Partea frumoasă a sfîrșitului lumii?

 „Căci va fi atunci strâmtorare mare, cum n-a fost de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi de nu s-ar fi scurtat acele zile, n-ar mai scăpa nici un trup, dar pentru cei aleşi se vor scurta acele zile.” (Matei 24, 21-22)

 

Cu nepăsarea celui care știe că problema nu-l privește, părintele Constantin Sturzu încearcă să-i mîngîie pe cei îngrijorați de apropierea vremurilor din urmă, asigurîndu-i că, întrucît mîntuirea va fi mai greu de dobîndit, ea va putea fi dobîndită cu atît mai ușor:

 

„Pentru cei mai mulţi dintre noi, mântuirea va presupune o dublă ridicare: mai întâi, din mormântul virtualității, apoi din cel al realității corupte (căzute), a timpului istoric. Da, ne va fi de două ori mai greu, dar tocmai de aceea există convingerea în Biserică cum că cei de pe urmă se vor mântui împlinind mult mai puține decât asceții și martirii primelor veacuri, la a căror înălţime pot ajunge, însă, chiar și în aceste condiţii. Căci toate ne sunt date cu bună măsură!” („Reala noastră cădere în virtual” Ziarul de Iași, https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/reala-noastra-cadere-in-virtual--277552.html)

 

Cum ar spune cei de Monty Python (https://www.youtube.com/watch?v=jHPOzQzk9Qo), hai să privim întotdeauna la partea luminoasă a întunericului și la partea vie a morții! Ce-i drept, nimeni nu poate contesta că ierarhia ortodoxă a făcut în ultimul sfert de veac ca situația să fie de două ori mai grea, contribuind astfel la posibilitatea unei mîntuiri mai ușoare pentru credincioși. Grație preoților și cărturarilor ortodocși, acum pot ajunge la înălțimea asceților și martirilor din primele veacuri chiar și credincioșii ceva mai puțin serioși.

De fapt, lucrurile stau mai degrabă invers. Vremea „marii strîmtorări” descrisă la Apoc. 7, 14 și Matei 24, 21 și 29 va depăși toate momentele grele din istorie nu doar prin încercarea de suprimare violentă a credinței, ci și prin efortul de amăgire a credincioșilor: „Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi.” (Matei 24, 24) Asta înseamnă că religia și spiritualitatea vor fi nu doar tolerate, ci chiar încurajate. Trinitas TV, Radio Trinitas și Ziarul Lumina vor prospera. Tocmai de aceea, mărturisitorii adevărului creștin vor fi cu atît mai rari, cu cît adevărul creștin va fi mai ascuns și mai denaturat tocmai de cei care ar fi trebuit să-l păzească.

Dificultatea mîntuirii în vremurile din urmă nu este determinată neapărat de o prigoană sistematică a credincioșilor. Astfel de situații au mai existat în istorie, iar în unele părți ale lumii încă mai există. Ceea ce face ca prigoana de la sfîrșit să fie numită „strîmtorarea cea mare” ține de implicarea în prigoană a hristoșilor mincinoși împreună cu cei care-i urmează. Spre deosebire de părerea părintelui Sturzu, Evanghelia ne spune că mîntuirea se va obține de fapt mai greu în vremurile din urmă (față de primele veacuri) nu pentru că se va cere mai mult de la noi, ci din cauza condițiilor nefavorabile credinței ortodoxe. Asprimea vremurilor din urmă nu este determinată doar de prigoana violentă, ci mai ales de nihilismul generalizat produs de refuzul adevărului. De fapt, pentru că perioada secolelor I-VI și cea a vremurilor din urmă (așa cum sunt descrise în Evanghelii) sunt atît de neasemănătoare, dificultatea viețuirii creștine din cele două perioade nu poate fi comparată: nu avem o perioadă de prigoană și de asceză la început care ar solicita un mare eroism și o puternică credință creștine în opoziție cu o perioadă de prigoană la sfîrșit care ar putea fi trecută cu o credință așa și-așa. 

În măsura în care semnele degradării vieții creștine și ale degenerării sufletului omenesc pe care le vedem deja anunță o degradare mult mai gravă în viitor, se poate spune că trăsăturile de caracter și virtuțile care i-au ajutat pe creștinii din primele veacuri să dobîndească mîntuirea – credință ortodoxă, curaj, integritate, nădejde puternică și dragoste creștină – sunt tot mai greu de cultivat în condițiile în care ele sunt refuzate astăzi de Biserica însăși, care preferă și încurajează oportunismul, slugărnicia și cuvîntul amăgitor. Aceasta înseamnă, în acord cu textul evanghelic, că mîntuirea în vremurile din urmă va fi de fapt mai greu de dobîndit decît în perioada persecuțiilor, cu toate că nu va trebui decît să crezi că „Iisus Hristos a venit în trup” (1 Ioan 4, 2). Particularitatea vremurilor din urmă ține de faptul că dobîndirea unei credințe precum cea a credincioșilor din vechime este aproape imposibilă. Nu vorbesc aici de cei din urmă cu peste o mie de ani – vorbesc de cei de acum cincizeci de ani. Din cauza generalizării minciunii și confuziei, din cauza imposturii totale și a nebuniei generalizate inclusiv în Biserică, viața creștină și mîntuirea vor fi aproape imposibile. [Completare ulterioară: Ceea ce va fi ușor la sfîrșit, va fi ușor din perspectiva normalității, dar în condițiile „strîmtorării celei mari”, ceea ce ar fi în mod normal ușor, va fi aproape imposibil. La sfîrșitul timpurilor, greutățile vor fi sporite de căderea unor Biserici și este important să ne amintim că Apocalipsa Sf. Ioan Teologul începe cu scrisorile adresate îngerilor Bisericilor amenințate de diverse căderi.]

Ce este acest „mormînt al virtualității” despre care vorbește părintele Sturzu? Este mormîntul săpat odată cu suspendarea realității. Nu este vorba doar despre realitatea digitală; realitatea digitală vine doar să dea un conținut acestei suspendări. Mormîntul virtualității este rezultatul simulării realității, simulării credinței, iubirii și nădejdii. Îl săpăm și-l adîncim de fiecare dată cînd ne refuzăm locul nostru în lume, este un fals loc în care ne desfășurăm o viață falsificată.

Ridicarea din virtual, aparent mai ușoară, este mai grea decît ridicarea din patimi. Problema într-o lume virtuală este că nu te poți ridica din ea. Viața este adevărată, moartea este adevărată, învierea este adevărată, dar moartea virtuală este în același timp o viață aparentă și o moarte aparentă. Moartea virtuală este o formă de paralizie a sufletului care este cu atît mai greu de biruit cu cît este împărtășită de toată lumea, inclusiv de oameni din Biserică, care o vestesc cu zel apostolic ca pe „singura realitate”: „Ținând de dinamica actualului ev postindustrial, dezvoltarea tehnologiei digitale și acapararea realității de către media digitale nu mai sunt o simplă utopie transumanistă. Treptat, aceasta va deveni singura noastră realitate.” (https://ziarullumina.ro/opinii/editorial/crestinism-si-conectivitate-digitala-157455.html).

Ridicare din moartea virtuală este mai grea decît ridicarea din moartea păcatului sau din moartea reală a vieții fără Dumnezeu, pentru că în existența aparentă nici păcatul, nici Dumnezeu nu există în mod real, ci doar ca realități aparente care nu înseamnă nimic. Marea strîmtorare a vremurilor din urmă ține tocmai de această mare amăgire care face inclusiv din creștinism o realitate aparentă. Pînă la urmă, prin purtătorul de cuvînt al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei și Consilier al Sectorului comunicare şi relaţii publice al Arhiepiscopiei Iaşilor, pr. Constantin Sturzu, BOR ne recomandă virtualul, pentru că virtualul face ca mîntuirea să fie mai ușoară. Probabil că va fi mai ușoară în Biserica virtuală în care BOR pare hotărîtă să se transforme. Dar va fi o mîntuire virtuală, care va face ca mîntuirea reală să fie cu atît mai greu de realizat.  

Realitatea ca o suprafață alunecoasă și rece

 Moto: „Să înțelegem că nu orice schimbare are părți negative. Utilizarea resurselor digitale în cadrul orelor chiar reprezintă un real succes.” Ziarul Lumina, cotidianul Patriarhiei Române (https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/educatie/un-nou-an-scolar-atipic-157745.html)

 

Superficialitatea obiecțiilor aduse petiției inițiată de Mircea Platon în vederea opririi digitalizării învățămîntului românesc („Caverne digitale”, https://www.scoalaclasica.com/copy-of-predarea-matematicii-in-cic), justifică temerile cele mai sumbre cu privire la efectele digitalizării în masă. Astfel de replici demonstrează că experimentul digital reprezintă, pentru părțile interesate de infantilizarea omenirii, un succes. Mîndră că a avut șansa de a fi aleasă pentru testele inițiale de laborator, prima generație de indivizi digitalizați se grăbește să ne recomande procedura. Dacă e să judecăm după reacțiile subiecților, se pare că la capătul ei devii incapabil de gîndire și nu mai simți nimic. Nimic specific uman, în orice caz.

Susținătorilor digitalizării, care o văd ca pe o șansă de neratat în istoria evoluției civilizației umane, le scapă faptul că aceasta poate fi tocmai catastrofa care ne-ar readuce în copac. Epoca revoluției informatice este și epoca unei mari glaciațiuni mintale și sufletești, epoca glisării universale pe orizontala unei realități lipsită de orice adîncime. Într-adevăr, după cum a arătat Nicholas Carr într-o serie de intervenții legate de efectele internetului și tehnologiei asupra gîndirii, mediul digital afectează grav capacitatea de concentrare și de contemplare precum și procesul și rezultatul actului de cunoaștere prin fragmentarea conținuturilor și eliminarea contextelor. 

De aceea, între beneficiarul revoluției tiparului și cel format intelectual prin intermediul ecranului posibilitățile de întîlnire și comunicare sunt tot mai reduse de la o zi la alta: primul are memorie personală, celălalt are un hard drive, primul își cultivă și împărtășește amintirile și experiențele într-o comunicare directă și personală, celălalt le salvează și le accesează cu ajutorul unui microprocesor, oferindu-le altora într-un mediu digital anonim. Ceea ce mă face să cred că victimele digitalizării nu vor ajunge nici măcar în copac, așa cum observă batjocoritor un critic al petiției lui M. Platon, amuzat de ideea că educația ar fi posibilă și altfel decît prin ecran: „„Ei, ce sa zic! Si ne întoarcem în ..... copac.” De fapt, utilizatorul de iPhone sau iPad care glisează ecranul pentru a participa la realitate și pentru care omul epocii Gutenberg se află pe scara evoluției pe același nivel cu maimuța, le este inferior ambilor: nu doar că este incapabil să facă lectura de adîncime a unui text literar, dar este puțin probabil că ar fi capabil să se cațere în copac.

După cum ne amintește Manfred Spitzer, mîna nu este doar un instrument de glisare, ci și un organ de simț. Ca organ de simț, mîna ne spune multe lucruri despre lucrurile pe care le atinge. Atingînd de sute de ori pe zi ecranul dispozitivelor cu touchscreen, mîna nu transmite creierului decît aceeași informație rudimentară, contribuind în același timp la atrofierea unor funcții ale creierului și la atrofierea propriei lui capacități de cunoaștere: „pe o suprafață netedă și lipsită de orice trăsături, nu poate fi simțit nimic.” Dîndu-le copiilor la vîrste mici un dispozitiv cu ecran, le refuzăm de fapt o întreagă experiență a cunoașterii prin atingere, limitîndu-i la vederea și auzirea unor conținuturi cu care ei nu intră într-un contact direct. Temperînd entuziasmul unor părinți surprinși de abilitățile bebelușilor lor, Spitzer precizează că un touchscreen nu solicită nici o performanță intelectuală. Un copil de doi ani care întrebuințează un iPhone nu este un geniu, afirmă Spitzer, ceea ce ne dă de înțeles că mai degrabă un utilizator de iPhone ar putea avea nivelul unui copil de doi ani. Mai mult, subliniază Spitzer, capacitățile motorii ale mîinii sunt indispensabile gîndirii: mutarea lucrurilor cu mîna contribuie esențial la gîndirea asupra lucrurilor mutate, după cum mutarea lucrurilor este o etapă necesară a mutării și mișcării gîndurilor. Exercițiul cognitiv de înțelegere a lucrurilor prin concepte este complementar experimentării lor prin apucare (verbul englezesc „to grasp” înseamnă atît a înțelege, cît și a prinde, a apuca).

Din păcate, timpul nu-mi permite să mă opresc acum asupra tuturor observațiilor și implicațiilor corespunzătoare din articolul savantului german (Manfred Spitzer, „To swipe or not to swipe? – The question in present-day education” Trends in Neuroscience and Education 2(3), September 2013, p. 95-99). Sper că voi putea reveni asupra acestor chestiuni cît mai curînd. Dar ținînd cont de faptul că toți cei care au avut neșansa ca de la vîrste fragede să petreacă mai mult timp cu iPhone-ul decît cu plastilina, cuburile, jucării de pluș, cărți și creioane, ținînd cont așadar că toți aceștia au dificultăți reale în mînuirea unui instrument de scris sau a furculiței, dovedindu-și nu doar lenea, ci și stîngăcia în legătură cu cele mai simple treburi casnice (bătutul unui cui sau strîngerea/slăbirea unei piulițe), putem presupune nu doar că nu vor fi capabili să se urce în copac, dar nu vor putea nici măcar să-și desfacă o banană fără a vedea mai întîi un tutorial pe youtube și fără o sculă specială comandată online de pe amazon.  

 Dar dacă savanți din domenii precum neurologie, psihologie, psihiatrie, sociologie, teoria comunicării etc, deplîng și denunță digitalizarea gîndirii ca pe o automutilare a minții și ca pe o agresiune la adresa societății, nu ar trebui ca Biserica să răspundă unor îngrijorări îndreptățite cu privire la tehnologie în general și la digitalizare în special?

Din cîte am văzut pînă acum în Ziarul Lumina, cotidianul Patriarhiei Române, care apare într-un tiraj de peste douăzeci de mii de exemplare, răspunsul Bisericii este favorabil digitalizării. Am citat mai sus aprecierea de care se bucură resursele digitale din partea unei profesoare ortodoxe de religie și autoare de manuale de Religie-cultul ortodox. O reiau aici, puțin mai dezvoltată:

 

„Cum să nu fii mulțumit și împlinit în astfel de momente? De aceea cred că anul acesta școlar nu este unul atipic, este așa cum îl facem noi. Cum reușim să ajungem la sufletul fiecărui copil, care se deschide chiar și într-o întâlnire virtuală.

Să înțelegem că nu orice schimbare are părți negative. Utilizarea resurselor digitale în cadrul orelor chiar reprezintă un real succes.” (https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/educatie/un-nou-an-scolar-atipic-157745.html)

 

În primul rînd, important nu este doar să ajungi tu la sufletul copiilor. La fel de important este ce ajunge odată cu tine la sufletul copiilor. Dacă odată cu tine ajunge la sufletul copiilor ceva care le face rău, atunci mai bine ar fi să nu ajungi la sufletul lor. În al doilea rînd, nu orice lucru care reprezintă „un real succes” are neapărat și părți pozitive. Problema este legată aici de mediul cunoașterii și de vîrsta copiilor. După cum a arătat Nicholas Carr, comentînd și dezvoltînd unele observații făcute inițial de Marshall McLuhan,

 

„Mediile tradiţionale, chiar şi cele electronice, sunt remodelate şi repoziţionate pe măsură ce suferă schimbarea distribuţiei online. Atunci când netul absoarbe un medium, el recreează acel medium după chipul său. El nu doar dizolvă forma fizică a mediumului; el injectează conţinutul mediumului cu hyper-linkuri, sparge conţinutul în bucăţi ce se oferă căutării şi-l înconjură cu conţinutul tuturor celorlalte medii pe care le-a absorbit. Toate aceste schimbări de formă ale conţinutului modifică, de asemenea, modul în care noi utilizăm, experi­mentăm şi chiar înţelegem conţinutul. Privită pe ecranul computerului, se poate ca o pagină de text online să pară foarte asemănătoare cu o pagină de text tipărit. Însă a derula sau a clica într-un document de pe web implică acţiuni fizice şi stimuli senzoriali foarte diferiţi de aceia presupuşi de prinderea şi răsfoirea paginilor dintr-o carte sau dintr-o revistă. Cercetările au arătat că actul cognitiv al lecturii se adresează nu numai văzului, ci şi pipăitului. E tot atât de tactil pe cât este de vizual. „Întreaga lectură”, scrie Anne Mangen, profesoară norvegiană de literatură, este „multisenzorială”. Există „o legătură esenţială” între „experienţa senzorimotorie a materialităţii” unei opere scrise şi „procesa­rea cognitivă a conţinutului textului.” Trecerea de la hârtie la ecran nu schimbă numai felul în care navigăm printr-o bucată de text. Influenţează totodată gradul de atenţie pe care i-o acordăm şi adâncimea scufundării noastre în el.” (N. Carr, Superficialii. Efectele internetului asupra creierului uman, Publica, 2012, p. 129-130. Vezi o recenzie utilă la https://filme-carti.ro/carti/atunci-cand-tehnologia-iti-bute-creierii-superficialii-efectele-internetului-asupra-creierului-uman-de-nicholas-carr-74565/).

 

Prin urmare, mediul cunoașterii afectează atît cunoașterea, cît și gîndirea și memoria. Introducerea digitalizării în învățămîntul preșcolar și în cel primar deformează gîndirea și inhibă capacitatea normală de învățare a copiilor. După cum arată Mircea Platon, „Tehnologia digitală este, mai mult decât mașinăriile mecanice, mecanismul perfect de generat «anti-atenție»”. 

Atunci cînd profesorii ajung la sufletul copiilor prin intermediul tehnologiei digitale, să știe că aduc cu ei lucruri pentru care Capra din basmul românesc le-ar pregăti degrabă acestor profesori o masă deasupra unei gropi cu jar aprins și vîrtos: „Dislexie, ADHD, agresivitate, lipsă de empatie, depresie, obezitate și diabet, tulburări de comportament din spectrul autist, tulburări de vedere, diluarea memoriei și a puterii de concentrare pe termen lung, performanță școlară scăzută, toate au fost dovedite și răsdovedite de neurologi, psihologi, psiho-pedagogi și au fost constatate empiric de părinți, bunici și copiii neputincioși, abandonați acestor consecințe cu origine clară pentru cei obiectivi și de bună-credință, dar necunoscută pentru cei care se înfruptă din banii lobby-ului digital al Big Tech sau care cred într-un „progres” imprudent.” (https://www.scoalaclasica.com/copy-of-predarea-matematicii-in-cic).

Cu atît mai mult ar trebui ca în educația creștină ecranul, cel puțin la vîrstele mici, să fie eliminat total, nu doar pentru efectele lui nocive directe asupra minții, ci mai ales pentru că este tot ce poate fi mai opus mediului cunoașterii creștine. În creștinism, iar ortodoxia a fost atentă în mod special la acest aspect, „obiectul” cunoașterii coincide cu mediul cunoașterii și învățării. Și anume, ținta cunoașterii este realitatea tainică a persoanei. De aici și urgența cunoașterii pentru că de întîlnirea personală cu Persoana dumnezeiască depinde mîntuirea noastră: „Și aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.” (Ioan 17, 3). Mai mult, iar acesta este aspectul esențial al învățării în creștinism, noi nu învățăm dinafara obiectului învățării. Dimpotrivă, nu putem cunoaște persoana decît dinăuntrul persoanei. Cunoașterea lui Dumnezeu nu este în creștinism un proces de acumulare de informații, ci o creștere în Dumnezeu. Ora de religie ar trebui să fie o etapă în procesul nostru de îndumnezeire.

Altcineva afirma, tot în paginile Ziarului Lumina:

 

„Ținând de dinamica actualului ev postindustrial, dezvoltarea tehnologiei digitale și acapararea realității de către media digitale nu mai sunt o simplă utopie transumanistă. Treptat, aceasta va deveni singura noastră realitate. De aceea, chemarea creștinismului nu este să refuze sau să abandoneze realitatea structurată digital, ci să încerce să o îmbogățească din interior prin amprentarea evanghelică a cyberspațiului.”

https://ziarullumina.ro/opinii/editorial/crestinism-si-conectivitate-digitala-157455.html

 

Personal, am citit propoziția „media digitală ... va deveni singura noastră realitate” de cîteva ori. Apoi m-am întrebat cum ar putea fi „amprentat evanghelic cyberspațiul”: oare nu ar trebui populat mai întîi de cyberpersoane aflate în cybercomuniune cu un cyberDumnezeu?

Poate că o soluție există pînă la urmă:

 

„În acest vârtej al lumii digitale, în care publicul este gata să creadă orice citește, vede sau aude, soluția pe termen lung nu poate fi alta decât educația. Educație în sens larg, având în vedere procentul analfabetismului funcțional înregistrat în rândul elevilor români (44%, conform testelor PISA din 2018), dar mai ales educație media, încă de la vârste fragede.” (https://ziarullumina.ro/societate/analiza/rolul-presei-traditionale-sub-anestezia-pandemiei-157799.html)

 

Deci într-o „dictatură a zgomotului” (https://convergente.ro/totul-despre-tacere/) întreținută în special prin media, soluția propusă în cotidianul Patriarhiei nu este liniștea, față de care te-ai aștepta, ca ortodocși, să avem o disponibilitate prin cultura noastră isihastă, ci o apreciere informată a zgomotului. Soluția la caruselul lumii digitale este „educația ... și mai ales educația media ... încă de la vîrste fragede.”

 

*

 

Solidaritatea dintre om și Dumnezeu este trădată prin trădarea oricăruia dintre ei. Atunci cînd trădezi omul, nu poți să nu-l trădezi și pe Dumnezeu și invers. Cum ar putea lumea seculară să respecte adevărul omului în relație cu Dumnezeu, cînd Biserica însăși nu o face, deturnînd și falsificînd sensul credinței prin compromisurile învățătorilor Bisericii cu duhul acestei lumi, împiedicînd astfel formarea unei viziuni ortodoxe despre lume? Cum să ne așteptăm ca lumea să înțeleagă și să susțină un demers precum cel inițiat prin petiția de oprire a digitalizării educației, cînd Biserica însăși așteaptă cu emoție plinirea vremurilor digitale? Lumea ortodoxă, prin cinstirea adusă persoanei în sărbătoarea simțurilor trupești și duhovnicești care este Sfânta Liturghie și prin toată experiența liturgică a Bisericii Ortodoxe, reprezintă singura insulă de realitate într-o mare de neant cibernetic. Cum li se permite unor oameni înstrăinați de ortodoxie să amprenteze digital învățătura creștină în chiar paginile unei publicații care ar trebui să apere realitatea pînă la virgulă. De unde vine lumina Ziarului Lumina: de la un touchscreen?

Sărbătoarea Sfinților Trei Ierarhi ar trebui să constituie pentru ortodocși un moment de trezire și de recunoaștere a consecințelor distructive produse de o viziune digitală despre lume. Dar fragmentele iresponsabile pe care le-am citat mai sus sunt cu adevărat caracteristice pentru „demența digitală” în legătură cu care ne previne Manfred Spitzer. Mai mult: pentru că ne aflăm în Biserică, pentru că viziunea cibernetică despre lume anulează înțelegerea personală a lumii cultivată în cadrul antropologiei creștine și în special a celei ortodoxe, pentru că viziunea cibernetică desființează practic adevărul revelat despre om, sprijinirea acestei noi paradigme de înțelegere, nu doar reducționistă, ci și deformatoare a realității, nu poate fi decît semnul unei îndrăciri. Cum spunea un duhovnic plecat la Domnul cu vreo douăzeci de ani în urmă, orice nerv își are dracul. Teologic vorbind, demența digitală este o îndrăcire în formă digitală.

Dar oricît de grave ar fi patologiile spirituale la care ne expun pe de o parte mediul online (prin dependența de mediul social virtual și impersonal pe care o induce) și, pe de alta, rolul de intermediar principal, dacă nu exclusiv, între om și realitate atribuit tehnologiei digitale, există un aspect mai grav chiar și decît riscul real al producerii unor leziuni la nivelul creierului la care se expun consumatorii de tehnologie digitală. Faptul că psihiatrul și neurologul Manfred Spitzer vorbește în plus și despre depresia și sentimentul de vid interior care-i afectează pe cei conectați cibernetic la realitate, ne dă motive să credem că adevărata problemă depășește posibilitățile omului de știință de a înțelege pe deplin natura și consecințele acestui fenomen. Prin urmare, dincolo de toate aceste observații confirmate clinic, din punct de vedere teologic gravitatea problemei nu ține în primul rînd de efectele determinate de viața săracă și mai ales falsă oferită de social media, oricît de distructive ar fi ele, ci de faptul că viziunea cuprinzătoare despre lume și viață determinată tehnologic este în esență nihilistă, adică demonică. Nivelul intelectual subdezvoltat la care aceste incubatoare portabile reprezentate de tablete și telefoane îl mențin pe om indiferent de vîrstă, reducerea dorinței de cunoaștere la o curiozitate stimulată și condiționată agresiv produc o infantilizare globală, indispensabilă unui gen de solidaritate întemeiată pe simpatia pentru pisicuțe și căței și pe aprecierea sentimentală a naturii, fiind verificată prin ostilitatea spontană față de orice încercare de discernere obiectivă între bine și rău, adevăr și minciună, frumos și urît. Lumea virtuală este o lume aflată dincolo de bine și de rău, o lume în care poți selecta varianta ta de realitate și în care îți poți construi propria ta împărăție pe care porțile realității, ale Împărăției lui Dumnezeu, nu o pot birui.  

Sfinții Trei Ierarhi au apărat adevărul de credință luptînd împotriva ereziilor epocii care amenințau într-un fel sau altul unitatea desăvîrșită existentă în Sfînta Treime. Erezia care circulă astăzi amenință unitatea naturii omului, separînd succesiv mintea de trup și trupul de suflet. Erezia cibernetică refuză posibilitatea existenței persoanei, a omului care nu poate deveni întreg decît în relație cu persoana dumnezeiască și cu celelalte persoane umane. Ce spun oare Sfinții patroni ai facultăților de teologie ortodoxă văzînd cum poporul creștin este înșelat tocmai de profesorii și absolvenții acestor facultăți?

Superficialitatea comentariilor dezaprobatoare față de critica îndreptățită a digitalizării învățămîntului par să iasă într-adevăr din ceea ce M. Platon numește „hrube post-industriale”, locuite de indivizi care se deosebesc de strămoșii lor preistorici din peșteri doar prin dispozitivele cu ecran. De fapt, diferența este mai mare și este net în defavoarea omului de astăzi. Ironia face ca strămoșii noștri să le fie superiori tehnologic indivizilor digitalizați: spre deosebire de generația iPhone, omul primitiv știa să aprindă focul, să-și facă unelte, să vîneze. Omul primitiv nu glisa prin realitate ca o nălucă. Dar omul preistoric îi este superior supraomului cu touchscreen mai ales la nivel uman: prin cîntec și dans, prin credințele lui rudimentare, prin desenele naive de pe pereții peșterilor, omul primitiv era legat de zei, de strămoși, de spiritul animalelor ucise și mai mai ales de ceilalți oameni. Spre deosebire de omul tehnoculturii din prima jumătate a secolului 21, omul primitiv nu era singur și-și împărtășea temerile și bucuriile cu ceilalți membri ai grupului. Dar „hruba post-industrială” mi-a reținut atenția și din alt motiv: de teama că ar putea fi determinați să coboare în catacombe, liderii BOR par dispuși să suie într-o catedrală virtuală și să-i ia și pe credincioși cu ei, sacrificînd în această înălțare diabolică adevărul persoanei.  

Retragerea creștină în pustie nu s-a făcut niciodată de dragul însingurării, ci pentru a realiza, prin nevoința personală și harul dumnezeiesc, eliberarea de tot ceea ce putea împiedica experiența unei comuniuni reale cu Dumnezeu și cu ceilalți oameni. Marele test al nevoinței nu se dădea în singurătate, unde rezistența fizică, cea psihologică și mai ales cea duhovnicească la atacurile demonice necruțătoare și permanente erau puse la încercări greu de imaginat pentru creștinul din vremurile noastre, ci în special în întîlnirile providențiale de care aveau parte monahii eremiți sau în întîlnirile regulate de la sfîrșitul săptămînii din comunitățile monastice semi-anahoretice, cînd monahii se adunau pentru liturghie și pentru o masă comună. Cu acest prilej se putea vedea cu adevărat cine a sporit în smerenie, în ascultare, în tăierea voii, în smerită cugetare, pentru că toate acestea dădeau măsura iubirii monahului, adică măsura hristificării lui.

Numai că digitalizarea retrage omul din lume fără să-i dea posibilitatea revenirii îmbogățite în lume. Îl retrage din lume promițîndu-i că-i oferă lumea în ecranul iPhone-ului. Dar nu-l poți retrage pe om din lume, pentru că omul nu este făcut să fie singur. Din lume nu se iese decît prin moarte. Moartea poate fi fizică sau spirituală. Monahul moare spiritual lumii ca loc al morții pentru a descoperi și trăi viața lumii persoanei, pe care o împărtășește lumii în primul rînd rugîndu-se pentru lume.

 Însă digitalizarea produce la rîndul ei o moarte spirituală față de lume, făcîndu-l pe om să nu mai simtă, așa cum nu mai simte cel mort absența fizică a lumii, a lui Dumnezeu și a lui însuși. Digitalizarea ne ascunde în același timp moartea și viața. Lumea digitală este dincolo de bine și de rău pentru că este dincolo de viață și de moarte.  „Ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?” (Matei 16, 26).

Dar omul care „explorează” suprafața alunecoasă și rece a morții nu are de unde să știe că nu a cîștigat lumea, că nu a cîștigat, de fapt, nimic. Lumea digitală este suspendată în afara timpului, în afara spațiului, în afara realității, transformînd realitatea într-o aplicație interactivă. Individul care „procesează” realitatea a pierdut deja totul, încă din copilărie, cînd părinții și profesorii l-au făcut să creadă că un iPhone îi cresc șansele de reușită în viață, iar preoți precum pr. Constantin Sturzu (https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/reala-noastra-cadere-in-virtual--277552.html) l-au făcut să creadă că realitatea digitală sporește șansele de mîntuire.   

Tradiția miresmei

 Primele generații de ascoriști au organizat conferințe cu Stăniloae, Galeriu, Părăian. Actuala generație organizează la fel de împăcată cu sine conferințe cu Baconschi, Neamțu și, peste două zile, cu Răzvan Bucuroiu (https://basilica.ro/online-razvan-bucuroiu-va-vorbeste-despre-sfintii-pe-care-i-a-cunoscut/).

De treizeci de ani, Ortodoxia a încetat să se mai perceapă drept viața trăită în Duh și în Adevăr, iar odată cu aceasta s-a stins și trupul acela care putea primi și răspîndi miresmele și care-l făcuse pe dl Patapievici să se îndrăgostească de ortodoxie („ortodoxia este un mod de a fi, un fel de a simţi şi de a te mişca, un mod de a răspîndi şi unul de a primi miresmele […], este o savoare”  Politice, Humanitas, 2002, p. 227)

În colajul integrat știrii care anunță evenimentul, figura dlui Bucuroiu este centrală. Nu pentru că îi declară sfinți pe patru dintre cei din urmă bătrîni ai ortodoxiei românești, receptați oricum ca atare în conștiința ortodoxă contemporană. Ci pentru că a fost destul de inspirat să păstreze miresmele trăitorilor adevărului în niște recipiente bine închise. Păcat însă că, fiind o conferință online, publicul va rata șansa unei experiențe senzoriale directe, neputînd să înțeleagă pe deplin proporțiile dezastrului duhovnicesc în care ne aflăm.

Dar nu-i totul pierdut! Viitoarea generație de ascoriști va putea organiza conferințe la care să-i invite pe ascoriștii de astăzi, care vor vorbi despre sfinții pe care i-au cunoscut: Pleșu, Baconschi, Bucuroiu, Neamțu etc.

Tradiție și ecumenism

Să recapitulăm mesajul BOR, dătător de speranță pentru intelectualii ortodocși, dătător de disperare pentru orice ortodox atent din lumea aceasta sau de pe cealaltă: ancorarea în adevărul de credință și asumarea unei conștiințe creștine vii pot da valoare vieții și pot construi o lume cu sens dacă sunt deschise spre valori și spre respectul față de tot ce e bun în lume. Da, ați citit bine: credinței și conștiinței creștine le lipsesc valorile și respectul față de tot ce e bun în lume. De aceea, credința și conștiința creștină nu pot construi o lume cu sens. Întrucît o lume cu sens nu poate să apară doar în plan teologic, ea are nevoie și de planul ideilor (https://ziarullumina.ro/regionale/transilvania/comunicat-de-presa-teodor-baconschi-va-sustine-o-prelegere-la-muzeul-mitropoliei-clujului-145549.html).

Mai precis, o lume cu sens are nevoile de ideile dlui Baconschi. Nu doar lumea are nevoie de aceste idei, ci și Biserica precum și fiecare creștin în parte „trebuie să se poziționeze” față de societate în funcție de ideile dlui Baconschi: „Ancorat în orizontul frământărilor actuale, atât în plan teologic, cât și în planul ideilor, Teodor Baconschi ne propune prin această prelegere o re­flecție asupra modului în care fiecare creștin și Biserica în ansamblul ei trebuie să se po­ziționeze în contextul tot mai evident al lumii secularizate.” (sublinierea mea). „Lumea secularizată” este un pleonasm, în schimb Biserica secularizată este o realitate tragică, produsă de astfel de intervenții care împânzesc la propriu publicații bisericești precum Ziarul Lumina.

Ideile dlui Baconschi sunt probabil confirmate de soluțiile Bisericii evanghelice din Württemberg la criza secularistă de vreme ce acestea sunt prezentate pe larg și elogios ca tot atîtea soluții universal valabile la provocările lumii contemporane într-un articol din Ziarul Lumina  (Pr. Bogdan Ivanov, „Teme de pe o agendă misionară modernă a Bisericii”, Ziarul Lumina, 11 octombrie 2020, https://ziarullumina.ro/opinii/editorial/teme-de-pe-o-agenda-misionara-moderna-a-bisericii-157734.html): schimbările accelerate din societate „forțează limitele tradiționale în care erau gândite și înțelese până acum faptul religios și misiunea Bisericii”. Urgența transformărilor impune nevoia unei solidarități sporite cu atît mai mult cu cît „timpul competiției confesionale este de mult depășit”. După care ne sunt prezentate obiectivele agendei misionare a Bisericii evanghelice, printre care se numără și „lupta pentru păstrarea relevanței Bisericii pentru viața oamenilor într-o lume digitală.” Ce este relevant aici este mai ales capitularea explicită a ierarhiei BOR în fața agresiunii digitale, aspect asupra căruia sper că voi reveni într-o postare ulterioară.

Autorul textului nu-și poate ascunde admirația față de o agendă atît de realistă, pe care o propune ca model pentru BOR. Dar exprimă adaptarea la mentalitatea digitală sau „creșterea atractivității Bisericii ca angajator pentru tinerii care să intre în slujirea pastorală, diaconală și educațională” o „înnoire și în viața comunității de viață și credință” sau exprimă, cel mult, o serie de măsuri administrative menite să atenueze ostilitatea sau indiferența societății față de creștinism? Mai degrabă, astfel de măsuri întreprinse în numele „unei maturități și ale unei priviri responsabile […] în spiritul lucid și curajos al Evangheliei” nu sunt decît tot atîtea moduri de falsificare a Evangheliei, a naturii și misiunii Bisericii. De cînd este înnoită viața Bisericii în funcție de împlinirea așteptărilor societății față de Biserică? Prin ce se deosebește atunci Biserica de un ONG oarecare din domeniul social-educațional? Dacă motivul și rațiunea unității creștinilor nu sunt credința și iubirea veșnică a lui Hristos, ci îngrijorarea față de schimbările permanente din lume, cît de creștină mai este unitatea lor? Cît de creștină este o Biserică mai preocupată să se adapteze veacului decît să se sfințească pe sine?

Cînd aude prima parte a versetului 8 din psalmul 33 („gustați și vedeți că bun este Domnul”), ortodoxul se gîndește la Sf. Euharistie. Dar fiecare gînd al credinței și fiecare întîlnire cu un alt om și cu atît mai mult cu un alt creștin ar trebui să fie o gustare hristologică într-o anumită măsură. Limitînd gustarea Domnului la participarea la slujbe și, în mod esențial, la momentul împărtășirii, noi împiedicăm, de fapt, tocmai efectele lucrării pe care gustarea Domnului ar trebui să o împlinească în noi.

Singurii care ar putea practica ecumenismul în sensul lui propriu, ca descoperire a lui Hristos celor lipsiți de plinătatea credinței, sunt evident ortodocșii, cei care au păstrat într-o continuitate neîntreruptă darul credinței și învățăturii apostolice. Sunt singurii care pot practica un ecumenism euharistic, nu în sensul greșit și periculos al con-celebrării liturghiei împreună cu non-ortodocșii, ci în sensul unei experiențe unice a gustării Domnului posibilă doar în Biserica Ortodoxă. Acesta este și motivul pentru care, spre deosebire de catolici, protestanți și neoprotestanți, ortodoxia nu a cedat niciodată „competiției confesionale” de care ni se cere acum, în paginile Ziarului Lumina, să ne desprindem: tocmai pentru că Ortodoxia a păstrat plinătatea Adevărului, nu a simțit niciodată nevoia de a-l impune prin convertiri forțate (prin sabie sau prin strategii de comunicare). Domnul nu a spus nicăieri: mergeți pînă la marginile pămîntului și convertiți pe toată lumea. Ne-a cerut să vestim adevărul tuturor, lăsîndu-l pe fiecare liber să creadă ori să nu creadă, spre mîntuire sau osîndire (Marcu 16, 15-16). Strategia misionară a ortodoxiei a fost întotdeauna duhovnicească, orientată euharistic.

Ortodocșii sunt singurii care pot chema cu îndreptățire mistică și istorică, duhovnicească și firească, la gustarea Domnului. Dar această chemare și această experiență nu sunt posibile decît în cadrul tradiției ortodoxe care unește spiritualitatea, dogma, viața bisericească și viața cotidiană. Aceasta înseamnă două lucruri. În primul rînd, înseamnă că ecumenismul autentic nu este ceva adăugat vieții ortodoxe, nu este o agendă impusă de noua organizare socială a lumii sau a diverselor biserici, ci atitudinea firească, spontană a omului ortodox. Baba ortodoxă este ecumenică în acord cu tradiția ortodoxă; Patriarhul Ecumenic Bartoleomeu este ecumenic într-un sens neortodox. Agenda ecumenică, așa cum este ea prezentată și recomandată de liderii din BOR este o falsificare a viziunii ortodoxe despre Biserică și lume.

În al doilea rînd, devine limpede că gîndirea și atitudinea ortodoxă față de lume nu pot fi determinate de schimbările din lume, ci numai de un adevăr neschimbător și permanent prin care creștinul ortodox înțelege lumea într-o luptă personală permanentă în vederea înnoirii minții sale. Credinciosul ortodox nu urmărește nici să se adapteze în lume, nici să schimbe lumea, ci caută propria lui prefacere prin împotrivirea față de patimi și de gîndurile răutății și printr-o tot mai sporită apropiere de Hristos. O viață euharistică nu este posibilă decît printr-o practică filocalică. Subtitlul ediției românești a Filocaliei, „culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăța, lumina și desăvîrși”, ne spune ceva important în contextul „agendelor de preocupări pastorale și misionare” propuse în paginile cotidianului Patriarhiei; ne spune pe de o parte „cum se poate omul”, deci orice om care vrea să se curețe, lumineze și desăvîrșească, iar, pe de alta, că omul nu se poate curăța, lumina și desăvîrși în nici un alt mod decît în cel descoperit și confirmat în tradiția ortodoxă.

Dar Filocalia a fost neutralizată în spațiul românesc de intelectualii ortodocși. Sprijinită instituțional de BOR, elita neognostică a transformat adevărurile de credință în povești de adormit credincioșii, subminînd dilematic experiența filocalică și valorificînd-o strict estetic. Nu este de mirare că nu o mai regăsim în agenda pastoral-misionară a BOR.  

Cum s-au împrietenit Petrică și Lupul

Antihristul din vaccin nu va mai putea susține prea mult credința ortodocșilor fundamentaliști, majoritatea revenind la articole mai sigure ale crezului fundamentalist precum 5G sau codul de bare. Ortodoxia „luptătoare” și-a demonstrat cu această ocazie virtuțile sectare, manifestând exact genul de așteptare milenaristă al grupurilor creștine radicale americane, cu deosebirea interesantă că în timp ce fundamentalismul neoprotestant este orientat spre A Doua Venire a lui Hristos, a cărei dată este recalculată de fiecare nouă generație de credincioși, fundamentalismul ortodox este mai interesat de venirea Antihristului, pe care-l așteaptă cu înfiorarea celui care știe că nu are nici o șansă.

Asemănarea dintre ortodocșii fundamentaliști și corespondenții lor neoprotestanți poate fi regăsită și în interesul exclusiv acordat de ortodocși afirmațiilor profetice ale unor trăitori ortodocși cu reputație ascetică și, desigur, pasajelor apocaliptice din Scripturi, în corespondență cu afirmațiile profetice ale diverșilor pastori vizionari neoprotestanți. Asemănarea nu este întîmplătoare. Dimpotrivă, apariția unui astfel de mediu ortodox fundamentalist era inevitabilă în condițiile vitrege în care se află ortodoxia românească în ultimii douăzeci de ani: abandonați de un cler care nu-și mai asumă misiunea învățătorească (decît pentru a contrazice învățătura ortodoxă însăși, după cum am arătat în mod repetat în postările de pe acest blog), credincioșii ortodocși au rămas la voia materialelor conspiraționiste din Statele Unite. Ironia situației este că ortodocșii fundamentaliști au ajuns să facă „ascultare” tocmai de cei pe care-i consideră „sectanți”, „rătăciți” sau chiar „demonizați”. Cine ar fi crezut că obiectivele mișcării ecumeniste, denunțată de fundamentaliștii ortodocși, aveau să fie realizate tocmai de ei!

Nu vreau să spun că nu pot exista persoane, cercuri sau instituții care ar urmări direct sau indirect manipularea, supunerea sau desființarea unor grupuri de populație, ba chiar a omului însuși în numele unui bine superior. Tehnologia modernă poate contribui cu siguranță foarte mult în acest sens. Tocmai de aceea mi se pare greu de înțeles de ce creștinii fundamentaliști sau moderați au ignorat deliberat apelul lui Mircea Platon de împiedicare a digitalizării învățămîntului (https://www.scoalaclasica.com/text?fbclid=IwAR2TJ4IJzUWSOu9PLoZTNYrCGUca74Zzi-t4eIb8VqGYBzWxVtRf1T5HgXU), preferînd amenințarea imaginară a antihristului din vaccin amenințării reale și iminente a cibernetizării minții și sufletelor copiilor din România. Oare pentru că nu au primit nici un text sau videoclip de la frații lor de peste Atlantic în legătură cu antihristul din ecran? Un răspuns posibil este că mediul ortodox fundamentalist depinde total de ecran, de internet, încît îi este practic imposibil să denunțe caracterul manipulator real al lumii digitale, în timp ce ortodocșii moderați consideră digitalizarea educației fie ca pe un rău necesar, fie chiar ca pe un lucru bun, de vreme ce oricum ne îndreptăm spre o eră digitală. Voi reveni asupra lipsei de reacție a lumii ortodoxe în legătură cu problema digitalizării educației românești într-o postare următoare.

După ce povestea cu vaccinul va fi epuizată, probabil că în discursul fundamentalist va reveni 5G-ul ca amenințare mai convingătoare. Sau chiar o sinteză a lor. Lupul își schimbă doar părul, nu și năravul, mai ales de cînd a descoperit că se poate furișa mai ușor cu ajutorul radiațiilor electromagnetice. Sigur, un lup imaginar este numai bun pentru a ne alunga puțin plictiseala. Numai că ceea ce nu știu ortodocșii fundamentaliști este că atunci cînd iei răul prea în serios se întîmplă același lucru ca atunci cînd nu-l iei deloc în serios, cum fac ortodocșii liberali educați de elita păgînă de la noi: îl dezlegi și-l chemi la tine.

Actuala atmosferă de plictiseală și scepticism a creștinilor educați sau cea de panică și confuzie a credincioșilor fundamentaliști produc de fapt, separat sau împreună, condițiile ideale pentru venirea antihristului. Primul lucru pe care-l va face acesta ar fi să ne scape de lupi pentru totdeauna. Cel puțin, asta va promite. Cum să nu devină atunci tocmai ortodocșii fundamentaliști credincioșii lui cei mai devotați?

Unirea mică, Marea Unire și Unirea Supremă

S-a observat la Centenarul Unirii că sărbătoream România Mare într-un teritoriu mai mic decît cel de la 1918. Dar problema nu este că teritoriul este mai mic, ci că nu ne mai aparține. Cu resursele naturale cedate străinilor, cu economia, școala și sănătatea aflate în mîinile unor oameni care slujesc interese anti-românești, mulți dintre noi sărbătoresc astăzi Unirea Principatelor cu gîndul la un trecut mult mai recent, cu gîndul la singura unire care pare să conteze pentru ei: unirea cu UE. Pentru cei mai mulți oameni nu contează decît lucrurile care îi afectează direct. În această mentalitate, Unirea Principatelor a pregătit și a făcut posibilă unirea din 1918, după cum Marea Unire a făcut posibilă unirea supremă din 1 ianuarie 2007, cînd am fost în sfîrșit integrați în imperiul căruia i-am rezistat (pentru că eram uniți pe un teritoriu care ne aparținea) în cele două războaie mondiale. Îndemnurile recente de unire cu Moldova, care ar oferi un final reușit dramei noastre istorice, nu mi se par cu adevărat patriotice, cîtă vreme o astfel de unire pare să extindă mai ales, prin refacerea fie și parțială a granițelor noastre, granițele imperiului. Cît este de devotată Moldovei și României actuala putere pro-europeană de la Chișinău și cît de mult Uniunii Europene? Ar putea fi organizat într-o Moldovă condusă de un președinte pro-european și unionist precum doamna Maia Sandu un Congres Mondial al Familiei precum cel organizat la Chișinău în 2018 de comunistul Igor Dodon (http://worldcongress.md/en/home/)?  

Cei mai mulți dintre noi au fost făcuți să creadă că nu putem avea prosperitate și libertate decît sub protecția UE. Dar la paisprezece ani de la integrarea noastră în UE, statul român este mai puțin stăpîn pe resursele țării, iar drepturile și libertățile noastre cetățenești sunt mai amenințate decît erau înainte de aderare. În școală, la serviciu, în societate, sunt tot mai puțini cei care îndrăznesc să conteste legitimitatea pretențiilor ideologiei de gen; la orele de educație civică proiectele elevilor se reduc la susținerea LGBT și promovarea diversității. Se cere desființarea gospodăriilor țărănești mici, de subzistență, pentru că nu sunt eficiente economic iar țăranii poluează aerul oamenilor frumoși, deși subvențiile în agricultură sunt făcute să susțină doar marile companii de exploatare agricolă deținute de străini (2% dintre aceste companii deținînd peste jumătate din suprafața arabilă a României în virtutea liberalizării pieței funciare impusă prin aderarea la UE https://www.economica.net/studiu-ue-aproape-jumatate-din-terenul-agricol-al-romaniei-este-detinut-de-cetateni-straini-statul_109876.html), în timp ce asupra fermelor de subzistență aceste subvenții nu au nici un efect pozitiv. În 2009 piața laptelui s-a prăbușit, astfel încît majoritatea micilor fermieri au fost constrînși să renunțe la animale: de la 3 milioane de bovine în 2006, România a ajuns la 2 milioane în 2019 (https://www.zf.ro/companii/zootehnia-romaniei-pamant-fermierii-isi-vand-fermele-vaci-facebook-19632670). România are cea mai mare pierdere de țărani din UE (între 2010 și 2013 au dispărut din România trei gospodării țărănești pe oră (https://www.arc2020.eu/romania-3-family-farms-disappear-every-hour/) Sigur, prin aderarea la UE, România nu doar a pierdut ceva, ci a și primit lucruri importante. De pildă, a primit un curcubeu.

Prin unirea din cele două etape, din 1859 și 1918, ne-am manifestat puterea de a ne croi o altă soartă. Nu bunăstarea a fost scopul principal al înaintașilor noștri, ci libertatea celui care este stăpîn pe locul lui. Bunăstarea a devenit un obiectiv exclusiv de-abia prin unirea României cu UE din 2007, realizată în timpul mandatului unui președinte care vedea în dorința românilor de a avea propria casă un impediment la mobilitatea lor personală, un mod nechibzuit de a renunța la avantajul de a te simți acasă în fiecare port al lumii.

Cînd prosperitatea devine obiectivul principal al vieții, fără ca ea să decurgă firesc dintr-o așezare responsabilă într-un loc propriu, atunci libertatea îi este subordonată prosperității: în loc să fie una dintre condițiile care permit prosperitatea, libertatea este redusă la un bonus pe care-l primești dacă ai fost norocos sau cuminte. Cînd libertatea este acordată condiționat, de regulă oamenii norocoși sau cuminți nu sunt decît niște ticăloși, respectiv niște lași.

Ce fel de bunăstare este cea care depinde de generozitatea străinului, și ce fel de libertate este cea care-ți permite doar să pleci?

Unitatea pustiitoare

 Recent, cineva mi-a făcut onoarea de a-mi include blogul pe o platformă ortodoxă de știri, ocazie cu care mi-a propus să fac un comentariu. Întrucît intenția autorului este de a realiza o „aplicație ortodoxă care unește”, singurul comentariu pe care-l pot face este că majoritatea site-urile/blogurile cuprinse în aplicația ȘtiriOrtodoxe mă exclud din capul locului. Sunt incluse site-uri care încearcă să unească ortodoxia cu o cultură pluralistă (precum în unele contribuții din Lumea Credinței) ori cu una pluralist-seculară (precum Ziarul Lumina). Numeroase alte site-uri/bloguri conspiraționist-fundamentaliste vor să unească ortodoxia cu anti-vaccinismul ca reacție apocaliptică de respingere a antihristului din vaccinul anticovid. Toate aceste site-uri și bloguri au ignorat aproape în totalitate șansa reală de a ne împotrivi programului de spălare pe creier aplicat în școlile românești prin proiectul de digitalizare a educației. Din 16 ianuarie pînă acum, petiția propusă de Mircea Platon pentru oprirea acestui proiect a fost semnată de 1100 persoane (https://www.scoalaclasica.com/text?fbclid=IwAR2TJ4IJzUWSOu9PLoZTNYrCGUca74Zzi-t4eIb8VqGYBzWxVtRf1T5HgXU). Dacă s-ar fi depus o petiție pentru interzicerea „tehnologiei bazată pe 666” (în existența căreia majoritatea blogurilor ortodoxe cred), ar fi adunat același număr de semnături într-o oră.

Unitatea nu este bună în sine și cu siguranță nu este proprie doar Împărăției lui Dumnezeu: există unitate și în lumea întunericului. Este unitatea mortală din care Hristos a venit să ne scoată:

„Iar cărturarii, care veneau din Ierusalim, ziceau că are pe Beelzebul şi că, cu domnul demonilor, alungă demonii. Şi chemându-i la Sine, le-a vorbit în pilde: Cum poate satana să alunge pe satana? Dacă o împărăţie se va dezbina în sine, acea împărăţie nu mai poate dăinui. Şi dacă o casă se va dezbina în sine, casa aceea nu va mai putea să se ţină. Şi dacă satana s-a sculat împotriva sa însuşi şi s-a dezbinat, nu poate să dăinuiască, ci are sfârşit. Dar nimeni nu poate, intrând în casa celui tare, să-i răpească lucrurile, de nu va lega întâi pe cel tare, şi atunci va jefui casa lui.” (Marcu 3, 22-27)

Din punctul meu de vedere, rolul celor mai multe site-uri și bloguri ortodoxe cuprinse în lista aplicației este de a-l lega pe cel tare și de a-i jefui casa. Singurul lucru care le unește este pustiirea ortodoxiei.    

Adevărul libertății

 În numele libertății, Patriarhia Ecumenică a acordat în 2018 autocefalia Bisericii Ortodoxe a Ucrainei; Biserica Ortodoxă Rusă a contestat actul în numele adevărului. Dar atît adevărul, cît și libertatea invocate de toată lumea riscă să fie compromise de interesele politice evidente ale celor trei părți implicate în mod direct, fapt care amenință să afecteze grav ierarhia intereselor, prioritatea interesului creștin devenind secundară. Acesta este motivul pentru care un sinod panortodox asupra schismei ucrainene este necesar nu doar pentru a împăca pe toată lumea (cel mai probabil, cu prețul adevărului), ci pentru a restabili înțelesul adevărat al libertății. Sensul libertății bisericești trebuie să depindă de și să decurgă din înțelegerea creștină a libertății. Din cîte se pare, refuzul Patriarhiei Ecumenice de a admite organizarea unui sinod în legătură cu problema ucraineană o transformă în principala responsabilă pentru adîncirea crizei (puteți citi un articol util pe această temă la https://theodosie.ro/2021/01/22/anti-rusismul-deputatului-daniel-gheorghe-il-duce-in-eroare-in-ce-priveste-schisma-bisericeasca-ucraineana/)

Din păcate, faptul este că prin acordarea autocefaliei nu s-a urmărit în primul rînd libertatea canonică a ucrainenilor, ci anularea autorității canonice a Patriarhiei Ruse asupra ortodoxiei ucrainene. Patriarhia Ecumenică a acționat strict politic, răspunzînd imperativelor unei super-puteri din prezent cu docilitatea cu care în trecut refuza autocefalia Bisericilor din țările aflate sub influența Imperiului Otoman. Se poate presupune că nevoia de a dobîndi protecție americană în contextul presiunilor la care este supusă în Turcia a contribuit la acțiunea prin care Patriarhia Ecumenică a expus ortodoxia ucraineană influenței și presiunilor politicilor nord-atlantice. Pe cît este de adevărat că o Biserică ucraineană subordonată canonic Patriarhiei Moscovei ar urmări inevitabil interesele politice ale Rusiei, limitînd influența UE într-un spațiu ortodox și aspirațiile integrării în NATO ale Kievului, tot atît de adevărat este că o Biserică ucraineană autocefală în teorie, dar „recunoscătoare” Patriarhiei ecumenice, ar urmări interesele euro-atlantice în regiune și ar susține o politică anti-rusească. Dacă lucrurile stau așa, atunci ortodoxia ucraineană nu devine liberă prin dobîndirea autocefaliei, ci doar schimbă dependența de Rusia cu dependența de SUA.

Putem presupune că Patriarhia Rusă este la fel de liberă de Kremlin pe cît este Patriarhia Ecumenică de Washington. Contribuie această situație la conservarea identității naționale și la o înflorire a conștiinței ortodoxe? În ce măsură corespunde înființarea Bisericii Ortodoxe a Ucrainei unei aspirații istorice a poporului ucrainean și nu este mai degrabă o discutabilă rezolvare de moment, determinată în primul rînd de contextul conflictului militar din Crimeea? Pe de altă parte, în ce măsură Patriarhia Rusă dorește cu adevărat binele ortodocșilor ucrainieni și nu urmărește de fapt păstrarea unor baze „militare” ideologice pe teritoriul ucrainean?

Deocamdată, intervenția forțată a Patriarhiei Ecumenice a produs o schismă la nivelul ortodoxiei. Situația este agravată de refuzul Patriarhiei Ecumenice de a admite necesitatea unui sinod pan-ortodox convocat în vederea rezolvării acestei crize, un sinod în cadrul căruia s-ar discuta inevitabil și limitele autorității canonice a Patriarhului Ecumenic precum și sensul particular al libertății restului patriarhiilor. Odată cu aceasta, ar trebui recunoscută și restabilită prioritatea sensului creștin de ansamblu al libertății și adevărului în raport cu înțelegerea lor contextuală, determinată exterior de împrejurări istorice variabile. Toată lumea pare să-și cunoască interesele, dar actuala criză canonică din lumea ortodoxă reflectă o criză duhovnicească mai veche și mai adîncă determinată tocmai de faptul că ne-am uitat adevăratele interese, lucrurile care contează mai presus de orice altceva și care fac ca tot restul să conteze. Un astfel de sinod ne-ar ajuta să ni le redescoperim.  

Rezultatul războiului văzut nu coincide neapărat cu rezultatul războiului nevăzut, iar cei care cîștigă într-unul pot fi biruiți în celălalt. Important este să biruim acolo unde biruința este asigurată deja prin Jertfa și Învierea Domnului, chiar dacă roadele acestei biruințe lucrează în istorie doar în mod tainic.

Ortodoxia cu limbă de moarte

Prin comparație cu locul de veci al unor profesori universitari de teologie ortodoxă încă activi, apartamentul din strada Cernica al părintelui Stăniloae pare o debara. Conacele de vacanță ale unora dintre ei vor fi probabil integrate la un moment dat în circuitul turistic al firmei Basilica Travel, alături de alte ctitorii monumentale reprezentative pentru mistica și ascetica ortodoxă tradițională.

Faptul că unii clerici ortodocși se bucură de o binemeritată prosperitate ne arată tuturor celor care am fi poate ispitiți să cîrtim că jertfa neprecupețită adusă Bisericii și țării nu rămîne nerăsplătită. Mai devreme sau mai tîrziu, dacă te rogi cît trebuie și-ți faci cu seriozitate și recunoștință treaba pentru care te-a rînduit Dumnezeu, nu se poate să nu primești și tu o casă de vacanță cu tot cu pădurea din preajmă.

Rămîne totuși de neînțeles de ce în timp ce numeroși clerici „au primit cele bune în viața lor”, oamenii din BOR care ar trebui să risipească confuzia și necredința din mintea credincioșilor au preferat să sape o prăpastie mare între clerul care a profitat de binefacerile liber-schimbismului (pînă în punctul în care poate fi confundat cu departamentul de marketing al unei corporații) și populația care s-a bucurat de resturile de la mesele bogaților. Este mai vinovat consumatorul de mici la caserolă decît consumatorul exigent de tocăniță de mistreț (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/11/identitatea-contradictorie.html)? De ce este certat poporul care îndrăznește să vadă ce gust are lumea aceasta cîtă vreme gustarea Domnului este rezervată în practica bisericească ortodoxă actuală copiilor? De vreme ce din lume se înfruptă cu aceeași pasiune și clerul, bănuiesc că răspunsul este stilul. Prin consumerismul său vulgar, poporul compromite consumerismul subtil, spiritual, stilat al elitei bisericești. Poți păcătui în BOR, dar cu o condiție: să o faci cu stil. Așa se explică de ce, după cum observam cu altă ocazie, „în loc ca Biserica să lumineze și să retrezească adevărul în conștiința românilor, mai degrabă îi ceartă cot la cot cu elita pentru că au fost biruiți în mod viclean de un somn de moarte, pentru că au visat la visul american care le-a fost indus hipnotic de o elită niciodată criticată, ci întotdeauna sprijinită de ierarhii și teologii ortodocși români. Inspirate parcă din Politicele lui Patapievici, din interpretarea providențialistă dată neocapitalismului de elita neoliberală și din sentințele sapiențiale împrăștiate prin Dilema, diverse personalități din BOR au căzut de acord că singurii responsabili pentru situația de înstrăinare, nepăsare, iresponsabilitate și abandonare de sine în care ne aflăm nu sînt decît românii înșiși.” (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/01/marea-unire-si-elita-cea-mica.html)

Era de așteptat ca un popor mustrat în mod necinstit, disprețuit de o ierarhie snoabă și parvenită pentru că nu este îndeajuns de stilat, să ajungă să caute povățuire și înțelegere într-o zonă teologică cu un stil compatibil cu cel al periferiei sociale și culturale din România. De pildă, în zona unei pretinse biserici ortodoxe pe stil vechi, care există doar în calitate de asociație religioasă și care profită probabil de confundarea cu ortodoxia canonică a lipovenilor de rit vechi pentru a-și spori numărul de credincioși (vezi detalii la https://www.ziaruldevrancea.ro/special/educatie/92199-schitul-duminica-mironositelor-din-bolotesti-promovat-prin-proiecte-europene-de-consiliul-judetean.html ).

Recent, un „ierarh” al acestei asociații, PS Sofronie Suceveanul, a îndemnat lumea la refuzul vaccinului și al purtării măștii întrucît acestea sunt „spre pierirea sufletului și înrobire”: 

„Pentru nimic în lume nu vă vaccinați, refuzați purtatul măștii și feriți-vă de tot ceea ce vă vor impune de acum încolo, pentru că totul va fi spre pieirea sufletului și înrobire. Renunțați la tot ceea ce va oferă ei în schimbul pecetei: la serviciu, la școli, plimbări, hrană etc. Nu vă lăsăți copiii educați și manipulați de aceștia. Ei toți lucrează pentru instaurarea dictaturii medicale și financiare. Toți sunt aleși de stăpâni, toți sunt vânduți, pierduți, și toți sunt în stare de orice pentru a-și îndeplini programul.” (https://sv.pov21.ro/ps-sofronie-suceveanul-nu-realizati-ca-nu-e-vorba-de-virus/)

Din cîte înțeleg, acești oameni nu au autoritatea canonică de a vorbi în numele Bisericii Ortodoxe; dar pentru că reprezentanții BOR au manifestat ezitare, frică și cedare în raport cu autoritățile statului în contextul pandemiei, avînd deja în trecutul recent sau mai îndepărtat o istorie de colaborare vinovată cu statul, fiind așadar o ierarhie compromisă prin oportunism și lașitate pe de o parte, dar păstrînd un aer de superioritate morală și distanțare acuzatoare de un popor disprețuit deja de elita intelectuală, pe de altă parte, poporul se îndreaptă spre acele zone de reprezentare care își asumă virtuțile indispensabile liderului autentic: curaj, responsabilitate, luciditate și empatie. În felul acesta, credincioșii căzuți deja în plasa cercurilor fundamentaliste ajung să prefere niște impostori care par să vorbească cu o limbă vie în locul unor lideri ortodocși legitimi canonic, dar care vorbesc în limba moartă a trădărilor și condamnărilor nedrepte.

Ce ar trebui să le amintim acestor frați și surori mai mici ai noștri, este că refuzul vaccinului nu te face ortodox și nici nu te bagă în rai; nu-ți pierzi mîntuirea dacă te vaccinezi și nici nu dobîndești mîntuirea dacă nu te vaccinezi. Dacă legăm mîntuirea de vaccin, atunci facem de prisos Întruparea, Moartea și Învierea Domnului, iar toată lucrarea curățitoare și sfințitoare a Bisericii nu mai face doi bani. În rai ne aduc dragostea și mila lui Dumnezeu, Jertfa lui Hristos, rugăciunile și Tainele Bisericii, credința noastră și măsura în care credința ne-a schimbat viața și ne-a asemănat lui Hristos. În schimb, ieșirea din Biserică prin ascultarea de falși proroci ne poate pune într-o primejdie mai mare decît primirea vaccinului sau purtarea măștii. Chiar dacă Biserica este condusă deocamdată de lideri care au investit mai mult în moartea lor decît în viața Bisericii, pentru noi nu există un alt loc unde să mergem, pentru că doar aici avem „cuvintele vieții celei veșnice” (Ioan 6, 67-68). Să le lăsăm cavoul celor din Biserică și dinafara Ei care au preferat cuvintele din capul lor și să nu ne închidem mintea în niște minciuni doar pentru că sunt spuse într-un mod aparent autentic.