Trăim bine

Înainte era tifosul, dizenteria și tuberculoza. Astăzi este profesorul (de la educatoarele de grădiniță la venerabilii „mentori”), industria alimentară și cea de divertisment. Supraviețuiești acestor calamități doar pentru a fi răpus mai tîrziu de cîteva idei de mărime și întrebuințare universală care te ajută să confunzi adevărul, binele și frumosul cu ceea ce este acceptabil, comun, (aparent) inofensiv și neapărat nou.

Dar asta, cum am spus, se va întîmpla mult mai tîrziu. Vechile maladii îți scurtau viața într-un mod brutal și dureros. Noile epidemii ți-o lungesc și, în plus, te fac să te simți bine. Aproape că nici nu mai simți că trăiești, ceea ce desigur nu este întîmplător: cine simte că trăiește ar putea deveni curios, ar putea deveni interesat de posibilitatea unei vieți veșnice. Iată un gînd pe care bătrînul Zgîndărilă trebuie să-l împiedice cu orice preț.

Nici nu-i de mirare că speranța de viață a crescut: atunci cînd omul încetează să mai trăiască frumos și în adevăr, nu-i mai rămîne decît să trăiască bine.

Trăim într-o lume muribundă care nu mai speră în nimic, crede în orice și oricine altcineva decît Dumnezeu și care nu iubește pe nimeni decît pe sine. 

Este firesc ca într-o astfel de lume să nu mai sărbătorim triumful Crucii, ci Triumful Absidei (http://www.contributors.ro/cultura/triumful-absidei-un-cantec-la-moartea-lui-marin-gherasim-1937-2017/), biruința golului, a nimicului confundat cu smerenia, asupra plinătății de viață. Chipul Fiului întrupat, sursa imediată a oricărei speranțe, amenință să ne strice pofta de viață bună și să ne trezească dorința de viață adevărată. Prin urmare, trebuie șters de meșterii zugravi ai teologiei absenței lui Dumnezeu. 

Nu este o teologie neapărat nouă, dar cel puțin este practică, satisfăcătoare și aparent inofensivă. La fel de inofensivă precum o absidă. Nu ca Împărăția Tatălui, care presupune riscul foarte real al lepădării acestei vieți atît de bune.

 

Care Pleșu?

Lipsa evidentă de politețe a întrebării din titlu îi scutește pe discipoli și admiratori de obligația formulării unui răspuns. Realitatea pare evidentă în acest caz, constrînsă ea însăși parcă de anvergura copleșitoare a personajului. În schimb, atunci cînd revista Dilema veche întreabă „Care familie?” (http://dilemaveche.ro/tag/pentru-care-familie), punînd astfel în discuție evenimentele dedicate luna aceasta de Biserică și organizațiile creștine sprijinirii familiei, întrebarea nu este socotită scandaloasă, ci firească. Te-ai putea simți chiar vinovat pentru că nu te-ai gîndit la ea. Chiar așa, care familie? Ce-i aia familie, în definitiv? Îngerul păzitor face parte din familie? În ce măsură aparții unei familii disfuncționale, care nu te recunoaște, și în ce măsură aparții familiei spirituale pe care ai descoperit-o între timp, care te întîmpină și te invită să-ți ocupi locul la masa ei? De ce nu ar fi NEC, sau Dilema, o familie?

Dar de ce să te oprești cu întrebările aici? Nu doar „care familie?”, ci și care Românie? Care Europă? Care om? Care adevăr? Care realitate? 

Care laicat? cum întreba retoric dl Baconschi cu un timp în urmă, primind un răspuns pe care și-a permis să-l ignore, de vreme ce era un răspuns întemeiat în realitate (https://groups.google.com/forum/#!topic/ortodoxia/tVt9ghGpTSg)

Sînt întrebările tipice adresate de oamenii formați de spiritul Dilemei. Am mai spus, și probabil că o voi mai spune, că am fost martor, în cadrul unui curs universitar de Noul Testament susținut de un apreciat teolog și duhovnic ortodox, la regretul cu care acesta ne informa despre refuzul dlui Pleșu de a deveni preot ortodox. Este adevărat, duhovnicii mari sînt rari, iar refuzul dlui Pleșu este cu atît mai regretabil. Ceea ce nu-i trecea prin minte sărmanului nostru teolog era că dl Pleșu era deja preot, în felul său, desigur, dar nu mai puțin lipsit de har din această pricină. Dovadă numeroșii oameni pe care i-a născut din nou și care astăzi atacă direct temelia realității: definiția omului, a familiei, patriei, creștinismului.

Cu două zile în urmă, în cadrul emisiunii „Timpul Prezent” (mai precis, „Dilema veche la Timpul prezent”) de la Radio România Cultural, s-a vorbit despre „identitate națională” (http://radioromaniacultural.ro/azi-la-radio-romania-cultural-dilema-veche-la-timpul-prezent-cultura-si-identitate-nationala/). Cu această ocazie ascultătorul poate afla că „ideile esențializante pînă la urmă sînt periculoase”, poate afla despre riscul implicat de „mitul patriei în primejdie”, despre „mitul identității naționale”, poate afla că „ne putem uita și altfel la drapel decît glorificîndu-l” și totodată despre anacronismul sau inadecvarea elevilor de la un liceu din România care „au venit să vorbească despre francofonie îmbrăcați în ie. Ceea ce este problematic. Pot veni în ie, dar ia să fie acompaniată de altceva.”

Eu cred că dacă ar fi venit în spinarea unui măgar roz prezența lor ar fi fost acceptabilă.

„Unitatea națională”, spunea Nicolae Iorga cu aproape o sută de ani în urmă, „este rezultatul firesc al unei stări de spirit permanente. [...] Și această stare de spirit, înfățișată prin literatură, nu e ceva atît de general răspîndit la toate neamurile, încît să nu avem dreptul de a ne mîndri cu el și de a ne face din el un argument decisiv în apărarea celor mai scumpe drepturi” („Unitatea națională în literatura românească, Ramuri. Drum drept, XIX, 1925, nr. 5-6, mai-iunie, p. 188-192, în volumul N. Iorga, Conferințe, Minerva, 1987, p. 265) Această stare de spirit este susținută, pentru Iorga, de prezența printre noi a figurilor „vrednice de respect, vrednice de recunoștință, acelea care trebuie să trăiască în sufletele fiecăruia, sporind vitalitatea acestui suflet” („Soarta faimei lui Mihai Viteazul”, conferință susținută în ziua comemorării eroului, la 22 noiembrie 1919, în Conferințe, p. 152). Acesta este criteriul după care poate fi judecată „valoarea unei generații”. Pentru ca generația să nu fie pierdută este necesar ca, pe lîngă educatorul de meserie, „fiecare dintre noi să se prefacă în profesorul fiului, fratelui, aproapelui său mai tînăr, pentru a-l ridica prin orice mijloace și, între altele, printr-unul cum este comemorarea eroilor, la înălțimea misiunii care-l așteaptă” (ibid., p. 153).

Dar la noi educatorii de meserie, preoți sau profesori, îl eliberează pe tînăr de vechea lui misiune, lipsindu-l de starea de spirit permanentă despre care vorbea Iorga și oferindu-i în schimb starea altor duhuri și o nouă misiune. Tînărul nu mai trebuie să descopere realitatea, să o îngrijească și să o păzească. Nu mai trebuie decît să o redefinească. 

Cu o singură excepție, desigur. Realitatea, autoritatea „părintelui spiritual” trebuie să rămînă nediscutabilă. Pînă și irealitatea are nevoie de o întemeiere în realitate.

Dileme, dileme...

Citind recent în Dilema veche textul cuiva care, după ce a propus definirea familiei pe baza aerului de familie, a trecut rapid la revizuirea definițiilor de dicționar în general și a definiției familiei în special (http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/family-portrait), mi-am amintit de refuzul dlui H.-R. Patapievici de a accepta o definiție a ortodoxiei, în ciuda faptului că tocmai această definiție face ca ortodoxia să fie ceea ce este:

„Criteriul competenţei dogmatice nu-mi spune mare lucru, aşa că disputele legate, spre pildă, de filioque îmi par în afara spiritului de iubire şi de dăruire care ar trebui să emane din definiţia ortodoxiei.” Ortodoxia este, pentru dl Patapievici, „un mod de a fi, un fel de a simţi şi de a te mişca, un mod de a răspîndi şi unul de a primi miresmele […], este o savoare.” (H.-R. Patapievici, „A fi ortodox”, în Politice, Humanitas, 2002, p. 227)

„Frumoase ca visele mele,

Suntem uniţi şi fericiţi,

Dileme, dileme înfloriţi!”

Cu speranța că-mi va fi iertată această scurtă divagație ireverențioasă, produsă de o neașteptată asociație de idei, voi trece la chestiuni mai serioase.

Ideea că acest aer de familie specific ortodoxiei, dacă îmi este permis să mă exprim așa, este rezultatul unei anumite așezări în relație cu Dumnezeu și cu lumea, iar această așezare este determinată de o venerabilă tradiție de mărturisire ortodoxă a adevărului revelat, a reprezentat pentru dl Patapievici o ipoteză de care s-a putut lipsi. Din fericire, dl Nicolescu, realizatorul interviului, a întrupat în mod oportun ortodoxia ideală la care visa dl Patapievici, tăcînd respectuos sau, mai bine zis, răspîndind și primind miresmele lalelelor/dilemelor împreună cu dl Patapievici.

Dogmă, deci definiție, pe de o parte, și iubire pe de alta. Dacă nici asta nu e dilemă, atunci nu știu ce ar mai putea fi! Familia tradițională îi pare doamnei Cârstean, autoarea articolului din Dilema veche semnalat mai sus, artificială, la fel de reală și de autentică precum o reclamă de pe cutiile de cereale (presupunerea nu dovedește însă decît absența experienței vieții de familie a autoarei și confirmă nevoia multor oameni de o experiență de acest tip, fapt care-i determină pe specialiștii în marketing să vîndă visul „familiei” odată cu cerealele respective). Ortodoxia dogmatică probabil că nu valorează, pentru unii dintre intelectualii ortodocși din România, nici măcar atît; e doar falsă, niciodată atrăgătoare, ca-n reclame. Creștinii care afirmă definiția credinței, Crezul niceo-constantinopolitan, au probabil gurile știrbe. Martirii sigur le-au avut. În schimb, cei care contestă întemeierea dogmatică a credinței au dantura bună, vorbesc frumos și zîmbesc dulce. Exact ca în reclame.

Dar de ce este important un standard, o măsură a lucrurilor, respectiv a ortodoxiei sau a familiei? Pentru că aceasta ne ajută să păstrăm, ori să redobîndim aerul de familie ori savoarea ortodoxiei.

Un lucru care mi se pare că le scapă apărătorilor familiei tradiționale, dar pe care îl subliniază C. S. Lewis după cum se va vedea mai departe, este că familia se poate degrada nu doar în formele ei corupte de diverse deviații sexuale, ci și în formele ei superioare. Familia creștină este la rîndul ei amenințată de trufie, de idolatrie, de ispita de a se vedea ca ceva sfînt în sine. În egală măsură, a propune o formă de familie întemeiată pe un aer comun, pe o înrudire spirituală, pe afinități, reprezintă o formă similară de idolatrizare a familiei. Idolatrizarea celeilalte familii, desigur, cea întemeiată pe alteritate, deschidere, pe recunoașterea celuilalt/Celuilalt, etc. Recunoaștere pe care familia asta, tradițională, „celula de bază a societății” o refuză cu riscul de a deveni „o capsulă perfect etanșă.”

Etanșeizare ca respingere a străinilor? Ce formă de respingere și în ce condiții? În treacăt fie spus, unul dintre obiectivele principale ale acestei familii tradiționale este nașterea de copii. În felul acesta, ea rămîne în permanență deschisă spre străini într-un mod în care asocierile LGBT nu pot fi niciodată (da, știu că pot „avea” și ei copii, dar acela este mai degrabă rezultatul combinat al listei pe care au trecut copilul și al laboratorului care a procesat cererea). În plus, deschiderea față de celălalt este reală într-o familie tradițională, unde bărbatul și femeia sînt mai diferiți între ei decît doi parteneri de același sex ar putea fi vreodată. Iar față de „familia” întemeiată pe „un aer comun”, pe pasiuni, interese și idei împărtășite reciproc, eu cred că tot într-o familie românească obișnuită deschiderea este mai mare: indiferent din cîți membri ar fi aceasta constituită, vei găsi de regulă tot atîtea gusturi muzicale, preocupări artistice și opțiuni politice (motiv de ocazionale războaie domestice!). Dar îi unește credința, îi unesc cei morți și cei vii, îi unește „mai ții minte?” și „veșnica pomenire!” 

Ceea ce amenință cu adevărat familia și orice altă întreprindere omenească este ideea că ar putea deveni scopuri în sine. Poate că această idee falsă explică o parte din răceala cu care este receptat mesajul susținătorilor familiei în România. Familia nu este un scop în sine, după cum scopul ei nu este nici perpetuarea biologică. Nașterea de prunci este un dar, familia este un dar; primim aceste daruri în vederea intrării și rămînerii în relație cu Dumnezeu. Cred că se poate intra în relație cu Dumnezeu din orice context în afara de unul singur: nu poți intra în relație cu Dumnezeu de pe poziții egale. Nu poți intra în relație cu Dumnezeu cîtă vreme te consideri lipsit de păcat. Este păcat în familie și este păcat în afara ei, în familiile creștine și în cele necreștine, în relația binecuvîntată dintre un bărbat și o femeie din cadrul cuplului normal și în relația blestemată dintre doi indivizi de același sex (1 Romani 18:32) asociați într-un gen de parteneriat care se pretinde normal; însă în familie recunoști păcatul mai ușor pentru că știi cînd păcătuiești. Într-o familie tradițională păcatul nu este niciodată normalitate, chiar dacă a devenit obicei.   

„Zicînd că sînt înțelepți, au ajuns nebuni”, scrie Sf. Pavel. Unul dintre cele mai sigure și mai răspîndite moduri de a ajunge la nebunie este să-l confunzi pe Dumnezeu cu altceva, sau mai degrabă orice altceva cu Dumnezeu. Iubirea este aici vulnerabilă într-un mod aparte, tocmai pentru că vine de la Dumnezeu, iar Dumnezeu este iubire. Ceea ce nu înseamnă neapărat și că iubirea e Dumnezeu. Iubirea noastră în nici un caz.

Atît pericolul unei asemenea confuzii, cît și dispariția unor forme firești de iubire, precum cea a prieteniei, sînt discutate pe larg în cartea lui C. S. Lewis, Patru iubiri. „Iubirea poate deveni un demon din momentul în care începe să fie un dumnezeu”, răspunde Lewis afirmației lui Denis de Rougemont („iubirea încetează să mai fie un demon din momentul în care nu mai este un dumnezeu”). „Orice fel de iubire omenească are tendința de a pretinde că vorbește în numele unei autorități dumnezeiești”, spune Lewis, observînd în continuare că „iubirile naturale emit o asemenea pretenție blasfematoare nu atunci cînd se află în ipostaza lor cea mai degradată, ci cînd se află în plenitudinea condiției lor naturale; atunci cînd ele sînt ceea ce bunicii noștri numeau «pur» sau «nobil».” Lucrul acesta este posibil tocmai pentru că iubirile noastre naturale sînt daruri de la Dumnezeu și sînt înrudite cu iubirea lui Dumnezeu, sînt asemănătoare cu aceasta. Ceea ce nu înseamnă că sînt același lucru; tocmai din acest motiv ne este atît de ușor să le confundăm:

„We may give our human loves the unconditional allegiance which we owe only to God. Then they become gods: then they become demons. Then they will destroy us, and also destroy themselves. For natural loves that are allowed to become gods do not remain loves. They are still called so, but can become in fact complicated forms of hatred.” (C. S. Lewis, The Four Loves, Harcourt, brace and Company, New York, 1960, p. 17-20).

Pînă la sfîrșitul lumii vor exista întotdeauna alți dumnezei. Este important ca familia tradițională să nu facă parte dintre ei. Cred că am ajuta familia tradițională dacă am înceta să o mai numim familie tradițională, și dacă i-am spune în schimb familie pur și simplu, refuzînd să atribuim acest cuvînt formelor diferite de asociere între indivizi. Cred că nu sînt singurul căruia expresia „familie tradițională” i se pare un pleonasm. Dar de vreme ce nu există alte forme de asociere care să poată fi numite familie, ce sens are să facem această precizare? Este ca și cum am invita apariția altor tipuri de familie, este ca și cum am fi complici la pervertirea realității familiei. La fel, nu există decît părinți sau soți de sex opus. Putem vorbi despre „părinți de același sex”? Atunci să nu întrebuințăm termenul în contexte improprii.

Familia (tradițională) nu este sfîntă în sine, dar face posibilă sfințenia tocmai prin faptul că este capabilă să recunoască păcatul din ea. De aceea, doar familia poate deveni sfîntă; celelalte forme de asociere care se pretind „familii” nu pot deveni sfinte din simplul motiv că sînt deja dumnezei.

    

P.S.

Doamna Svetlana Cârstean a primit aseară, 20 martie, premiul Radio România Cultural pentru poezie (http://www.agerpres.ro/cultura/2017/03/20/radu-cosasu-svetlana-carstean-si-ion-caramitru-printre-laureatii-galei-radio-romania-cultural-22-13-44)

Ziua începuse tot cu un premiu, cel acordat unui film care „arată că nu există o singură realitate, ci doar mai multe interpretări” (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2017/03/zbor-deasupra-unui-cuib-de-nuts.html). Ironia este că în numele diversității, lumea ne impune o singură interpretare. Este ceea ce lumea a făcut dintotdeauna, și cu cît cel care vorbește este mai  educat, cu atît argumentele par mai subtile. De fapt, scopul acestor argumente nu este de a suține un adevăr, ci de a ascunde natura reală a alternativei, caracterul unic al „interpretării”: „Veți fi ca Dumnezeu.”

La limită, nu există mai multe interpretări. Există doar două: „Dumnezeu este Dumnezeu” și „eu sînt Dumnezeu”. În funcție de interpretarea pe care o alegi, ori intri în realitate, ori ieși din ea:

„Căci mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea şi peste toată nedreptatea oamenilor care ţin nedreptatea drept adevăr. Pentru că ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este cunoscut de către ei; fiindcă Dumnezeu le-a arătat lor. Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare, Pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat. Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni” (Romani 1, 18:22)  

Zbor deasupra unui cuib de nuts

Am aflat în dimineața asta de la Radio România Cultural (RRC) că filmul Normal Autistic Film (http://oneworld.ro/2017/l/ro/un-film-autist-normal-316/) este cîștigătorul Festivalului Internațional de Documentar și Drepturile Omului One World Romania. Prezentatoarea știrii i-a felicitat pe liceenii care și-au motivat decizia astfel: „filmul arată că nu există o singură realitate, ci doar mai multe interpretări.” (http://radioromaniacultural.ro/normal-autistic-film-premiul-one-world-romania-10/ mai pe larg aici https://www.dcnews.ro/normal-autistic-film-premiul-one-world-romania-10_536503.html).

Sînt niște tineri deștepți, sînt de acord cu doamna de la RRC. Iar asta este o veste excelentă pentru oamenii de geniu, ca mine. Înseamnă că am șanse reale de a scăpa de pe Sfînta Elena. Am stat destul aici. De data asta chiar îi voi învăța minte pe nenorociții de Bourboni. Aux armes, citoyens!

Hoții albi și hoții negri

Hoția de noapte nu a fost niciodată tolerată de români. Persoanele care au protestat în Piața Victoriei nu au făcut decît să reamintească dreptul strămoșesc al românilor de a fi furați doar ziua. Încercarea guvernului Grindeanu de a adapta programul de guvernare la orele de lucru ale membrilor guvernului, care rămîn adesea peste program, s-a izbit de împotrivirea românilor. Trăim într-un stat de drept, iar într-un stat de drept se fură doar ziua.

Ziua și noaptea sînt la fel de diferite între ele cum sînt corupția și anticorupția. De pildă, dacă Năstase și-a luat casele noaptea, Iohannis le-a dobîndit ziua. Nu zic că le-a furat, ci doar că a avut noroc, așa cum alții au ghinion. Bine, se poate spune că pînă și Iohannis a avut ghinion cu una dintre case, dar asta s-a-ntîmplat probabil numai din cauză că a dobândit-o într-un moment incert, la îngînarea zilei cu noaptea.

Sau, iată, problema tăierilor de pădure: tăierile ilegale sînt, bineînțeles, doar cele făcute noaptea. După cum știe toată lumea, tăierile legale se fac ziua. Ce-i drept, tăierile legale sînt cele care ne determină să trecem expresia „pădurile României” în ghilimele. Dar nu-i nimic, important e că pădurile României nu au fost furate, ci rase în mod legal.

Unii văd ca pe un lucru pozitiv faptul că, în urma programului sistematic de furat numai în orele legale de lucru, în România nu se va mai putea fura nici măcar în timpul zilei, din simplul motiv că nu va mai rămîne nimic de furat. Mă tem însă că, la noi, întotdeauna ceva va fi de furat. Fie și căciula, pe care, în buna și sănătoasa tradiție a hazului de necaz, vom continua să ne-o furăm singuri.

Pe cutia sortimentului de ceaiuri „Din inima Carpaților” produse de un popular producător român, la ingrediente descoperi de fiecare dată nelipsitele „arome”. Altminteri, produsele sînt 100% la naturale, desigur. La fel ca emisiunea lui Turcescu, de pildă.

Pe ambalajul unui mare producător de condimente dai de sloganul „Ca la mama acasă!” Te uiți la ingrediente și vezi monoglutamat de sodiu (potențiator de aromă) și încă alte chestii pe care mama sigur nu le-a folosit niciodată. Poate doar mă-sa, dar atunci ar trebui precizat pe eticheta produsului: „Ca la mama mea acasă. Adică mama, Vrăjitoarea din căsuța de turtă dulce din Hansel și Gretel, care ne iubea atît de mult încît uneori ne gătea copii la ceaun”. Da, iar cozonacul cu nucă produs de Auchan are fix 2,5 grame de nucă (http://www.romanialibera.ro/societate/sanatate/101-chimicale-in-bucatele--de-pe-masa-de-craciun--402786) ! La aflarea veștii, multe mame s-au declarat surprinse în mod plăcut. Ele credeau că de fapt acei cozonaci nu au nucă deloc. Dar, pînă urmă, cantitatea de nucă din cozonacii cu nucă din marile magazine nu are nici o importanță. Important e că acel cozonac este făcut ziua, nu noaptea.

Și ce dacă Sorin Antohi a fost colaborator al Securității? Asta nu are nici o importanță, de vreme ce a colaborat ziua, nu noaptea, ca turnătorii cei răi. Da, iar Sever Voinescu și cu Roberta Anastase chiar nu au furat voturi (http://www.hotnews.ro/stiri-esential-9456740-roberts-anastase-sever-voinescu-nu-vor-urmariti-penal-pentru-votul-legea-pensiilor.htm). Poate că ar fi fost furt dacă ieșeau în minus, dar ei au ieșit în plus. Sau poate chiar au numărat greșit, cui nu i se-ntîmplă, oameni sîntem! Oricum, toate astea nu au nici o importanță, de vreme ce numărătoarea s-a petrecut ziua în amiaza mare. În plus, în sală erau aprinse și toate becurile. Singurul beneficiu al poveștii este că am aflat, cu această ocazie, că pe dl Voinescu îl cheamă și Cotoi. Nu știm, și poate că nu vom ști niciodată și câți domni Vulpoi sau doamne Vulpe ne-au ținut calea în ultimii douăzeci și șapte de ani, dar e sigur că nici un Buratino/Pinochio nu a fost lăsat singur. Nici ziua, nici noaptea.

Pe lîngă succesul reprezentat de protestatarii din Piața Victoriei, care au împiedicat guvernul să mai fure noaptea, obligîndu-l să revină la sistemul diurn al țărilor civilizate, un alt beneficiu major îl reprezintă denunțarea știrilor de noapte, sau false, obligate fie să dispară, fie să se convertească în știri de zi, sau convenabile (vezi neapărat http://www.catavencii.ro/stirile-false-despre-stiri-false/ precum și la http://www.catavencii.ro/piece-of-fake/). De acum încolo vom avea doar știri albe. De exemplu, o astfel de știre pe care am ascultat-o chiar astăzi la inegalabilul Radio România Cultural: „În cadrul întîlnirii dintre Trump și Merkel, Trump nu a vorbit decît despre agenda sa personală, prezentată încă din campania electorală.” Asta nu e știre, e interpretare, și dacă nu una tendențioasă, atunci sigur partinică. Înseamnă selectare, limitare, manipulare. De parcă Merkel s-ar îngriji de binele omenirii! Dar asta nu are nici o importanță. Important e că a fost o știre albă, o știre de zi, o știre informată de un program iluminist de educație, unul care scoate omul din stare de minorat de care este vinovat el însuși.

Dar de ce au ajuns românii să se lase păcăliți astfel și să consimtă să fie furați pe față, niciodată pe la spate, ziua, niciodată noaptea? De ce avem corupți răi și corupți buni, securiști buni și securiști răi? Un om care ar gîndi doar în alb și negru ar spune că asta se-ntîmplă din simplul motiv că avem securiști. Cum să nu-ți fie milă de un asemenea om? Răspunsul e, bineînțeles, pentru că așa sîntem noi, altfel. Poate pentru că avem educatorii pe care nu-i merităm, dar care nu s-au lăsat împiedicați de asta și au continuat să ne învețe că trebuie să compunem cu răul. A compune cu răul nu este doar posibil – este inevitabil.

 Sau poate pentru că nu ne-am gîndit niciodată să ridicăm toate cutiile odată. Pentru că ne-a fost teamă că nu vom găsi nimic sub ele. Pentru că ne-a fost teamă că spectacolul fascinant se va opri. De fiecare dată cînd dl Liiceanu scapă una dintre cutiuțe de pe masa de joc, dl Pleșu apare brusc din mulțimea de spectatori anonimi ca să ne arate și nouă, și lui Gabi, cum se face.

Este spectaculos. Este uimitor. Dar ceea ce este cu adevărat tulburător în mișcările iluzioniștilor de la masa de joc nu este nici iuțeala, nici precizia mișcărilor. Nici faptul că spectacolul se desfășoară în plină zi, astfel încît toată lumea poate vedea limpede ce se petrece. Tulburător este faptul că sub una dintre cutiuțe se află ziua însăși. În România se poate fura legal, la vederea zilei, pentru că ziua a fost furată. Și de aceea nimeni nu mai vede nimic.

  

Actualitatea Sfîntului Antim Ivireanul

„…și dimpreună cu dumneavoastră să pătimesc la toate cîte va aduce ceasul și vrémia, pentru care lucru am datorie să priveghiez cu osîrdie și fără de léne, zioa și noaptea și în tot ceasul, pentru folosul și spăseniia (mîntuirea) tuturor de obște, învățîndu-vă și îndreptîndu-vă cu frica lui Dumnezeu, pre calea cea dreaptă.” Sf. Antim Ivireanul, „Aceasta o am zis cînd m-am făcut mitropolit”

Anul trecut a marcat un eveniment deosebit în viața Bisericii Ortodoxe Române, cînd specialiști în studii antiminiene din toată lumea s-au adunat la București pentru a participa la manifestările organizate de BOR cu prilejul declarării anului 2016 drept Anul omagial al educaţiei religioase a tineretului creştin ortodox şi Anul comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti în Patriarhia Română (http://basilica.ro/sfantul-ierarh-martir-antim-ivireanul/). Cu acest prilej au fost suținute și numeroase conferințe și dezbateri, dintre care am reținut doar cîteva, după cum se va vedea mai jos. Participanții s-au apreciat reciproc și au reținut calitatea deosebită a materialelor prezentate. Pînă la propunerea introducerii unei specializări noi în cadrul facultăților de teologie ortodoxă din România, și anume Antimologia, nu mai era decît un pas, iar acesta a fost făcut de unul dintre fericiții participanți, al cărui nume din fericire a fost între timp uitat din pură invidie colegială (nimic personal): „Interesul există, specialiști avem, așa că nu mai e nevoie decît de înțelegerea decanilor facultăților de teologie”. Cu regretul mărturisit de a nu se fi gândit din timp la acest (unic) neajuns al teologiei ortodoxe academice, decanii facultăților de teologie ortodoxă din România s-au grăbit să-și exprime bucuria și să-și declare sprijinul (călduros), așa cum poate chiar au făcut-o ca urmare a unei posibile și preafericite invitații.

Înainte de a aminti cîteva dintre contribuțiile deosebit de valoroase ale participanților la sesiunile de comunicări, voi puncta aici pentru publicul mai puțin familiarizat cu „opera și personalitatea marelui ierarh și dascăl” cîteva aspecte care au definit atît viața, cît și posteritatea Sfîntului Antim Ivireanul.

Despre cînd, pe unde și ce păduri cutreiera Antim ca băiet nu se știu prea multe, dar, în compensație, conferințele i-au condus pe participanți de-a lungul unor cîmpii vaste. E de presupus că nu au rămas nebătute. De bună seamă că s-a vorbit și despre noutatea adusă de Sf. Antim nu doar prin limbajul întrebuințat, dar mai ales prin prezența sa ca predicator în chiar lăcașul bisericii, fapt care de altfel era des întîlnit și pe vremea Sfîntului Ioan Gură de Aur. Într-adevăr, pînă la Antim regula era ca la predică să se citească una și aceeași Cazanie peste tot în țară. Principiul era just: după cum se poate observa și astăzi, oamenii rețin cu greu lucruri simple. De pildă, au același aer surprins cînd aud că e bine pentru ei să facă donații, de parcă ar auzi asta pentru prima dată. Secole de repetare a unui mesaj identic sînt insuficiente pentru a-i asigura interpretării o bună și solidă receptare. Dovadă că astăzi, cînd clerul a revenit la buna tradiție a Cazaniei personalizate (în sensul că fiecare își selectează pasajele care i se par mai potrivite din cărțile de predici), poporul și-a regăsit dulcea lui absență de dinainte de Antim.

Fără îndoială, Sf. Antim reușise să le atragă atenția, mîngîindu-i mai rar cu distihuri mieroase precum „iubiți credincioși” și mai mult cu observații înțepătoare de genul „sunteți mai răi decît păgînii!” Din nefericire, Sf. Antim nu a învățat nimic din greșelile Sf. Ioan Gură de Aur și le-a repetat, încăpățînîndu-se să spună lucrurilor pe nume. S-a dovedit astfel încă o dată că cine nu învață din trecut este condamnat să-l repete.

Iar Sf. Antim

l-a repetat din plin

murind asemenea Sfîntului Ioan Gură de Aur: depus din preoție (de Patriarhul Ecumenic însuși!), bătut și ucis pe drumul exilului.

Ar mai fi de spus că predicile Sf. Antim s-au întipărit atît de bine în memoria credincioșilor ortodocși, încît nici nu a fost nevoie să fie tipărite. Lucrul acesta s-a întîmplat de-abia două sute de ani mai tîrziu, pe la sfîrșitul secolului XIX, cînd probabil s-a simțit nevoia recuperării unor mici detalii pierdute între timp. În orice caz, în secolul XVIII „au apărut aproximativ 12 exemplare din Didahiile lui Antim” (este vorba despre copii în manuscris http://ziarullumina.ro/tipograf-pentru-intreaga-ortodoxie-22136.html), fapt grăitor pentru interesul puternic și constant al credincioșilor pentru înflăcăratul predicator.

Iată în continuare unele pasaje selectate din contribuțiile specialiștilor în teologia antimiană, viitorii profesori ai acestei discipline noi, dar atît de binevenite în peisajul deosebit de fertil al gîndirii teologice ortodoxe românești de astăzi. Nimic nu onorează într-un mod mai fericit memoria Sfîntului Antim, un înnoitor al limbii și spiritului culturii bisericești din România, precum acești atleți ai culturii teologice actuale.

Sfîntul Antim a înnoit limba română curățind-o de buruienele grecismelor și slavonismelor, precum a îngrijit fata moșneagului din povestea lui Creangă tot ce-a găsit în drumul ei: cățelușa, părul, fîntîna și cuptorul. S-a-ngrijit și de noi, copilașii Sfintei Duminici. Nu știu dacă Cel vechi de zile a întinerit cînd l-a văzut pe Sf. Antim înălțîndu-se cu bogățiile virtuților împlinite în slujirea Lui. Dar e posibil ca, de data asta, pe copilașii Sfintei Duminici să-i pască primejdia.

Iată, se apropie fiii și fiicele babei, că doar, vorba ceea, „nu-i prădată lumea de bogății”...

*

Însemnătatea activității misionare, pastorale și catehetice a Sfîntului Antim Ivireanul

(de Asist. Univ. Pr. Doctorand Alfons Brișcă, coordonator al proiectului european „Lumi paralele”)

Activitatea misionară, pastorală și catehetică a Sfîntului Antim Ivireanul a avut o mare însemnătate. Aceasta se vede din numărul mare de predici pe care le-a susținut, dar și din numărul mare de credincioși care le-au ascultat de-a lungul timpului. De asemenea, Didahiile au fost reeditate constant, iar anul acesta s-au organizat multe conferințe pe această temă. Mulți colegi de-ai mei au publicat articole, unii parcă au scris și cărți, lucru pe care aș fi putut să îl fac și eu dacă aș fi aflat la timp.

*

Despre post în Didahiile Sfîntului Antim Ivireanul

(de Dr. Ierom. Neofit Lupu, starețul mănăstirii Sfînta Miercuri, posibil viitor  consilier patriarhal, numire în care el chiar crede, spre amuzamentul cunoscuților)

Despre virtutea postirii și darurile aduse de această binecuvîntată lucrare, Sf. Antim a vorbit în mod special în cele două Cuvinte de învățătură la „Dumineca Lăsatului sec de brânză”. Din aceasta vedem nu doar gradul înalt de dezvoltare și prosperitate a poporului român, care mânca brânză, dar și evlavia lui deosebită, păstrînd vie amintirea jertfei bineplăcute lui Dumnezeu pe care o adusese Abel.

Vedem în ambele predici un sistem integrat de procese interconectate, Sf. Antim certificînd și gestionînd totodată postul în relație cu spovedania, rugăciunea, milostenia și dragostea:

Vrând, drept acéia, a face această călătorie asupra vrăjmașului sufletelor noastre, precum am și mai zis, trebuie să luom împreună cu noi cinci lucruri, să ne fie ca o merinde la vréme de primejdie, care lucruri sunt aceștia: ispovedania, rugăciunea, postul, milostenia și dragostea.

Dar Sf. Antim nu insistă doar asupra postului în sine, ci și asupra celorlalte procese sufletești, activități spirituale sau lucrări duhovnicești în care nu „postim” niciodată de la rău deși ar trebui să postim în permanență:

Că ce folos iaste trupul să fie deșărt de bucate, iar sufletul a-l umplea de păcate; ce folos iaste a fi galbeni și ofilit de post, iar de pizmă și urâciune a fi aprins; ce folos iaste a nu bea vin și a fi beat de veninul mâniei; ce folos iaste a nu mânca carne și cu hulele a rumpe carnea fraților noștri; ce folos iaste a nu conteni de céle ce sunt, uneori slobode și a face acélia ce nu sunt niciodată, cu vreun mijloc, slobode. Că Dumnezeu pre aceia iubéște și-i cinstéște pre carii să feresc de céle oprite.

Lucru întărit și în cealaltă predică:

Și când ne postim trebuie să nu postim numai de bucate, ci mai vârtos să ne postim de réle; căci ne vătămăm sufletéște, adecă de hule, de înjurături, de zavistii, de mânii, de urgii, de clevete, de pârăle ce aveți obiciaiu ce vă pârâți unul pre altul, ca să vă sărăciți care lucru îl face numai singur diavolul, că el iaste vrăjmaș neamului omenesc; și cine are acel obiciaiu de pâraște pre fratele său, creștinul, pentru ca să-l păgubească și să-l sărăcească, să se lase de acel lucru; că toate păcatele câte va face după ce să va ispovedui și-ș va face canonul ce-i va da duhovnicul i să vor erta, iar acel păcat, al pârăi, nu i să va erta nici cu un mijloc, că iaste mai mare decât uciderea.

Și iată că vă poruncesc și voao, preoților, cine ar veni la voi să se ispoveduiască și va avea acel păcat al pârăi, de să va apuca acel om înaintea voastră, cu chezășie bună, că nu va mai pârî pre nimeni, în viața lui, voi să faceți ertăciune, dându-i și canon, apoi să se și cuminece; iară de nu va avea să se părăsească, să-l lipsiț nu numai de la sfânta taină, ce și de la besérică, pentru căci stă împotriva lui Dumnezeu și să asamână diavolului.

Ar fi totuși greșit să se creadă că Sf. Antim nu ar fi acordat postului importanța cuvenită. Merită remarcat aici că Sf. Antim nu vorbește doar de valoarea postului, ci și de frumusețea lui: 

tot omul credincios și iubitoriu de Dumnezeu, cu bucurie și cu veselie să vie la zilele céle de post, pentru că nici unul din cei triști nu iaste viteaz la începutul stradaniei. Nu te face trist ca copiii ce-i duc la școală.

Dar pentru ca postul să fie ușor și plăcut, trebuie însoțit de rugăciune:

post trebuiaște să-l facem, cu rugăciuni. Că precum nu sunt dulci bucatele făr de sare, așa nici postul făr de rugăciune.

Tocmai de aceea, pentru unii credincioși, postul este o povară și un chin, o tortură și-o suferință, un necaz și-o supărare, într-un cuvînt, ceva neplăcut și incomod, ceva supărător, stînjenitor, jenant, inconvenabil, iritant și chiar intolerabil. După cum spunea Sf. Antim,

Mă rușinez a spune de posomorârea celor mâncăcioș, în ce chip să tânguesc în zilele céle de post: cască adése, să culcă puțin și iară să scoală; dorm în silă și silesc să treacă zilele și să nu le priceapă. Să îngreuiază asupra soarelui, căci zăbovéște a înopta; numesc zilele postului mai mari decât célialalte; să fac cum că au durére la stomah și amețeli de cap și stricăciune obiciaiului lor, carele nu sunt sémne ale postului, ci ale nesațiului. Cu nepohtă să duc la masă; răpșesc asupra vérzelor, înjură legumile zicând: în zadar s-au adus în lume. Să fac și cunoscători de firi; iubitorii de mâncări beau apa făr de răsuflare, ca când ar fi luat de la doftor vreo băutură făr de dulceață de vindecare. Și cei mai mulți meșterșuguesc băutura, mângâindu-ș pohta lor unii cu bragă, alții cu bére, alții cu șerbet, alții cu livej, alții cu mied.

Nu amesteca postul cu meșterșugitele tale pofte, că nu vei rămânea nepedepsit. Nu aduce la mijloc boale mincinoase. Nu zice minciuni asupra postului, cum că iaste făcător de boale, pentru căci iaste făcător de sănătate. Numai pentru obiciaiul tău cel rău să socotéște postu la tine vrăjmaș, dară nu iaste, firéște greu. Obicinuiaște-te pre tine cu postul și cu vréme ți să va face ție ușor și va lăcui în tine. Iar de vei avea soții mâncările și băuturile nu vei avea dragoste niciodată spre post, ci mai vârtos să va arăta la tine strein și greu și neobicinuit; căci viața cea postitoare iaste asemânare vieții ce-i nestricate, ce va să fie. Ci să fugim de iubirea de mâncări, cât vom putea, pentru că nu iaste putință nicidecum un om să fie și iubitoriu de mâncări și iubitoriu de Dumnezeu.

În încheiere, pentru Sf. Antim postul reprezintă doar una dintre activitățile duhovnicești, spirituale și sufletești pe care ar trebui să le menținem în permanență în stare de funcționare. Toate aceste activități, procese, lucrări trebuie făcute însă cu gînd curat, condiție obligatorie, imperioasă și necesară pentru asigurarea unui post adevărat, realizare care va contribui atît la sănătatea trupească, cît mai ales la cea sufletească. Aș fi încheiat cu celebrul mens sana in corpore sano, dar, pentru că sîntem în post, voi spune în schimb: mens soia in corpore sano!

*

Sf. Antim Ivireanul din perspectivă sincronică și diacronică

(de Pr. Prof. Dr. Alfred Rumeguș, profesor asociat la tot felul de activități al căror număr și rost le-a pierdut sau uitat demult, de unde și necesitatea acelei secretare de neuitat)

Sf. Antim Ivireanul a fost un mare ierarh ca toții ierarhii noștri iubitor de Dumnezeu și de aproapele înțelegător al nevoilor credincioșilor și Bisericii un cărturar și un rugător care nu se îngrijea deloc de ale sale ci căuta în toate doar voia lui Dumnezeu și nevoia aproapelui ca toți ierarhii noștri cu care ne-a miluit Dumnezeu din sfatul Lui cel de dinainte de veci și Sf. Antim Ivireanul era un ierarh deosebit care a contribuit la educarea teologică atît a poporului cît și a clerului ortodox și la cultivarea sentimentelor și valorilor românești și europene pledînd pentru integrarea patriei strămoșești în constelația țărilor creștine pentru că Europa a fost și trebuie să rămînă creștină în special astăzi cînd omenirea este atît de dezorientată și confuză din cauză că nu a înțeles sau nu a cunoscut mesajul de înaltă valoare spirituală și umanistă a Sfîntului Ierarh Antim Ivireanul care se adaugă salbei de rostiri și îndemnuri arhierești din îndelungata și sfînta istorie a Bisericii Ortodoxe Române care dacă vor fi ascultate și împlinite ne vor scoate la limanul cel dulce al păcii dumnezeiești și al luminii celei neînserate care se coboară și astăzi doar la Ierusalim în fiecare an în ziua cea binecuvîntată a Învierii.

*

Antim, antimis, antimaterie. O perspectivă interdisciplinară

(Prof. Univ. Dr. Dr. – da, are două doctorate! –  Pr. Roberto Douglas Ionescu, membru fondator CERN, consultant-referent al Biroului Patriarhiei „Studii albe pentru zile negre”)

La prima vedere, ar putea părea surprinzătoare parataxa (fr. parataxe, cf. gr. parataxis, para=lîngă, taxis=așezare) din titlu: „Antim, antimis, și antimaterie”. De ce n-am vorbi atunci și despre Antimemoriile lui Malraux, nu-i așa, de vreme ce titlul conține cuvîntul, sau mai degrabă morfemul, „antim”?  Cherchez la femme, ar putea sugera cineva. În special în această situație controversată este util să ne amintim că Mircea Eliade a insistat asupra riscului confundării romanului Madame Bovary cu povestea unui adulter oarecare (Eliade, 1972).

După cum se știe, antimisul este o piesă pătrată de material textil, cu rol liturgic, pe care sînt reprezentate punerea în mormînt și patimile lui Hristos și cei patru evangheliști, în cele patru colțuri și pe care sînt cusute fragmente din moaștele unui sfînt ori martir al Bisericii. În funcție de momentul liturgic, antimisul susține sau acoperă Sfîntul Potir (pentru istoria poziției antimisului, vezi Nikos Pneumatikos, 1890; obiecții la Calist Nekoptikos, 2010). Intenția mea este de a vedea în această deplasare pe verticală a antimisului un tip generațional de energie, după modelul oferit de fizica particulelor elementare. Dacă am încerca să vedem în Sfîntul Potir un generator de particule, atunci devine evidentă funcția antimisului de proiectare a materiei din planul inferior în antimateria din planul superior. Efectul este, desigur, forma de energie rezultată în Potir în timpul Prefacerii, și la care credincioșii și chiar unii teologi se referă prin termenii de „Trup” și de „Sînge”.

Bineînțeles, lucrurile acestea nu mai sînt foarte noi. După cum se știe, ele au fost propuse pentru prima dată de Ed Zaza, în celebra, de-acum, From Nothingness To Nonbeing: Bipolar Entities On the Road To Damascus (Muffins&Briose, London, 2010). Cred însă că tocmai aici ar trebui să se facă simțită contribuția ortodoxiei românești. Cum îl putem integra aici pe Sf. Antim? Avem deja în România cel mai puternic laser din lume; de ce nu am avea atunci la Mănăstirea Antim singurul centru de producere a antimateriei din lume?

*

Sf. Antim în folclorul românesc

(Asist. Univ. Erica Roxolana Ciucă, Doctor în teologie și în științe educaționale aplicate aiurea)

Sf. Antim, Sf. Arsenie Boca și Sf. Ap. Andrei au fost dintotdeauna foarte apropiați sufletului românesc. O demonstrează toponime precum „antimița” sau „antimiroiul”, care se găsesc pretutindeni în spațiul carpato-danubiano-pontic. Din păcate, aceste denumiri sunt atît de vechi încît între timp pronunția lor s-a modificat, ele fiind cunoscute astăzi mai degrabă drept „Dîmbovița” respectiv „Dealul Danieloiului”, dovedind astfel capacitatea poporului român de reevaluare pozitivă precum și adînca lui ancorare în realitate.

Despre originea numelor unor localități precum Bocani, din raionul Fălești, Republica Moldova, sau despre importanța bocancilor în iernile aspre din România există deja studii solide care atestă relația strînsă a românilor cu Sf. Arsenie Boca. Cît despre Peștera Sf. Andrei, Izvorul Sf. Andrei, sau despre lupii care postesc în ziua de Sfîntul Andrei, nici nu are sens să mai vorbim!

Dar chiar dacă nu s-au păstrat dovezi scrise sau de orice alt fel, nimic nu ne împiedică să credem că cei trei sfinți atît de apropiați sufletului românesc s-au cunoscut și au colaborat îndeaproape în vederea propășirii neamului creștinesc (românesc). Putem presupune așadar că cei trei apostoli ai neamului au fost cîntați și lăudați în nenumărate balade, colinde și poezii populare. Depinde numai de noi, cei de astăzi, să le păstrăm memoria, compunînd – de ce nu? – imnuri, doine și balade în cinstea celor trei mari Apostoli ai Neamului, așa cum poporul nostru a știut de altfel să o facă dintotdeauna.     

*

Din păcate, conferința „Euroatlantismul antiminian: o evaluare critică” (susținută de Prof. Dr. Pr. Baitmi Botez Cristelniță, predestinat cumva în tehnici de scufundare) nu este disponibilă decît în sistem peer-review. Tot ce am putut reține din această comunicare explozivă, care ar putea explica, dacă nu totul, atunci cel puțin recenta vizită făcută de Erdogan în Rusia, au fost doar cuvintele-cheie oferite de pagina unei importante biblioteci digitale de resurse academice:

Taguri: Antim Ivireanul–Jonathan Edwards–John Wesley; Paisianismul: continuitate sau Ressourcement? Pașoptismul, preludiul unei integrări.

Bă, nu trageți, bă!

În Balanța (https://www.youtube.com/watch?v=oGvZk0fg2Tc),  securiștii de-abia așteaptă să tragă în autobuzul cu copii luați ostatici de un grup înarmat de opozanți ai regimului comunist. Lucru pe care l-au și făcut imediat ce au primit ordinul Primului Secretar, Ceaușescu.

Copiii din autobuz trebuiau omorîți pentru că fuseseră „contaminați”; chiar dacă fără voia lor, erau totuși vinovați, deveniseră vinovați din simplul motiv că asistaseră la un act de protest, la o revoltă, la un strigăt al libertății. Deveniseră martorii libertății. Erau „anormali”. Prin urmare, ei nu au fost niște victime colaterale, ci niște veritabili dușmani ai regimului. Copiii nu au murit ca victime, ci au fost executați împreună cu „mentorii” lor, teroriștii. Dar dacă într-un regim totalitar ordinul de tragere este dat de un lider, într-un stat democratic și ateu nimeni nu mai așteaptă ordinul de tragere. Se trage de voie acolo unde fiecare este lider pentru că Dumnezeu lipsește.

În filmul lui Pintilie, mama unui copil cu sindromul Down, sfătuită de preot să-l lase să moară de foame (dacă tot nu l-a putut da americanilor pe valută, ca să-l studieze), ezită: „Da’ eu nu pot. Copilul cînd îl hrănesc, e vesel, rîde, se bucură! Cum să nu-i dau de mîncare!”

În urma măcelului la care asistaseră, Nela și Mitică se hotărăsc să facă un copil. Martor le este stejarul și memoria tatălui securist al Nelii, a cărui cenușă fusese îngropată acolo. Cei doi eroi speră că nu vor avea un copil normal. Într-o lume lipsită de Dumnezeu, omul normal este cel capabil să tragă, la ordin sau „de voie”, în oameni, copii sau adulți, atîta vreme cît aceștia sînt anormali. „Dacă va fi normal, îl omor cu mîna mea”, afirmă hotărît Mitică în acordul final al filmului.

Au avut cei doi un copil normal sau unul anormal? Realitatea ultimilor ani ne arată că ne putem lipsi de un sequel pentru a afla răspunsul: ieri, de pildă, la Radio România Cultural, una dintre femeile care participă la activitățile Clubului Mamelor din București, sectorul 5, își recunoștea cu modestie contribuția: „Aici la noi în zonă sînt așa de multe fete care se prostituează, și eu le zic că nu e bine, da’ ele zic că le e greu, că de sărăcie, și atunci eu le zic, bine, mamă, da’ măcar să folosești prezervativ.” Cu siguranță fetele apreciază asemenea sfaturi sensibile, iar majoritatea chiar își schimbă viața prin utilizarea eficientă a prezervativului. La zece ani de la integrarea în Uniunea Europeană, astfel de sfaturi au devenit tot mai necesare, de unde și utilitatea publică a cluburilor mamelor. Aproape că-ți vine să exclami, împreună cu primarul din film: „Ah, femeia română, mamă și amantă, cu buzele, cu ochii, cu sînii ei, ea e adevărata minune a lumii!”

Iar în dimineața de astăzi, la Radio Trinitas, o altă mamă, întrebată dacă ar fi păstrat copilul afectat de sindromul Down dacă ar fi știut dinainte de a-l naște, afirma: „E o decizie grea. E greu să alegi să aduci pe lume o ființă care se va chinui pentru tot restul vieții.” Afirmația mamei (dacă o putem numi așa) a fost însoțită de tăcerea înțelegătoare a realizatorului emisiunii. Sîntem ortodocși, sîntem și în Postul Mare, ce dreacu’, noi nu judecăm! Atît de mare a ajuns smerenia ortodoxiei românești, încît îi lasă pe oameni să decidă pentru ei. C-o fi rai, c-o fi iad, bucuroși le-om duce toate, nu? Bineînțeles că fiecare decide pentru sine, doar că ideea e că trebuie să o facă în cunoștință de cauză, nu? Ceea ce, pentru BOR, este cumva problematic: n-ar putea afecta un număr prea mare de indivizi anormali zidirea Catedralei Mîntuirii? Sigur, zidim cîțiva în temelie, dar fără beton, tablă și dibluri, unde ajungi?

Nu știm ce fel de copil au avut Mitică și Nela, știm însă ce copii au avut toți ceilalți. Știm ce copii am avut grijă să avem noi. Știm ce copii am lăsat în viață.

Din păcate, filmul lui Pintilie doar a anticipat, dar nu a putut împiedica măcelul sistematic desfășurat în cei douăzeci și cinci de ani care au trecut de la difuzarea lui. Instituțiile statului, organele de cultură, agenții Bisericii nu au lăsat în viață decît oameni normali.

Opriți focul! 

Treburi gospodărești

cîrlige colorate pe-o sîrmă goală

chipurile îmbujorate ale copiilor ieșiți de la școală

încă o zi spălată, gata de pus la uscat

Predoslovie despre deosebirea paielor de bîrne

Că mult bineplăcută mai marilor noștri este nejudecarea aproapelui, dar mai ales a departelui întru cele înalte ale treburilor arhierești! Căci nu este patimă mai urîcioasă, cum pe direptate glăsuiește un frate (http://ziarullumina.ro/putem-sa-nu-ne-judecam-semenii--120638.html), mai stricăcioasă de suflete și de cote la bursa de valori ca aceasta.

Adevărat vă spun fraților, că cei care s-au îndulcit de această patimă și-au luat plata lor și nu-i mai bagă nimeni în seamă. Ci întru aceasta și pînă și giudecata lui Dumnedzău îndelung adastă, întru care a și binevoit. Căci ce te socotești tu, omule simplu, că ești alta decît pămînt netrebnic întru care te vei și întoarce? Cum îndrăznești deci a te îngriji de paiele altora, cînd de bîrnele tale nu-ți pasă? Sîrguiește-te deci întru toatî osîrdia a-ți neguțători bîrnele tale, și vei primi ca răsplata și paiele cele mult hulite. Ci Dumnedzău nemincinos iaște, și nu care să crezi că ți-a slovelisit anume din pricina paielor, ci El nu alta ți-a iscodit decît a te îngriji numai și numai de bîrnele tale.

Vezi deci să nu pați precum nenorocitul acela den bătrîni, pre numele lui Toma ot Aquino, care se plîngea că la urmă nimic nu a aflat, nicidecum paie, ci decît pleavă.

Brain Drain

Ne aflăm în săptămâna de conștientizare a creierului (https://constientizareacreierului.wordpress.com/, http://fpse.unibuc.ro/despre-noi/info-fpse/26-evenimente/403-saptamana-de-constientizare-a-creierului-14-23-martie-2016). Multă lume confundă creierul cu mintea. De aceea, poate că ar fi util de precizat că este vorba despre două organe diferite. Creierul se deosebește de minte prin faptul că poate fi spălat, pe cînd mintea se poate schimba, se poate reînnoi.

BOR ar fi putut contribui la schimbarea minților ortodocșilor din România. De fapt, asta era chiar misiunea ei principală. Din păcate, a ales să-și dedice timpul și energia creierelor românilor. Poate că acesta este unul din motivele pentru care puțini ortodocși mai știu că au și-o minte. Cea de pe urmă.

Jacob Kowalski, un animal fantastic din New York

Adevăratele animale fantastice sunt foarte comune. Atît de comune încît nici nu le vezi. Aspectul lor comun le ascunde privirii; este cel care le salvează. Ar trebui să-i fim recunoscători doamnei Rowling și domnului Yates pentru că le-au dat drumul în lumea noastră. Desigur, recunoștința noastră ar trebui să se îndrepte în egală măsură către Dan Fogler pentru că a știut să interpreteze acel personaj care suntem cu toții: „one of a kind”, fiecare dintre noi este unic în felul său. Îmi vine să spun că, la limită, Kowalski este singurul animal cu adevărat fantastic care a scăpat din valiza lui Newt.

Nu sunt un fan al lumii magice al seriei Harry Potter; de fapt, nu doar că nu am reușit să văd nici măcar unul din filmele seriei pînă la capăt, dar chiar am abandonat orice interes după primele două încercări. Mi s-au părut plictisitoare și limitate în raport cu magia reală a vieții obișnuite, de zi cu zi, iar magicienii niște încuiați înveșmîntați în haine caraghioase. Frumusețea filmului Fantastic Beasts and Where to Find Them ține însă tocmai de recunoașterea limitelor magiei: nici măcar Newt Scamander, magicianul venit la New York într-o misiune de salvare a animalelor fantastice (mai precis, pentru a o aduce acasă, în Arizona, pe Thunderbird), nu recunoaște inițial natura fantastică a lui Kowalski, peste care dă în mod accidental, constrîns parcă de o magie superioară, în timp ce se afla pe urmele unui Niffler. Animalul alerga fără oprire, în căutarea unor obiecte valoroase, sclipitoare în orice caz, îndemnându-l pe Newt să facă la fel. Însă Kowalski nu este sclipitor, este o figură aparent neînsemnată. De aceea pînă și un magician, deci un „neîncuiat” are nevoie de atît de mult timp pentru a găsi adevăratul animal fantastic în persoana unui brutar de origine poloneză. De fapt, se pare că animalele fantastice au un instinct mai bun decît magicienii: un Murtlap îl mușcă pe Kowalski de gît, un ou de Occamy eclozează în buzunarul lui, iar un Erumpet îl găsește pe Kowalski suficient de atrăgător pentru a vedea în el un partener potrivit pentru reproducere!

Sigur, în film sunt prezente descîntecele obișnuite prin care lumea fantasy se apără de deochiul creștinismului: creativitatea, generozitatea, înțelegerea pătrunzătoare sunt și aici de partea magicienilor, în timp ce prostia, violența, intoleranța, vulgaritatea sunt rezervate cu prisosință creștinilor. Cu atît mai remarcabilă mi se pare, în acest context nefavorabil, performanța brutarului: lipsit de orice putere magică, riscînd să compromită orice acțiune eroică, el contribuie de fapt la victoria binelui prin unele calități remarcabile: curaj, onestitate și, în mod special, capacitatea de a se minuna, pe care, în cele din urmă, o trezește tocmai în sufletul magicienilor blazați, obișnuiți cu lipsa oricărei noutăți.

Poate că această capacitate de minunare îi asigură și integritatea memoriei? Într-adevăr, se pare că memoria lui Kowalski a rezistat operațiunii magice de ștergere. Sau poate că, pur și simplu, unele amintiri sunt de neșters. Amintirile lucrurilor care te-au încîntat, amintirile oamenilor pe care i-ai iubit. Oricît de bine putea citi gîndurile oamenilor, Queenie tot vrea să se asigure că se numără printre amintirile brutarului rotofei.

Poate că nu suntem niște căutători ai adevărului, cum se credea Mary Lou Barebone, și nici niște vînători, niște hăitași ai adevărului, precum se considera Newt Scamander. Dar dacă vom ști să fim niște oameni obișnuiți, ușor de ignorat, dar în același timp unici, fiecare în felul nostru, atunci putem crede că, dacă nu am dat încă peste Adevăr, e pentru că El a dat deja peste noi și nu a mai plecat. Doar că este la fel de prezent și la fel de invizibil ca noi.   

„Vrei să spui că este o școală de magie aici, în America?”, întreabă Jacob surprins. „Ilvermorny!” răspunde Queenie sigură pe ea. „Este cea mai bună școală de vrăjitorie din întreaga lume!” Newt o corectează, la fel de sigur: „Cred că vei descoperi că cea mai bună școală de vrăjitorie din lume este Hogwarts!”

Cei care au intrat însă în brutăria lui Jacob Kowalski știu mai bine. Acolo unde magia studenților lui Dumbledore eșuează, plăcintele brutarului fac minuni, redînd oamenilor gustul pentru viață și făcîndu-i să viseze la lucruri pe care stăpînitorul acestei lumi le-a șters din amintirea oamenilor: un cămin, o casă, o cină care nu a fost preparată la mașinile care-l țineau prizonier pe Kowalski în fabrica de conserve. Din acest punct de vedere, adevăratul ticălos din film nu mi se pare Grindelwald, ci bancherul care refuză nu atît să-i acorde împrumutul lui Kowalski, ci să guste din gogoșile acestuia. O lume condusă de Grindelwald nu poate funcționa, ci tinde să se autodistrugă. În schimb, lumea bancherilor este indestructibilă. În orice caz, este o lume care va funcționa atîta timp cît cineva va asigura buna funcționare a mașinilor mecanice și umane. Lumea bancherilor este o lume magică în care totul se face, la fel ca în lumea vrăjitorilor, de la distanță. Lumea aceasta nu poate produce decît Obscurus, creaturile demonice în care, atît în lumea noastră, cît și în lumea magicienilor se transformă dorințele și visele noastre firești despre o viață normală, interzisă de lumea bancherilor.  

Trăim într-o astfel de lume. De aceea, la fel ca magicienilor doamnei Rowling, ne este atît de greu să ne despărțim de Jacob Kowalski, de visul nostru despre o lume normală devenită, între timp, fantastică.

Cine-i acolo?

„Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine.” (Apocalipsa 3:20)

Fie pentru că nu auzim bătaia, fie pentru că nu recunoaștem vocea, ușile unora dintre noi rămîn închise.

1. De ce nu auzim bătaia?

Pentru că se aude prea slab, fiind înăbușită de nenumăratele uși pe care le-am închis în urma noastră și în fața altora și pe care le închidem în fiecare zi.

Pentru că se aude prea tare, atît de puternic încît e insuportabilă și am face orice ca să nu o mai auzim.

2. De ce nu-L recunoaștem?

Pentru că uneori credem într-un Hristos la fel ca noi. Îi cerem exact ce ne cerem și nouă, și celor din jurul nostru: nu să ne ierte, ci să ne înțeleagă. Îi cerem un lucru atît de ușor în fond. De fapt, nici nu i-l cerem, ci ne așteptăm ca El să o știe și să ne fi înțeles deja. Desigur, recunoaștem că am păcătuit, dar întotdeauna am păcătuit pentru că suntem victimele circumstanțelor, pentru că ceilalți sunt atît de răi. Nu, nu suntem într-atît de absurzi încît să le cerem să fie la fel de buni ca noi, dar, știți, ar putea să fie măcar un pic buni. Și tocmai pentru că Hristos este la fel ca noi, El ne înțelege. Trebuie să ne înțeleagă. E obligat să ne înțeleagă. Nu că ar fi El de vină, dar hai să fim cinstiți: cine ne-a pus în aceste circumstanțe nefavorabile? Și cine ne-a lăsat acolo?

Da, pentru Apostolul Pavel, faptul că Hristos a fost „ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de păcat” (Evrei 4:15) înseamnă că ar trebui să rezistăm păcatului, de vreme ce Hristos este cu noi în slăbiciunile noastre. De altfel, suntem siguri că am împlini cu tărie credința în viețile noastre dacă…

… dacă Domnul ne-ar fi dăruit o credință mai puternică;

…dacă nu am fi ajuns în acea situație nefavorabilă;

…de pildă, dacă am fi avut alți părinți sau alți copii, sau mai mulți, sau nici unul, dacă am fi fost călugări sau, dimpotrivă, dacă am fi trăit în lume și am fi avut familie;

…. dacă am fi fost mai tineri sau, dimpotrivă, dacă am fi fost mai bătrîni, sau dacă ne-am fi născut în oricare alt timp decât acesta;

… dacă ne-am fi născut în altă țară sau măcar în alt oraș, sau cel puțin la oraș, nu la țară, ori, dimpotrivă, la țară, nu la oraș;

… dacă am fi avut alt serviciu, mai bun, dacă am fi avut vreun serviciu, oricare, sau, dimpotrivă, dacă nu am fi avut nici un fel de serviciu;

…dacă nu am fi avut de-a face cu anumiți oameni, dacă am fi avut alți prieteni, dacă nu am fi fost singuri sau dacă, dimpotrivă, am fi fost singuri;

… dacă am fi avut alt duhovnic, dacă am fi mers la altă biserică, dacă ne-am fi împărtășit mai des sau, dimpotrivă, mai rar;

…dacă nu am fi fost stresați, obosiți, dacă nu ne-ar fi durut capul, măseaua, stomacul.

Alteori nu-L recunoaștem pentru că preferăm să credem într-un Hristos cu totul diferit de noi, într-un Hristos supra-uman. Asemenea iudeilor, așteptăm un Mesia venit din cer, care să ne facă nu fii ai cerului, ci stăpîni ai pămîntului, regi peste toate neamurile. Ne așteptăm ca Domnul slavei să vină la ușa noastră direct din cer, neatins de murdăria oamenilor. A celorlalți oameni, firește, a oamenilor răi, proști și păcătoși, atît de diferiți de noi. Ne e groază de Hristosul îmbrîncit de mulțime, ne e groază de mulțime, de ceilalți. Ne place caracterul personal al ortodoxiei, pe care-l interpretăm în sens apusean, individualist: eu-și-Tu-și-atât. O înțelegere mai personală de atât a credinței nici nu ar fi posibilă. Ah, nu, greșesc, ar mai fi eu-și-eu-și-atît. De fapt, dacă ar fi să mă gîndesc mai bine…

Uităm sau pur și simplu nu vrem să știm că Hristos rămâne Împăratul slavei și atunci cînd vine sub chipul aproapelui. Pentru cei mai mulți dintre noi, nici nu vine altfel. Hristos bate la ușă sub chipul celui respins. Bate sub chipul celui pe care nu-l suportăm:

sub chipul mitocanului din tren care a mâncat semințe lîngă mine vreme de șase ore, coborând cu o stație înaintea mea. Aparent, doar pentru că i s-au terminat semințele;

sub chipul soțului necioplit care nu-și spală vasele niciodată;

sub chipul soției guralive și aparent nepăsătoare – dar atunci de ce este atât de speriată de zgomotul vântului pe sub ușă?;

sub chipul tembelului care se joacă la telefon și peste care dai oriunde mergi;

sub chipul precupeței hoațe, sub cel al șoferului de autobuz care așteaptă să ajungi în dreptul ușii pentru a ți-o închide în nas, sub cel al vecinului care dă găuri în pereți duminică după-amiaza, ori sub chipul maneliștilor care-ți fac atîta greață.

Bate de fiecare dată când te simți bine, atât de bine încât nu mai ai nevoie de nimeni, așadar nici de El. Bate atunci când nu vrei să-L auzi.

Nu bate niciodată sub chipul oamenilor buni. Pentru că oamenii buni nu fac decît să-ți laude bunătatea, așteptîndu-se ca, la rîndul tău, să o lauzi pe-a lor.

Bate sub chipul meu, pe care nu-l recunosc pentru că nu mă recunosc în toți ceilalți: în mincinoși, în bădărani, în hoți, în ipocriți. Nu-l recunosc pentru că mă cred bun, atât de bun încât ajung să văd în Dumnezeu un alter-ego. Mă cred atît de bun, încît consider că merit ca Dumnezeu să bată la ușa mea. Doar la ușa mea, să fim lămuriți, iar eu să le dau vestea celorlalți, să afle și ei cît sunt eu de bun: Ha, nenorociților, ce mai ziceți acum? Sau, poate că mai bine nu; cine știe, dacă ar voi și ei să-și dorească să fie vizitați de Dumnezeu și să încerce să fie ca mine? Mai bine nu, vorba aia, three’s a crowd, „doi sunt companie, dar trei sunt deja o gloată”. Lasă-i să moară proști.

Nu bate ca să ne salveze de cei răi, ci ca să ne salveze de cei buni. Ca să ne salveze pe noi, de noi. Și ca să-i salveze pe toți o dată cu noi, prin noi și pe noi o dată cu ei.

Dumnezeu vine sub chipul celui care îmi amenință iluzia în care mă complac: că sunt un om bun, un om care merită numai lucruri frumoase, bune și adevărate, de vreme ce iubesc binele, frumosul și adevărul.

Dar dacă le-aș iubi cu adevărat aș îndrăzni să le văd acolo unde sunt cu adevărat: înafara mea, ținute la ușă și nelăsate să intre pentru că m-ar arăta așa cum sunt cu adevărat: urît, rău și mincinos.
         Dacă aș iubi adevărul, l-aș auzi bătînd. Dacă aș iubi binele, i-aș recunoaște glasul. Dacă aș iubi frumosul, l-aș lăsa să intre.