic

Întrebarea nu este cît a costat și va mai costa Catedrala Mîntuirii Neamului și nici dacă realizarea ei este oportună sau nu (https://www.activenews.ro/stiri-mass-media/RFI-scrie-despre-%E2%80%9EO-catedrala-care-divizeaza-.-Raspunsul-lui-Catalin-Sturza-153553); întrebarea este pe cine mai reprezintă Catedrala Mîntuirii după Referendumul din 6-7 octombrie 2018? Pentru cine este ea ridicată? Este ridicată pentru slava Sfintei Treimi și pentru cinstirea neamului într-un moment al istoriei cînd românii sînt lipsiți de  conștiința de neam și de conștiință creștină. Este un proiect anacronic.

Este motivul pentru care mă bucur de această catedrală. Spre deosebire de tefeliștii ortodocși, care îi apreciază mai degrabă actualitatea și oportunitățile, precum spitalul din cadrul complexului CMM. În treacăt fie spus, nu m-ar mira ca agenții de securitate să-i îndrume către cel mai apropiat spital pe sărmanii naivi care ar solicita o internare închipuindu-și că „neamul” i-ar include și pe ei din simplul fapt că le-a fost confirmat statutul de „ctitor”. Planul de internare va urma mai degrabă căile bănuite ale omului, decît pe cele nebănuite ale Domnului.

„La cathédrale exaspère donc une partie de la population qui estime ce projet anachronique et disproportionné alors que les priorités ne manquent pas” ne spun (de fapt, ne recomandă) progeniturile Revoluției Franceze (http://www.rfi.fr/emission/20181118-roumanie-cathedrale-divise?fbclid=IwAR2jmVwYrisMIKcRXHs21SaxRpzUZDKUYp9Hw-QyzMvk4gehbgEQgnbPcgU&ref=fb). Mi se pare că există o ironie savuroasă în faptul că subcultura anticulturală de astăzi valorifică stilurile „retro” și „vintage”, dar respinge orice trecut marcat de adevăr.

Catedrala este disproporționată pentru că este anacronică, nu pentru că este mare. Nu pentru că este scumpă. Dacă Catedrala ne divizează din cauza banilor, înseamnă că societatea noastră nu este decît o peșteră de tîlhari. Din fericire, adevăratul motiv al divizării noastre nu îl reprezintă banii, oricît de mult ar dori ierarhii ortodocși să cadă la pace și să negocieze procentele contribuțiilor de stat și particulare, ci adevărul. Catedrala Mîntuirii este anacronică pentru că vorbește despre adevăr, pentru că este un semn al adevărului. Adevărul a fost de regulă anacronic, inoportun, inutil. Astăzi, mai mult decît oricînd.

Avem nevoie de o asemenea Catedrală astăzi cu atît mai mult cu cît nu avem nevoie de ea. Cu atît mai mult cu cît nici ierarhii ortodocși nu au nevoie de ea, ci doar de registrul (mă rog, fișierul) cu intrări și ieșiri. Avem nevoie de ea cu atît mai mult cu cît nu ne pasă, ori chiar ne deranjează. Nu ne deranjează neapărat mărimea ei, ori suma investită: ne deranjează adevărul pe care Catedrala îl reprezintă. Avem nevoie de ea acum pentru că deși apare acum, ea nu este din acum, ci dintotdeauna: la fel ca orice biserică creștină, Catedrala Mîntuirii vine în mai mare măsură din adevăr decît din beton și fier și sticlă.

Din acest motiv, eu aș fi făcut-o încă și mai mare.

Întrebarea nu este cît a costat și va mai costa Catedrala Mîntuirii Neamului: întrebarea este de ce este nevoie de ea. Este întrebarea pe care elita atee se teme să o pună și la care elita creștină apostată se teme să răspundă.

Atunci cînd adevărul nu mai este o prioritate pentru om, de la individ la familie la trib la neam la civilizație, atunci de regulă îi cam ia dracul pe toți.

Cu spitale și școli și autostrăzi și catedrale cu tot.

Serviciile de insecuritate

Am aflat dintr-o emisiune a unui post de radio convențional numit „cultural”, că România se află pe locul doi în topul migrației:

„Din numărul din noiembrie al revistei National Geographic Romania aflăm, nu fără oarecare surprindere, că ţara noastră se situeaza pe locul doi în lume în topul migraţiei, dupa Siria” https://radioromaniacultural.ro/un-veac-de-migratie-in-tara-oasului/

Contrar așteptărilor și cu maximă suprindere aflăm însă de la alți jurnaliști, lipsiți de cultura promovată de postul de radio menționat că

„fie că este făcută din ignoranţă sau rea-credinţă, o abordare alarmistă a unui subiect deosebit de delicat, precum cel al emigraţiei, nu va face decât să întărească cultura românilor de insecuritate, să contribuie la slăbirea rezilienţei şi poate chiar să genereze sentimente anti-occidentale.” 
https://adevarul.ro/news/societate/dezinformare-romania-locul-doi-siria-privinta-migratiei-1_5afbf70adf52022f75097e33/index.html

         Acum știm cine e amicul! Nu importă că n-are manieră – ce contează e că are cultură!

Monstruoasa alianță

După cum arătam într-o intervenție precedentă, „celălalt” a dobîndit atribute divine printr-o falsificare teologică și ideologică a persoanei umane realizată de elita neognostică și/sau liberală/libertariană cu binecuvîntarea și recomandarea ierarhiei ortodoxe („Instrumentalizînd transcendența Fiului lui Dumnezeu și, totodată, imanența, apropierea Lui radicală prin Întrupare, gnosticii au reușit să-i atribuie diferenței calități divino-umane, în așa fel încît celălalt, prin simplul fapt de a fi celălalt și de a fi diferit, este din capul locului nu doar unit cu Dumnezeu: este Dumnezeu.” https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2018/11/salvatorii-romaniei.html)

Dar sloganul „Noi suntem ceilalți” a fost plătit substanțial nu doar de primăria orașului Alba-Iulia (https://www.activenews.ro/stiri/A-sponsorizat-cu-sute-de-mii-de-euro-Dilema-lui-Plesu-iar-azi-Mircea-Hava-se-plange-ca-nu-are-bani-pentru-aniversarea-Marii-Uniri-la-Alba-Iulia-153521), nu doar de întreaga cultură română, ci, mai ales, de poporul român. Nu mă refer doar la eșecul referendumului pentru precizarea definirii căsătoriei în România; simplul fapt că a fost nevoie de un astfel de referendum sugerează că „ei” cîștigaseră deja, ori erau pe punctul de a cîștiga.
         Boicotarea la scară națională a referendumului demonstrează mai ales că „noi” am devenit „ei”. Rezultat care nu ar fi fost posibil fără complicitatea lipsită de orice scrupul moral și de orice urmă de conștiință creștină dintre BOR și intelighenția românească „creștină”.

Confort sporit

Atunci cînd cele patru camere 
ale inimii omului

ajung pustii,

omul își face vilă.

Pe mîna lor

Domnul Andrei Pleșu a publicat recent un volum întitulat Pe mâna cui suntem? (http://www.humanitas.ro/humanitas/pe-m%C3%A2na-cui-suntem). O apariție recentă o constituie și volumul domnului Gabriel Liiceanu, Așteptând o altă omenire (http://www.humanitas.ro/humanitas/a%C8%99tept%C3%A2nd-o-alt%C4%83-omenire).

În ciuda faptului că elita a apreciat simplitatea ortodoxiei manifestată  mai degrabă de monahi necultivați precum părintele Cleopa sau Teofil Părăian, de treizeci de ani încoace BOR a insistat să recomande intelectuali pretins ortodocși, dar neognostici sau neoliberali în esență, pe care i-a delegat să o reprezinte în relația cu straturile superioare și de mijloc ale societății românești post-decembriste. O inadecvare tragică în raport cu intelectualii și cu Vestul demonstra în 1992 și regretatul Ioan Alexandru, care spera ca intelectualii români să evanghelizeze România și să-l aducă aici pe Hristos din Vest (https://www.youtube.com/watch?v=2CE35xcyzHo).     

Sfîntul Irineu de Lyon îi compară pe gnostici cu niște artiști neîndemînatici care deformează din nepricepere portretul unui rege. Mă tem însă că Sf. Irineu i-a subestimat pe gnostici; mi se pare mai probabil ca scopul lor să fie tocmai deformarea/deconstrucția și re-formarea ulterioară, cu ajutorul pieselor prețioase ale valorosului mozaic, a chipului unui cîine sau vulpe (procedeu comentat pe larg de John Behr în Taina lui Hristos, Sophia, 2008). Doar pentru că noul portret este format (și) din piese ale portretului original nu înseamnă că este adevărat; însă oamenii care nu l-au cunoscut pe rege pot fi înșelați de gnostici (Împotriva ereziilor, 4.26.1, vezi la Behr, pp. 64-73). Un nepriceput nu ar putea da formă unui pumn de pietre colorate; dar oricît de iscusit ar fi un artist, atunci cînd încearcă să recreeze imaginea Regelui după propria sa inspirație, ori potrivit unui alt canon decît cel al Bisericii, nu poate realiza decît cel mult imaginea unui cîine sau a unei vulpi.

 Te-ai putea întreba însă cum de oamenii acceptă să le fie rege un cîine sau o vulpe? Chiar dacă nu-l cunosc pe rege, nu se poate să nu știe cum arată un cîine sau o vulpe!

Un posibil răspuns ar fi acesta: cei care nu-l cunosc pe Rege ajung să nu se mai cunoască nici pe sine. Cine nu se-nchină Creatorului se-nchină creaturii, ne amintește Sf. Pavel. Asemănarea omului cu propriul său chip, cel al Regelui, se deformează atunci cînd omul își uită modelul. Gnosticii și liberalii profită de această uitare și nepăsare pentru a-i oferi omului un alt model.

Chiar dacă am avut la dispoziție treizeci de ani pentru a înțelege pe mîna cui am fost dați, nu este ușor să înțelegem gravitatea situației în care am ajuns, cu atît mai mult cu cît suferim de absența unor teologi și duhovnici care ne-ar putea trezi, rostind adevărul despre imaginile falsificate ale omului și ale lui Dumnezeu. Aroganța, agresivitatea, minciuna, impostura și violența de care ne plîngem astăzi împreună cu intelectualii noștri nu ar fi atins aceste proporții dureroase dacă nu ne-am fi oglindit, de peste un sfert de veac, în imaginea unui cîine.  

Cunoașterea chipului autentic al Regelui este importantă nu doar pentru a nu-L confunda cu un cîine, ci și pentru ca El să se poată recunoaște în noi și să ne recunoască în felul acesta. De cunoașterea Regelui depinde ca noi să ne pierdem trăsăturile de cîini și de vulpi.

Pînă la urmă, intelectualii au evanghelizat România și l-au adus pe hristos din Vest, dar rezultatul nu poate decît să-l întristeze pe fratele Ioan Alexandru. Pentru că au adus o altă evanghelie decît cea vestită de Domnul și au adus un hristos cu chip de cîine și de vulpe.

Am fost lăsați la mîna lor. Și au cîștigat. Presupun că nu aceasta este noua omenire așteptată de domnul Liiceanu. Însă cîtă vreme Regele are chip de cîine, nici nu se poate aștepta la vreo alta. 

Noi, care pe heruvimi nu-i mai închipuim

O pisică se juca cu o frunză

care se juca cu vîntul

care se juca cu noi

care nu ne mai jucăm cu nimeni.

Ceva cu unire înăuntru

Văzînd în urmă cu un an într-un magazin sătesc niște cornuri, am dorit să știu cu ce erau umplute: „Sînt niște cornuri cu ceva înăuntru”, mi s-a răspuns pe un ton nesigur care invita la precauție.

Sărbătorim o sută de ani de ceva cu unire înăuntru.

Ce frumos ne vorbește Radio România cultural despre Sighișoara, despre meșteșugarii și nobilii celor trei națiuni care au dezvoltat localitatea (http://radioromaniacultural.ro/bilet-de-imbarcare-spre-sighisoara-si-mai-apoi-catre-turcia/). Bineînțeles, românii nu se numărau printre cele trei națiuni (maghiari, sași, secui). Ghinion!

Sigur, nu e frumos să vorbim în anul centenar despre abuzurile la care au fost supuși românii ortodocși din Transilvania (https://adevarul.ro/locale/botosani/adevarul-despre-soarta-romanilor-transilvania-timpul-stapanirii-maghiare-s-au-transformat-cuceritii-autonomi-raufacatori-1_574ef1695ab6550cb887dbd4/index.html). În Transilvania, românii au fost sclavi pe propriile lor pămînturi, împiedicați să învețe carte sau vreo meserie din simplul motiv că erau români și ortodocși. Condiție valabilă și astăzi, de altfel: o carieră în științele umaniste sau studii sociale pare să aibă șanse mai mari cu fiecare denunț al caracterului retrograd și intolerant al istoriei și credinței poporului român (https://www.activenews.ro/stiri-diaspora/O-studenta-romanca-din-strainatate-doreste-interzicerea-conferintei-lui-Dan-Puric-de-la-Institutul-National-de-Limbi-si-Civilizatii-Orientale-din-Paris.-Motivul-Nationalismul-actorului-care-vorbeste-despre-%E2%80%9Eplanuri-oculte-de-distrugere-a-Romaniei-147840)

Dar ceva îmi spune că nici despre românii ortodocși din Sighișoara nu vom auzi prea multe în cadrul acestei emisiuni. Din acest motiv merită amintit acest fapt:

„Parohie organizată au avut românii din Sighişoara, numai către sfârşitul sec. al XVIII-lea, neavând nici terenul necesar, nici dreptul de a-şi clădi casă sau biserică, nefiind recunoscuţi ca existenţi de magistratura oraşului. Plângându-se de acest lucru, spune tradiţia, că s-ar fi exprimat bătrânii: „Aşa-ti trebe ţie Ioane, să nu ai nici loc de închinare, dacă ai dat tot pământul păgânilor”. Protopopul Zaharie Boiu, scrie că pe la mijlocul sec. al XVIII-lea, erau aproximativ 120 de familii ortodoxe, care „au închis” cu scânduri şura părăsită din Morenii Sighişoarei, şi au făcut biserică unde veneau de slujeau preoţii din satele vecine. https://protopopiatul-ortodox-sighisoara.ro/biserici-si-manastiri/12505-parohia-ortodoxa-sighisoara-iii.html”

 

Pe 1 decembrie 2018 autoritățile ne vor servi fie niște chestii cu ceva unire înăuntru, fie niște unire fără nimic înăuntru.

„Salvatorii” României

Ideologia de gen nu ar avea succesul de care se bucură dacă nu ar fi însoțită de o teologie de gen (http://www.contributors.ro/cultura/ini%C8%9Biafrica-pentru-familie/). Distincția este mai greu de observat pentru că în timp ce ideologia de gen este produsă de marxismul cultural secularist, teologia de gen este produsă de neo-gnosticism în parohii, secții de teologie, spațiu public, unde a fost cultivată cu discreția cu care adolescenți timizi și romantici sau bătrînele inofensive cultivă marijuana în balcon, verandă sau cămară.

Problema este că deși luptă împotriva ideologiei de gen, Biserica Ortodoxă Română sprijină teologia de gen, binecuvîntînd misionarii noului creștinism adus în România de Apostolul Andrei cel Nou prin noua sa evanghelie (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2018/10/noul-crestinism-sau-de-ce-nu-mai-este.html). Spre deosebire de apologeții creștini din vechime care au răspuns acuzațiilor și distorsiunilor aduse pe rînd de evrei, păgîni și gnostici, sarcina apologetului creștin ortodox de astăzi este complicată de faptul că acuzațiile și distorsiunile actuale se bucură de sprijinul iresponsabil, chiar dacă interesat, al unor ierarhi ortodocși care speră să primească ceva din prestigiul intelectual al unei elite care, de altminteri, se simte ofensată de orice asociere cu popii inculți și primitivi.

În general, focul este mai greu de stins decît de aprins; dar el este cu atît mai greu de stins cînd este întreținut de gazul turnat peste el din oportunismul unei ierarhii care speră nu doar să se încălzească la focul din curtea castei superioare, ci și să se bucure de lumina lui în așteptarea luminii neînserate.

Este ideologia de gen un fenomen nou? Sîntem oare brusc asediați de o nouă amenințare? Sigur, ideologia corectitudinii politice, marxismul cultural, ideologia de gen par să reprezinte un fenomen nou. Dar aceste manifestări nu constituie propriu-zis un nou adversar, ci reprezintă noile arme ale vechiului nostru adversar. România nu a fost ocupată acum de activiștii sexo-marxismului, ci doar a fost preluată de aceștia (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2015/09/aceasta-tara.html).

În 1990, România a fost preluată pașnic (deși cu însemnate costuri colaterale) de noua armată neo-liberală, religioasă și, în ciuda aparențelor, anticreștină în care s-a transformat, printr-o clasică rotație de cadre, fosta armată de ocupație comunistă și atee. Sloganul „Unitate!” a fost înlocuit treptat de sloganul „Diversitate!” în timp ce în locul tabloului lui Ceaușescu erau așezați lideri occidentali politici și culturali. Războiul ideologic modern trebuie să dispună de arme noi; iar noua armă se deosebește prin performanța de a face să pară că-și atacă adversarul în timp ce, de fapt, îi extermină tocmai pe cei pe care ar trebui să-i apere.

Din păcate, românii nu au putut opune rezistență armatei reciclate și noilor ei arme și asta din mai multe motive: în primul rînd, românii au fost dezarmați la propriu: acolo unde s-a putut, li s-au luat armele. În rest, ele au fost înlocuite. Cîți dintre români mai fac astăzi – la noapte – Psaltirea?

În afară de asta, la cît i-au așteptat pe americani, românii chiar au crezut că este vorba despre o armată eliberatoare; această nouă armată s-a bucurat și se bucură de binecuvîntarea BOR; în plus, preluarea României s-a făcut printr-un proces de mare subtilitate, fiind controlat de maeștrii spirituali confirmați atît de elita intelectuală de dreapta, cît și de BOR.

Noua/vechea forță de ocupație a fost interesată de problemele obișnuite ale oricărei armate de ocupație: mai întîi, de restabilirea sau întemeierea liniilor de comunicație, a drumurilor.

Se spune că Imperiul roman și-a datorat existența mai degrabă drumurilor decît forturilor. La noi, însă, forța de ocupație nu a avut niciodată nevoie de autostrăzi. Fiind vorba despre o putere spirituală, drumurile nu puteau fi decît spirituale la rîndul lor. La urma urmei, în măsura în care drumul are un sens (de mers), orice drum este în esență și în primul rînd un drum spiritual.

Inițial, forța de ocupație nu a voit să riște, așa că au fost stabilite drumuri verificate în alte părți ale lumii. Precum serialul Seinfeld, de pildă. Ulterior, concentrația de cinism, nepăsare și egoism a rămas neschimbată în versiuni locale precum Las Fierbinți, unde a fost redusă, în mod nedrept aș spune, doar doza de inteligență și umor. Prin astfel de sitcomuri s-a urmărit desprinderea românilor de conștiința unui scop, de responsabilitate personală, de certitudinea unei identități personale și de intuiția unei identități naționale, de viziune istorică, de cultura solidarității și, mai ales, de sentimentul demnității personale.

În perfectă sincronizare cu acest val de eroziune a culturii noastre produs de subcultura pop, revista Dilema a pus în mod sistematic în discuție teme pe care românii le considerau în mod obișnuit dincolo de discuție (vezi un dosar recent la http://dilemaveche.ro/tag/ocupatia-parinte). Intelectualii formați de spiritul Dilemei domină astăzi nu doar mediul academic, ci și spațiul public, iar premisa lor majoră de lucru este că totul poate fi redefinit (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2017/03/care-plesu.html). Subcultura pop defrișa valorile culturii române în timp ce oamenii Dilemei semănau noi scopuri, valori și solidarități. Astfel, străinul este privilegiat în raport cu vecinul, alteritatea în raport cu familiaritatea, celălalt față de casnic, familia spirituală față de cea biologică. Țintuită de piroanele unor valori subversive, cultura română a fost țintită de tirul unei noi educații axiologice. După cum observă domnul Marius Corduneanu,

„The “diversity” rhetoric of our times is a sad perversion of something sacred and beautiful. It became an encapsulation of the infinite under the pressure of different political/activist agendas.” (https://www.academia.edu/8896772/The_Face_of_Other._Prolegomena_to_a_Possible_Philosophy_of_Relativism)

Instrumentalizînd transcendența Fiului lui Dumnezeu și, totodată, imanența, apropierea Lui radicală prin Întrupare, gnosticii au reușit să-i atribuie diferenței calități divino-umane, în așa fel încît celălalt, prin simplul fapt de a fi celălalt și de a fi diferit, este din capul locului nu doar unit cu Dumnezeu: este Dumnezeu. În virtutea acestui proces de transformare, și nu prin credința în Hristos și urmarea Lui ca rezultat al unirii cu El, omul poate fi salvat, poate fi mîntuit. Este modul de funcționare al motorului în doi timpi al mecanicii gnostice actuale, binecuvîntată de teologii ortodocși români care continuă să lupte curajos împotriva francmasoneriei pașoptiste. Luptă justificată de obținerea unor loji cu vedere mai bună spre scenă.

*

„Leagănul creștinismului englez”, cum este considerat nord-estul Angliei, nu mai poate oferi nimic celor care au vise și aspirații. Părinții nu le pot transmite copiilor decît sărăcie, intoleranță și prejudecăți. Dar în filmul Billy Eliott, un băiat de 11 ani refuză să primească această moștenire: el vrea să danseze, vrea să zboare. Vrea să dispară, după cum le declară examinatorilor de la Școala Regală de Balet din Londra, care doreau să știe ce simte cînd dansează. „E ca electricitatea”, repetă Billy, resemnat cu gîndul că fusese deja respins.

Însă Lee Hall, scenaristul, nu putea lăsa această electricitate să se piardă. Billy Eliott este admis la Londra; finalul filmului îl suprinde pe Billy într-un spectacol cu Lacul lebedelor la care tatăl și fratele lui Billy tocmai au ajuns. Lîngă ei se afla deja Michael, prietenul homosexual din copilărie al lui Billy.

În 2011, Lee Hall a compus Beached, textul unei opere pentru copii. Opera avea să fie jucată de copiii de la școala primară Bay Primary School in Bridlington, East Riding of Yorkshire. Povestea este despre un bărbat homosexual care dorește să petreacă o zi pe plajă cu fiul său. Conducerea școlii, animată de toleranță și înțelegere, a avut totuși o obiecție: copiii care jucau trebuiau să folosească termenul „gay” în locul lui „queer” din versiunea originală. [1]

Lee Hall este căsătorit cu baroneasa Tania Kidron, co-fondatoarea organizației Filmclub. Organizația urmărește educarea elevilor prin film, înființînd în acest scop cluburi de film și alte instituții educaționale în școlile din Anglia, Țara Galilor, Irlanda de Nord, Scoția și Insula Man. Kidron este o puternică susținătoare a drepturilor copiilor. Presupun că Billy Eliott este unul dintre principalele filme educative, unul dintre filmele care a avut o contribuție importantă la performanța Scoției de a deveni prima țară din lume care a inclus predarea drepturilor lesbienelor, homosexualilor, bisexualilor, transgender și intersex în curricula școlară. [2] 

Judecînd după presiunile exercitate la noi din diverse direcții, este surprinzător că scoțienii ne-au luat-o înainte în această privință. Sînt șanse totuși ca România să fie cea de-a doua țară după Scoția care să implementeze programe educaționale de incluziune de gen. Entuziasmul invitaților în studiourile posturilor naționale de radio și televiziune trădează în ultima vreme și o vizibilă nerăbdare cînd trebuie să reia, din nou și din nou, mesajul despre discriminare/intoleranță/toleranță. „Copilul trebuie să înțeleagă că discriminarea este greșită”, „educația pe această temă trebuie să înceapă cît se poate de devreme” (https://radioromaniacultural.ro/educatia-in-spiritul-tolerantei-incepe-in-familie/). „Noi ca societate am evoluat și nu mai suntem în epoca de piatră, cînd lucrurile erau doar în alb și negru”, precizează una dintre invitate, îndepărtînd ferm și curajos tenebrele discriminării și intoleranței.

România a pierdut cîteva locuri în clasamentul respectării copilăriei, ne spune Asociația „Salvați copiii” (https://www.salvaticopiii.ro/ce-facem/advocacy-campanii/multiplele-chipuri-ale-excluziunii). Din clasament vedem însă că țări precum Norvegia, Suedia, Finlanda ocupă locuri fruntașe, deși aici autoritățile de protecție socială au fost acuzate că au smuls copiii din familia lor pentru a-i proteja de amenințări adeseori nedovedite.

Fundația Friedrich-Ebert-Stiftung ne monitorizează nu doar credința (https://www.stiri.ong/ong/drepturile-tuturor/credinta-religioasa-in-romania-un-nou-infografic-monitorul-social), dar și nivelul de democrație în școală („Friedrich-Ebert-Stiftung Romania a lansat de curând studiul întitulat „Educație pentru democrație în școlile din România”, care descrie atitudinile și valorile profesorilor față de societate, sistem politic, precum și față de profesie. Urmareste acum live dezbaterea în care se discuta rezultatele studiului: https://www.facebook.com/privesc.eu/videos/262471347786665/”)

În România a venit timpul aplicării noilor valori, a noii religii întemeiată pe valoarea supremă, toleranța, impusă de Ministerul Toleranței atît prin reeducare forțată, cît și prin penalizarea infidelilor. Sigur, așa cum este descrisă și impusă, toleranța este o valoare intolerantă și arbitrară. Ceea ce nu împiedică instructorii și cadrele din Ministerul Toleranței să determine și să impună noul model comportamental împotriva culturii și tradiției românești.

Toleranța este falsă nu doar pentru că vine de la străini, ci în primul rînd pentru că înlocuiește și anulează virtutea creștină a iubirii, tocmai pentru că se pretinde realizarea concretă și măsura iubirii. Dar în numele iubirii creștine ești obligat să-i spui cuiva că alegerile lui sînt greșite atunci cînd îi fac rău sau îl orientează pe un drum greșit. Toleranța corectitudinii politice nu-ți permite în schimb să invoci posibilitatea salvării. Pentru că în Noua Ordine Morală toți oamenii sînt în regulă și toate alegerile trebuie respectate. Transformat în „celălalt”, în alteritate pură, fiecare om este un zeu. Este, așadar, indestructibil, dincolo de cădere și de salvare. Acest gnosticism ieftin servește de altfel foarte bine capitalismul corporatist într-o lume în care resursele vitale sînt limitate: să respectăm dreptul celuilalt de a se face praf, pentru că în felul acesta porția lui ne revine nouă. La nivel macro-economic, dreptul celuilalt de a se face praf se traduce prin dreptul nostru de a distruge populații și țări întregi.

Toleranța corectă politic este o falsă virtute și pentru că este formulată în raport cu o falsă diversitate. Raționamentul tolerant este întemeiat pe un silogism: trebuie să acceptăm diversitatea de orice fel, inclusiv homosexualitatea. Însă diferența introdusă de homosexualitate, deși este de fiecare dată prezentată în programele posturilor naționale de televiziune și radio la pachet cu diferențele naturale, este de altă categorie. Este fals și necinstit să prezinți homosexualitatea într-o serie de diferențe determinate de rasă, greutate, inteligență ori stare socială. Anomalia faptului de a te simți atras sexual față de o persoană de același sex nu poate fi inclusă printre anomaliile fizice congenitale precum handicapul mintal, printre afecțiuni dobîndite precum diferența de greutate, ori printre situații sociale defavorabile precum sărăcia extremă. Anomalia faptului de a te simți atras sexual față de o persoană de același sex a fost considerată dintotdeauna, pînă în urmă cu aproximativ patruzeci de ani, o afecțiune psihică. Homosexualitatea aparține de un cu totul alt set de „diferențe”, fiind mai degrabă încadrabilă laolaltă cu pedofilia și zoofilia.        

Așa-numita „educație inclusivă” este de fapt o religie. Este religia celor care se consideră mîntuiți, salvați prin simplul fapt de a fi oameni, oricum ar fi, orice ar crede și orice ar face. În numele religiei progresului moral, activiștii seculari colaborează cu misionarii noii religii în vederea salvării lumii de creștinism. După cum spunea una dintre invitate de la o emisiune RRC menționată mai sus, „Nu mai suntem în epoca de piatră, cînd lucrurile erau doar în alb și negru” (https://radioromaniacultural.ro/educatia-in-spiritul-tolerantei-incepe-in-familie/). Ceea ce înseamnă că și creștinismul ține de epoca de piatră, adică de o epocă cînd lucrurile erau discriminate. „Alb și negru” este de fapt o formulă menită să discrediteze opozițiile fundamentale bine-rău, adevăr-minciună, frumos-urît.

Așadar, pentru noii educatori opoziția dintre bine și rău ține de preistorie. Este o etapă depășită din evoluția conștiinței umane. Indivizii evoluați de astăzi nu mai văd lucrurile în alb și negru, în bine și rău. Cei care le mai văd așa trebuie salvați, vindecați. În măsura în care creștinismul afirmă această opoziție, el ține de preistorie și nu are ce căuta în istoria prezentă. Boicotarea referendumului pentru precizarea definiției căsătoriei s-a făcut astfel în deplin acord între activiștii seculari, care și-au propus să ne salveze de creștinism, și misionarii noului creștinism, care vor să salveze creștinismul redefinindu-l potrivit viziunii lor gnostice. Actualii ierarhi ortodocși, care au preluat BOR în felul în care România a fost preluată de noile forțe de ocupație, sînt încîntați: sprijinind elita gnostică, dedicată „salvării” creștinismului, ierarhii ortodocși au posibilitatea de a salva Biserica încă o dată, la fel cum au salvat-o și în timpul comunismului. Sau, dacă nu Biserica, cel puțin pe ei înșiși. La fel cum s-au salvat în timpul comunismului.

Creștinismul în tonuri gri, creștinismul spălăcit, călduț, este posibil. De altfel, este supraoferta care ne este propusă de o lungă bucată de vreme. Ortodoxia este într-un permanent Black Friday cel puțin de la întronizarea PF Daniel. Este creștinismul pe care-l dorim cu toții, pentru că este singurul lucru care nu ne poate salva.

*

Jamie Bell, actorul din Billy Elliot, s-a bucurat de beneficiile toleranței pe propria piele. Deși destul de tîrziu, ce-i drept, cam pe la 14 ani, dar s-a comportat ca și cum ar fi fost expus culturii toleranței de la o vîrstă mult mai mică. A avut răspunsul pe care l-ar aștepta organele de cultură din România: s-a mutat în timpul filmărilor în locuința pe care regizorul homosexual al filmului, Stephen Daldry o împărțea deja cu partenerul său. La 19 ani, Jamie Bell intră într-o relație cu actrița bisexuală Evan Rachel Wood. Relația a cunoscut întreruperi și reveniri. În tot acest timp, Bell a postat în permanență pe contul său de Twitter comentarii în favoarea drepturilor homosexualilor. Cu o seară înainte ca destrămarea căsătoriei lor să fie anunțată, Wood a participat la gala „An Evening With Women” din Los Angeles, organizată în vederea colectării de fonduri pentru membrii din gruparea LGBT (https://www.dailymail.co.uk/femail/article-2655634/His-wifes-left-prefers-women-His-film-careers-faltering-How-Billy-Elliot-fell-earth.html).

Este posibil să nu existe nici o legătură între diverșii actori pe care i-am menționat mai sus, între ierarhii ortodocși, elita creștină de dreapta, activiștii în domeniul educației și agenții marxismului cultural. Putem dezbate măsura în care există o legătură între toleranța pe care a îmbrățișat-o Jamie Bell încă din adolescență și viața lui ruinată din prezent. Dansul lui Billy a fost electric – atît de electric încît l-a curentat pe interpret aproape mortal. Pentru puterea politică din Ungaria însă, lucrurile sînt clare: music-hall-ul Billy Elliot, pe muzica compusă de Elton John, a fost suspendat din cauză că promovează homosexualitatea (https://www.theguardian.com/world/2018/jun/22/billy-elliot-musical-cuts-dates-hungary-claims-turn-children-gay).

Ne putem lăsa inspirați de exemplul lui Billy Elliot și să urmăm exemplul Scoției, așteptînd ca și viețile noastre să fie scurtcircuitate de o legătură electrică nulă, precum „toleranța” interpretată ideologic sau gnostic. Nu sînt sigur dacă ar trebui să urmăm neapărat exemplul Ungariei, interzicînd spectacolul. Dar cred că ar fi bine pentru toată lumea dacă am redobîndi înțelegerea clară a realității binelui și răului, dacă am redobîndi capacitatea de discriminare între alb și negru. Într-o astfel de cultură homosexualitatea nu ar trebui interzisă, pentru că nu ar mai fi promovată. Diferența de comportament sexual nu ar mai fi doar o diferență oarecare printre altele, ci un păcat, o situație în care nu ne putem împlini vocația. Și cum ne-am putea împlini dacă nu am putea fi salvați cu adevărat? Dar tocmai acesta este lucrul pe care „salvatorii” noștri se străduiesc să-l împiedice cu orice preț. 

Note:

[1] „The story is about a gay retired painter, a single father who tries to spend a quiet day at the seaside with his son, but who is interrupted by children on a school trip, dogs, a landscape painter, an amateur dramatic society and others. After rehearsals had been going on for six months, the school threatened to pull the children out of the production if changes were not made to the libretto. Hall changed some words to accommodate their requests, but school officials, supported by Opera North, insisted on the removal of the words "I'm queer" and "I prefer a lad to a lass," and other references to the character being gay. The school eventually agreed to let the children perform if Hall changed "queer" to "gay."” https://en.wikipedia.org/wiki/Lee_Hall_(playwright)

[2]  „Scotland will become the first country in the world to embed the teaching of lesbian, gay, bisexual, transgender and intersex rights in the school curriculum, in what campaigners have described as a historic moment.

State schools will be required to teach pupils about the history of LGBTI equalities and movements, as well as tackling homophobia and transphobia and exploring LGBTI identity, after ministers accepted in full the recommendations of a working group led by the Time for Inclusive Education (TIE) campaign. There will be no exemptions or opt-outs to the policy, which will embed LGBTI inclusive education across the curriculum and across subjects and which the Scottish government believes is a world first.” https://www.theguardian.com/education/2018/nov/09/scotland-first-country-approve-lgbti-school-lessons?CMP=fb_gu&fbclid=IwAR3yYaoYlU9WFKus7J919riADIQ5D4mmFT2PjZt7pJOkgyPbg9MVTdqqoQI

Genii sau sfinți?

Am primit din partea domnului Ovidiu Nacu (https://ovidiunacu.wordpress.com/) un comentariu substanțial referitor la postarea mea precedentă despre întîlnirea dintre Mircea Eliade și părintele Dumitru Stăniloae (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2018/11/de-ce-nu-l-vrem-pe-staniloae.html). Îi sînt recunoscător domnului Nacu pentru această intervenție, care mi-a oferit prilejul de a preciza anumite puncte din interpretarea pe care am propus-o în comentariul meu anterior. Îi mulțumesc de asemenea pentru bunăvoința cu care și-a dat acordul pentru a publica observațiile domniei sale, pe care le puteți citi în continuare între ghilimele și care vor fi urmate de răspunsul meu.   

Domnul Ovidiu Nacu scrie:

„Nici Stăniloae nu e de pus în icoană, nici Eliade să-l dai anatemei.

Preotul harnic și moral are întâietate duhovnicească față de geniul encicloped consacrat Universalității.

Logosul făcut trup e plinătatea ce plinește toate. Înaintea Domnului Iisus Hristos se pleacă tot genunchiul.

Logosul neîntrupat, căutat pretutindeni de Eliade, este de găsit...pretutindeni, dacă nu L-ai cunoscut personal, ipostatic prin Iisus Hristos. Și Eliade nu L-a cunoscut, decât așa: prin ochii hindici ai țăranului român.

Fiecare cu chemarea sa.

Dar new-agismul, hrănit și de Eliade, rămâne anatema celui drept slăvitor creștin.

Stăniloae fost-a om harnic, kantian în gândirea lui teologică, consecvent traducător de Filocalie de la Athos adusă sub braț – și trăită -  de Parintele Arsenie Boca.

Nu poti compara un scrib inspirat cu un geniu ce nu-și afla alinare decât în Universalitate, fie ea și meta-hristică, totuși nu antihristică.

Să nu fim înguști când numărăm stelele.

Nu noi le dăm strălucirea ce o au.

Noi de-abia nume le punem, în graiul nostru greoi.

„Adevăratul Stăniloae” e lesne de aflat, deschizând orice carte de-a sa.

„Adevăratul Eliade”, însă...

De Nae Ionescu sau Mircea Vulcănescu mai avem, oare, îndrăzneala de a întreba? Cei adevărați s-au ocultat și pigmeii au triumfat. Bezna inundă azi, plină de beculețe și superoferte, chiar și pe cei aleși...

Hora, însă, va dăinui. Cei ce rabdă până la sfârșit judeca-vor „adevărul lucrurilor” (troparul Sf Nicolae), cât și neadevărul oamenilor. Rotită mereu mucenicește, Hora din jurul Soarelui Dreptății va dăinui.

Putea-vom plăti, fratele meu Gheorghe, intrarea la joc ?...

Cu interes și drag,

Ovidiu Nacu.”

Stimate domnule Ovidiu Nacu,

Vă mulțumesc pentru mesajul dumneavoastră dens și atent, prin care ridicați importante probleme de natură teologică. Distincția dintre Logosul Întrupat și cel pre-existent este indispensabilă nu doar pentru buna înțelegere a creștinismului, ci și a relației dintre el și religiile necreștine. Din acest punct de vedere, ea este utilă și pentru a înțelege diferența dintre un om ca Stăniloae și unul ca Eliade. Într-adevăr, după cum am încercat să arăt în textul meu, consider că ceea ce îl despărțea pe Eliade de Stăniloae era mai important decît ceea ce îi unea. Simplu spus, îi despărțea Întruparea. Deși acesta era faptul esențial, mi se pare extrem de grav că pentru funcționarii bisericești din ortodoxia română esențialul rămîne faptul că amîndoi au fost niște „genii ale poporului român”. După cum se poate observa de altfel, pentru ortodoxia românească Întruparea și dogma creștină în general încep de ceva vreme să reprezinte  mai degrabă niște piedici, niște chestiuni problematice, decît niște chei de înțelegere și rezolvare a istoriei.

Pe Eliade și Stăniloae îi uneau inteligența, cultura, performanța culturală, dar îi despărțea Hristos, mai precis, îi despărțea felul în care cei doi se raportau la adevăr. Pentru BOR însă, urmînd pseudo-elitei culturale, important este orice lucru, persoană sau idee care unește. Unirea este bună, indiferent de cel care unește, indiferent de faptul că Dumnezeu are altă părere. BOR, împreună cu pseudo-elita ne liniștește: oare a spus Dumnezeu?

Desigur, nu orice unire este o unire întru Hristos. În centenarul Unirii, aceasta ar fi putut reprezenta o bună temă de reflecție într-o cultură creștină. În complicitate cu ierarhia BOR însă, pseudo-elita s-a asigurat ca o astfel de cultură să nu mai crească niciodată în Grădina Maicii Domnului. La o sută de ani de la Unire, celebrăm uitarea adevărurilor care ne-au unit.

Despre icoane și anateme („Nici Stăniloae nu e de pus în icoană, nici Eliade să-l dai anatemei”) nu mă pot pronunța; de altfel, ar fi și riscant să vorbești despre asta într-o cultură formată de mărturisirile și anatemele și lacrimile și sfinții lui Cioran. Încerc doar să-i înțeleg pe cei care hotărăsc cine trebuie zugrăvit în icoană, sau cine trebuie anatemizat. Încerc doar să înțeleg de ce actuala ierarhie a BOR îl preferă, în termenii Sfîntului Irineu, pe hristosul cu chip de vulpe sau de cîine Celui cu chip de om. 

Creștinismul adevărului este necreștinesc, ba chiar anticreștin, ne atrage atenția domnul Andrei Pleșu (http://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/crestinism-necrestinesc-1?utm_campaign=adevarul.ro). Creștinii autentici sînt „neliniștiți, fragezi, întrebători.” Creștinii autentici nu au răspunsuri, nu au criterii, nu au dogme. Au doar miresme, aromele identic naturale cu care au fost injectați în prealabil de elita liniștită. Dar poate că pseudo-elita este liniștită tocmai pentru că pretinde că are toate răspunsurile și toate anatemele. Cine refuză aceste răspunsuri în numele tradiției creștine este pe rînd, uneori deodată, resentimentar, intolerant, jihadist.  

Însă faptul care mi se pare important în legătură cu diferența dintre Stăniloae și Eliade și despre care am încercat să vorbesc în textul meu anterior este că, dincolo de realizările lor profesionale, cei doi se deosebeau prin viziunea diferită despre lume pe care o asumaseră. Astfel, în timp ce pentru Eliade sensul era determinat de relația sacru-profan, pentru Stăniloae, la fel ca pentru oricare creștin (creștin-necreștin, cum l-ar caracteriza domnul Pleșu), valorile decisive erau constituite de perechea sfințenie-păcat. Cele două perechi conceptuale nu pot comunica între ele; sacrul nu poate face trecerea spre sfințenie. Pentru a dobîndi sfințenia nu este suficient să găsim un zeu, cum credea Socratele lui Platon. Trebuie să găsim un anumit zeu: zeul necunoscut despre care Pavel voia să le vorbească atenienilor în Aeropag. Zeul de care atenienii au rîs.

Problema noastră, a românilor, nu este că l-am uitat pe Eliade, deși asta se spune în permanență în reportajul despre care am scris anterior. Problema noastră este că l-am uitat pe Hristos. Profitînd și întreținînd această uitare, elita intelectuală creștin-ortodoxă (laici și clerici) introduce un fals hristos. Un fals Hristos de care Eliade însă pare să nu aibă nevoie. Prins de mîna lui Stăniloae, Eliade ne spune că viziunea lui despre lume este epuizată. Este adevărat, Eliade suferea de artrită și avea nevoie să se sprijine de ceva. Din fericire, yoga nu părea să-l ajute aici. Nici tehnicile tantrice.

Să sperăm că Eliade și-ar fi dorit un cer nou și un pămînt nou. Mi-aș dori să fi devenit brusc „asfixiat de o certitudine nemiloasă”, vorba domnului Pleșu. Însă elita nu ne îngăduie asemenea speranțe. Iar BOR nu pare capabilă să le mai înțeleagă. Pentru BOR, geniile înseamnă sfinți, sfinții înseamnă genii – cu o singură condiție: să constituie o „prezență iradiantă, un reper tonic, dătător de pace și de înțelepciune” (apud Andrei Pleșu), care să nu aibă nimic în comun cu adevărul.

Cu deosebită considerație,

Gheorghe Fedorovici