Desfrânata, Biserica şi Cărturarul

În urmă cu un an, dl Baconschi observa dezgustat: „Orice târfă dă lecţii poporului român.” (http://www.ancheteonline.ro/2014/08/din-capitolul-intelectuali-contra-elenei-udrea-theodor-baconschi-orice-tarfa-da-lectii-poporului-roman/). Dacă politica e curvă sau nu, asta o ştiu mai bine cei care o frecventează; ştiu doar că, în termeni colocviali, “curvă” este orice om care se vinde. Iar tot ce ştim până acum despre politicienii români este îndârjirea cu care-şi negociază preţul.

Altfel, sunt sigur că există desfrânate de la care poporul român are de învăţat, la fel ca oricare alt popor. Mă gândesc la „sfintele care mai înainte au fost desfrânate” (http://edituradeisis.ro/opencart/index.php?route=product/product&path=35&product_id=73). Maria Egipteanca, a cărei pomenire s-a făcut ieri, în Duminica a Cincea din Post, este doar una din ele.

Numai că dacă astăzi o prostituată, aşa cum a fost Maria Egipteanca înainte de convertire, ar voi să intre în biserică, nimic nu ar împiedica-o. E drept, în felul acesta am avea un creştin în plus. Dar un sfânt mai puţin. Poate că asta s-ar întâmpla pentru că nu mai avem mijlocitori: am rămas doar cu intermediarii.

Dintre membrii importanţi ai Grupului de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii, Stăniloae, Anania şi Bernea au murit. Au rămas Daniel Ciobotea, astăzi patriarh, şi Teodor Baconschi, teolog şi politician. Din vechiul nucleu se pare că nu a mai rămas nimeni care să poată împiedica înnoirea Bisericii, un proces irezistibil şi, mă tem, ireversibil. Cel puţin tot atât de irezistibil pe cât îi părea teologului Baconschi farmecul Elenei Udrea (http://www.hotnews.ro/stiri-politic-8055430-teodor-baconschi-catre-elena-udrea-trebuie-fac-eforturi-monumentale-nu-cad-sub-farmecul-tau-calitate-coleg.htm). Iar când Patriarhul Daniel îi oferă lui Liviu Dragnea Ordinul Sfinţii Martiri Brâncoveni (http://www.hotnews.ro/stiri-esential-18293706-liviu-dragnea-primit-ordinul-sfintii-martiri-brancoveni-din-partea-patriarhului-daniel.htm), te poţi întreba dacă nu cumva şi patriarhul consideră, asemenea dlui Baconschi, că „uneori, e preferabil să progresezi pe o bază injustă decât să regresezi pe o bază virtuoasă” (http://www.rostonline.org/rost/aug2008/care-laicat.shtml).

Pe drumul de la triptic la pictorial (http://www.realitatea.net/foto_1187314_elena-udrea-pe-coperta-tabu_883465.html) şi, mai departe, la Facebook (http://gazetadecluj.ro/stiri-cluj-cultura/teodor-baconschi-tine-lectii-despre-facebook-la-ubb/), se acumulează o experienţă care asigură înnoirea Bisericii exact în măsura în care au înnoit-o pe Mihaela Rădulescu, reputat autor al editurii Polirom, intervenţiile de chirurgie plastică. „Nimicul cleios in care ne-am afundat” (http://www.ancheteonline.ro/2014/08/din-capitolul-intelectuali-contra-elenei-udrea-theodor-baconschi-orice-tarfa-da-lectii-poporului-roman/), nu este legitimat de voturile românilor, cum vrea dl Baconschi să ne facă să credem, ci a ajuns să fie votat pentru că a fost legitimat în prealabil prin aprecierea acordată public fie de intelectuali creştini precum Baconschi, fie de patriarhul Daniel însuşi. Nu orice târfă dă lecţii poporului român, ci doar cele invitate pe scenă de elita amorală (vezi https://alexandruracu.wordpress.com/2012/01/06/mircea-platon-putzi-clone/). Acest „nimic cleios” este ceea ce rămâne o dată cu retragerea persoanei: o mască.

E drept că Sf. Ioan Gură de Aur, patronul anului 2015 în calendarul BOR, a luptat „pentru demnitatea fiinţei umane, pentru dreptate şi sfinţenie” (http://patriarhia.ro/proclamarea-anului-2015-in-patriarhia-romana-ca-anul-omagial-al-misiunii-parohiei-si-manastirii-azisi-anul-comemorativ-al-sfantului-ioan-gura-de-aur-si-al-marilor-pastori-de-suflete-din-eparhii-7806.html). Dar a luptat mustrându-i pe mai-marii zilei şi comparând-o pe împărăteasa Eudoxia cu Irodiada. Gestul i-a adus condamnarea din partea unui sinod, interdicţia de a mai intra în biserică şi, ulterior, surghiunul şi moartea.

Acordarea unui simbol al sfinţeniei, precum Ordinul Sfinţilor Martiri Brâncoveni, unui om compromis înseamnă a compromite însăşi semnificaţia sfinţeniei. Curajul este unul dintre atributele sfinţeniei, iar încurajările cu care domnitorul creştin îşi îmbărbăta copiii înaintea călăului îl întrupează pe deplin. Prin gestul său, Patriarhul Daniel nu a făcut altceva decât să-i pună pe martirii Brâncoveni la dispoziţia celor care-şi extrag curajul din frica noastră. Efortul „elitei de dumping” (http://gandeste.org/general/elita-de-dumping/26040) de a goli valorile de conţinut este astfel înlesnit de acţiunile unei ierarhii de intermediari.

Maria Egipteanca de astăzi nu mai este împiedicată de nici o putere să intre în biserică: banii cu care soseşte de prin Alexandriile timpului nostru fac ca o putere nevăzută să-i ţină permanent deschise uşile Catedralei Patriarhale din Bucureşti. De aceea şi Zosima cel de astăzi rămâne tulburat, fiind lipsit de ocazia de a vedea pe altcineva care „să-l întreacă în săvârşirile cele bune”. Iar noi rămânem doar cu lecţiile pe care orice târfă legitimată de elită are chef să ni le dea. 

Are you watching closely?

“Are you watching closely? Every magic trick consists of three parts, or acts. The first part is called ‘the pledge.’ The magician shows you something ordinary. A deck of cards, a bird or a man. He shows you this object. Perhaps he asks you to inspect it, to see that it is indeed real, unaltered, normal. But, of course, it probably isn't.

The second act is called ‘the turn.’ The magician takes the ordinary something and makes it do something extraordinary. Now you're looking for the secret, but you won't find it, because, of course, you're not really looking. You don't really want to know. You want to be... fooled. But you wouldn't clap yet, because making something disappear isn't enough. You have to bring it back. That's why every magic trick has a third act. The hardest part. The part we call...  ‘the prestige.’” (The Prestige, http://www.imdb.com/title/tt0482571/)

Nu am văzut filmul lui Radu Gabrea, Călătoria lui Gruber (http://ro.wikipedia.org/wiki/C%C4%83l%C4%83toria_lui_Gruber_%28film%29). După cum nu am văzut nici filmul lui Radu Jude, Aferim! Aşa că, la fel ca cei doi regizori, nici eu nu am de unde să ştiu în ce măsură sunt adevărate, adică reprezentative, aceste două poveşti. Le ştiu după lucrurile pe care le-am citit despre ele, adică tot aşa cum îi ştiu şi Gabrea pe Gruber şi Jude pe Constandin.

Dintre cei care le-au văzut, unii le consideră filme istorice; alţii haloimăsuri. Poate că sunt şi una, şi alta. Sau poate că nu sunt decât acte de magie, magic tricks.

Păi, cum ar spune Zadic Armeanul, ce-oi şti io şiretenia, dacă filmele astea umblă cu niscai marafeturi? De-o fi vreun tertip, asta e, ciubucul lor. 

Poate că ar trebui să ne bucurăm că, cel puţin în materie de rasism, românii nu-s deloc altfel. Când e vorba să fie nemernici, românii-s de belea, la fel ca toate celelalte popoare. Halal să le fie! Mai bine să visăm tot la Englitera, împreună cu Ioan Geograful.

Alţi comentatori pun Aferim! în legătură cu 12 Years a Slave (http://www.hollywoodreporter.com/review/aferim-berlin-review-772508) sau cu Django Unchained (http://filme.metropotam.ro/cronici-de-filme/cronica-de-film-aferim-sclav-intr-o-romanie-care-nu-s-a-schimbat-prea-mult-art0599356142/, în mod nejustificat însă potrivit lui Andrei Grozo, http://agenda.liternet.ro/articol/19412/Andrei-Gorzo/Aferim-si-westernul.html). În ce măsură aceste comparaţii fac dreptate sau nu filmului lui Jude este secundar; mai important mi se pare că filme de acest gen, care îi descriu pe români în mod defavorabil, sunt privite, receptate printr-o grilă de lectură, o cheie de interpretare determinate deja de magicienii care ne-au prezentat, în spectacole minuţios pregătite, diverse fecale pe post de radiografii ale sufletului românesc. În filme precum Aferim!, spectatorii nu mai pot vedea cerul din cauza ochelarilor 3D, a lentilei care le-a fost grefată pentru a-i face să creadă că, de fapt, cerul este un cur.

Poate că diferenţa dintre robia ţiganilor şi cea a românilor – din 1947 până în 2015, interval care s-ar putea regăsi într-un titlu minimalist de film de genul „42+26 ani” –  este precum cea dintre „cut!” şi „ches!” [1] : prima se rezolvă pe platou, la filmare. Cealaltă în laborator, la editare. Atunci când nu se rezolvă direct pe scenă, în cadrul prestigioaselor numere („prestidigitaţie” are aceeaşi rădăcină cu „prestigiu”) oferite în cadrul unor emisiuni de tipul Înapoi la argument sau spectacole precum Conferinţele Microsoft.

[Update, 13:42]:

Cele trei acte ale numărului de magie în care audienţa vrea să creadă când vede Aferim! sunt, în ordine: 1. Lume, lume, iată românul obişnuit! Veniţi mai aproape, pipăiţi-l. 2. Hopla! A dispărut, nu este cel care credeaţi dumneavoastră. 3. Oh, iată-l, dar era chiar aici! Nu, nu este nici sclav, nici stăpân de sclavi, ci vânător de sclavi, cea mai respingătoare categorie de oameni. 
La capătul unei funii lungi de şaizeci şi opt de ani, românul nu poate aspira nici măcar la mila rezervată robului şi este chiar mai vrednic de dispreţ decât stăpânul de sclavi.
Nu spun că ăsta este mesajul filmului, ci doar că asta o spune, cu neascunsă satisfacţie, o mare parte dintre cei care l-au văzut. Trucul a reuşit, şi asta pentru că a fost unul bun dar şi pentru că a fost exersat îndelung dinainte. 
Ţiganii au fost dezrobiţi, însă românii sunt mai strâns legaţi acum ca niciodată. Chiar dacă este foarte probabil ca filmul lui Jude să fie unul cinstit, el serveşte de minune celor care vor să ca ţiganii să-şi amintească că au fost robi şi ca românii să uite că sunt liberi. Dar cine să-şi dorească aşa ceva? Poate cei care vor ca adevăraţii vânători de oameni şi stăpâni de sclavi, cei de astăzi, să rămână nevăzuţi? Asta, da magie!

Notă:

[1] Ches = interj. - (Înv.) Taie! Exclamaţie care se rostea ca un ordin sau ca un semnal pentru tăierea capului unui osândit

 

Berry, boaba din tei

Nu cunosc statistici, dar bănuiesc că, în materie de audiență, blogurile despre rețete de brioșe și cele despre Arsenie Boca sunt printre cele mai frecventate. Sigur, activitatea unor bloguri precum „Tei” (https://cartidintei.wordpress.com/) este probabil mai puțin cunoscută, în ciuda faptului că lucrurile despre care se vorbește aici fac posibile și brioșele, și sfinții locali, deci universali. Evident, ortodocșilor educați, care-și împart timpul între bursa de valori perisabile și casele de schimb de idei semipreparate, teii în general nu le spun nimic. Ei se mulțumesc cu brioșele.

„Faustian Economics” și „The Work of Local Culture” sunt două eseuri de Wendell Berry pe care speram să le traduc într-o bună zi. Am descoperit astăzi că, din fericire, nu mai este cazul. Eseurile respective, incluse în colecția What Matters?: Economics for a Renewed Commonwealth (Counterpoint, 2010), au fost deja traduse o dată cu restul volumului, volum publicat de „Tei”, mai precis de un grup de oameni dedicați pământului și cerului deopotrivă, ca orice dedicare care-și merită numele. Cartea poate fi descărcată gratuit de la adresa https://cartidintei.wordpress.com/2014/04/29/20-w-berry-ce-conteaza-cu-adevarat-economie-pentru-renasterea-unei-societati-a-bunastarii/

Precizez că oamenii cocoțați în Tei, dar cu picioarele pe pământ, au tradus și postat până acum alte douăzeci și șapte de titluri valoroase. Pentru mai multe informații, vedeți aici: https://cartidintei.wordpress.com/

Iată în continuare un fragment din cartea lui Berry, începutul eseului „The Work of Local Culture”:

 

Wendell Berry: Activitatea culturii locale

 

Timp de mulți ani, plimbările mele mă purtau spre un gard vechi dintr-un luminiș dintr-o pădure, locul unde a fost cândva ferma bunicului meu. O găleată galvanizată turtită atârna de un par al gardului, aproape de marginea luminișului. Niciodată nu treceam pe acolo fără să mă uit înăuntru. Pentru că ce se petrecea în acea găleată era cel mai spectaculos lucru pe care îl cunosc, cel mai mare miracol de care am auzit vreodată: producea pământ. Vechea găleată a atârnat acolo timp de mai multe toamne, frunzele au căzut în jurul ei, iar câteva în ea. Au căzut în ea ploi și zăpezi, iar frunzele căzute au menținut umezeala și au putrezit. Au picat acolo alune, sau au fost cărate înăuntru de veverițe; șoarecii și veverițele au mâncat miezul alunelor și au lăsat coaja; ei și alte animale și-au lăsat acolo excrementele; insectele au zburat în ea și au murit și s-au degradat; păsările au râcâit în ea și și-au lăsat și ele excrementele și probabil și o pană sau două. Această activitate înceată a creșterii și a morții, a gravității și a degradării care este activitatea principală a lumii, a produs acum pe fundul găleții câțiva centimetri de humus negru. Mă uit cu fascinație în găleată deoarece sunt și eu un fel de fermier și un fel de artist și recunosc acolo o lucrare de artă și o agricultură care îmi este cu mult superioară, mie și oricărui om. Am văzut același proces la lucru și pe vârfurile bolovanilor din pădure și a acționat din cele mai vechi timpuri pe majoritatea suprafețelor terestre din lume. Toate creaturile mor în el și trăiesc din el.

Vechea găleată a creat un pământ mult mai bun decât ai putea cumpăra astăzi. Cred că atârnă de acel par de vreo cincizeci de ani. Cred acest lucru deoarece, când eram mic, am auzit povestea unei găleți care nu poate fi alta decât aceasta. Câțiva din angajații de culoare ai bunicului meu au ieșit într-o dimineață de primăvară să ardă o miriște de tutun și au luat niște ouă să le fiarbă pentru cină. Când a venit momentul cinei și au căutat ceva în care să fiarbă ouăle, au găsit doar o găleată veche în care fusese odată smoală. Apa fierbinte a înmuiat depunerile de smoală și unul dintre ouă a ieșit negru. Muncitorii au făcut multe glume pe seama cui va mânca oul negru, distrându-se în miezul zilei de muncă. Omul care a trebuit să mănânce oul negru a fost Floyd Scott, de care îmi amintesc foarte bine. În găleată încă se mai văd bucăți uscate de smoală.

Oricât de neînsemnat este semnul de hotar al găleții, nu este unul oarecare. Este unul din semnele prin care îmi recunosc regiunea natală și pe mine însumi. Și pentru mine este incredibil de sugestiv felul în care colectează frunze și alte resturi care cad în timp. Găleata colectează, în același timp, și povești, așa cum alunecă ele prin timp. Este irezistibil de metaforic. Face în mod pasiv ceea ce comunitatea umană trebuie să facă în mod activ și cu mare atenție. Și o comunitate omenească trebuie să adune foi de istorie și povestiri și să le valorifice. Trebuie să construiască solul și îi construiască o memorie de sine – prin învățături, povești și cântece – care vor deveni cultura sa. Aceste două moduri de acumulare, a solului local și a culturii locale, sunt intim legate unul de altul.

 

(Wendell Berry, Ce contează cu adevărat, TEI, 2014, p. 99 https://cartidintei.wordpress.com/2014/04/29/20-w-berry-ce-conteaza-cu-adevarat-economie-pentru-renasterea-unei-societati-a-bunastarii/  )

Nevătămaţi în cuptorul încins

Comunismul ne-a aruncat în cuptorul încins al industrializării forţate, al strămutării forţate a persoanelor şi înstrăinării forţate a fraţilor. Capitalismul neoliberal ne-a aruncat în cuptorul încins al dezindustrializării forţate, plecării forţate şi înstrăinării forţate a fraţilor. Cei trei tineri aruncaţi în cuptorul babilonian au rămas vii pentru că nu au încetat să vorbească cu cel de-al patrulea; doar amintirea celui de-al patrulea, care nu-l poate cuprinde pe Dumnezeu dacă-l uită pe frate, ne poate păstra vii şi ne poate ajuta şi pe noi să ieşim din cuptorul încins. Aşa cum s-a întâmplat în Cartea lui Daniel. Sau în filmul Out of the Furnace (http://en.wikipedia.org/wiki/Out_of_the_Furnace).

După cum o spune Christian Bale, “Filmul este despre o parte a vieţii americane pe care lumea nu prea o ştie, este vorba despre un personaj american cât se poate de onest şi despre ce se întâmplă când un om cinstit se vede nevoit de anumite împrejurări să facă dreptate prin mijloace îndreptăţite; ce se-ntâmplă când oraşul pe care-l iubeşte este distrus şi devine o umbră a locului de altădată din cauza relocalizării („outsourcing”) sursei vitale de subzistenţă (şi anume, industria metalurgică, oţelăria)" https://www.youtube.com/watch?v=6j7OOndtDdk. Dar lumea nu vrea să vadă această parte a Americii pentru că nu vrea să-şi strice frumosul vis american.

Ca şi comunismul, neoliberalismul nu lasă în urmă decât corupţie şi teroare: ruina de oraş în care a ajuns Braddock, locul unde se petrece acţiunea din Out of the Furnace, este terenul fertil al mafioţilor şi traficanţilor de droguri. [1] De fapt, neoliberalismul mai lasă ceva: mall-ul, materializarea visului american. Cunosc oameni, creştini mult mai serioşi decât mine, care continuă să vadă în oraşe precum Coralville din melodia lui Dave Moore (https://www.youtube.com/watch?v=rgYVkCvs1Dk) realizarea Ierusalimului ceresc. În mall nu-ţi dai seama că, de fapt, te afli într-un furnal. Şi nici că timpul, viaţa şi oamenii au fost înlocuite de nişte reviste glossy (“Time and Life and People/ Are just glossy magazines” Loudon Wainwright III, “Last Man On Earth” https://www.youtube.com/watch?v=-5Y0h3jXoYk).

“We are brothers; we are all we got”, mărturiseşte în film Rodney, fratele lui Russell. Dar preferăm să uităm asta, pentru a ne lăsa împliniţi de oraşe precum Coralville. Aşa cum şi cei trei tineri puteau să se prefacă, imaginându-şi că, de fapt, cuptorul nu era un cuptor.

Notă:

[1] “Braddock lost its importance with the collapse of the steel industry in the United States in the 1970s and 1980s. This coincided with the crack cocaine epidemic of the early 1980s, and the combination of the two woes nearly destroyed the community. In 1988, Braddock was designated a financially distressed municipality. The entire water distribution system was rebuilt in 1990-1991 at a cost of $4.7 million resulting in a fine system where only 5% of piped water is deemed "unaccounted-for. From its peak in the 1920s, Braddock has since lost 90% of its population.” http://en.wikipedia.org/wiki/Braddock,_Pennsylvania

Lecturaţi, metabolizaţi, slăviţi!

Am aflat astăzi, întâmplător, de apariţia celui de-al doilea volum de apologetică ortodoxă (http://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/apologetica-inseamna-marturisire). Până când voi reuşi să-l citesc, reţin deocamdată evenimentul, precum şi observaţiile unuia dintre autori, care e de părere că „studentul trebuie să fie încurajat la lecturarea literaturii ştiinţifice ca să dea slavă lui Dumnezeu pentru frumuseţea creaţiei“ şi că „omul are nevoie de un sens pentru a metaboliza datele ştiinţei [...]” (subl. mea, G. F.). Lăsând stilistica formulării deoparte, destul de neprietenoasă cu persoanele obişnuite mai degrabă să citească, pur şi simplu, ori să reflecteze la datele ştiinţei în loc să le „metabolizeze”, observaţiile sunt neaşteptate pentru orice creştin deprins să dea slavă lui Dumnezeu pentru frumuseţea creaţiei citind mai degrabă psalmii, un poem, sau privind pur şi simplu în jurul său.

Nu vreau să spun că ştiinţa te face insensibil la frumuseţea creaţiei. Dar nu sunt deloc sigur că Dennett, Dawkins, Hawking sau Shermer (http://www.humanitas.ro/humanitas/de-ce-e-darwin-important) se grăbesc să te aducă la picioarele lui Dumnezeu pentru a-i mulţumi pentru creaţie. Din simplul motiv că pentru savanţii de tipul acesta nu există creaţie. Ci doar univers sau, chiar mai comod, multivers. Care împiedică orice lectură pentru că respinge orice sens.    

 

Ora de religie vs. ora de nimic: “Un fleac, i-am ciuruit!”

În momente de entuziasm confuz, tipic situaţiilor de biruinţă neaşteptată şi inexplicabilă, reacţiile stăpânite şi limpezi precum observaţiile din articolul lui Alexandru Racu nu pot fi decât binevenite (https://alexandruracu.wordpress.com/2015/03/06/reflectii-la-cald-despre-deznodamantul-tevaturii-starnite-de-rebelul-fara-cauza-moise-emil/). După ce frisonul victoriei s-a mai stins, câştigătorii acestei runde ar face bine să se gândească la modul în care, după cum precizează Al. Racu, „uneori victoriile pot fi mai periculoase decât înfrângerile” şi la faptul că am putea să „stăm mult mai prost decât ar putea să ne facă să credem cifrele astea, şi ar trebui să ne întrebăm şi câtă calitate se ascunde în spatele acestei cantităţi.” Rezultatul rundei următoare va depinde de felul în care răspundem la asemenea întrebări.

Poate că ar fi util să ne întrebăm în primul rând dacă chiar a fost o victorie. Desigur, în termeni seculari victoria este indiscutabilă, cifrele sunt clare, rezultatul umilitor pentru atei şi agnostici. Dar din perspectivă teologică? Modul precipitat în care s-a raportat BOR la întregul proces de contestare a orei de religie îmi sugerează mai degrabă un atac de panică, surprinzător din partea cuiva care, în lipsa oricărei ameninţări, se grăbeşte să se laude că porţile iadului nu-l vor birui.

BOR s-a purtat de parcă accesul la ora de religie ar depinde numai de stat, respectiv de sistemul public de educaţie, obligaţia BOR limitându-se la furnizarea profesorilor de religie. Mi se pare că ar fi fost curajos şi responsabil din partea BOR dacă-i asigura pe elevi şi părinţi că, acolo unde ora de religie nu poate fi susţinută din cauza numărului mic de elevi înscrişi, ea va continua la fel de bine pentru elevii interesaţi în cadrul parohiei de care aparţin. Însă aceasta îi pare BOR o alternativă inacceptabilă: ori religie în şcoală, ori nimic!

Un alt lucru care ar trebui recunoscut e că ora de religie a rămas şi pentru că nu a existat o alternativă la ora de religie. În acest sens, poate că meritul pentru păstrarea orei de religie revine mai puţin Bisericii şi mai mult lipsei de organizare a şcolilor, care nu au putut sau nu au vrut să asigure o alternativă satisfăcătoare orei de religie.

Este uşor să fii ales atunci când nu există altceva de ales. Între o oră de nimic şi ora de religie, părinţii au ales ora de religie pentru că orice e mai bun decât nimicul. Până şi iadul, cum spunea un părinte din vechime. Chiar dacă, de multe ori, ora de religie e tot un fel de oră de nimic, unde se mormăie două rugăciuni şi se joacă vaporaşe, cum observa cineva în ultimul număr din Caţavencii (http://www.catavencii.ro/biserica-si-bu-ling-cu-alex-velea-si-connect-r/). Susţinerea acordată de Velea religiei este un lucru bun; mai puţin faptul că BOR îi solicită acest sprijin; gestul nu face decât să completeze imaginea figurii disperate cu care BOR a apărut în public de la comunicarea deciziei Curţii Constituţionale în legătură cu frecventarea orei de religie. Probabil că în absenţa oamenilor de cultură (“M-a mirat că nu sunt aşa mulţi oameni de cultură, mie îmi spuseseră că sunt mai mulţi”, observă Ana Blandiana http://www.gandul.info/stiri/oamenii-spatele-spoturilor-virale-ora-religie-ana-blandiana-mi-pot-inchipui-copil-stie-barbatul-gol-prins-piroane-cruce-tablourile-marilor-pictori-13919594), te bucuri să ai de partea ta măcar anti-cultura. Dacă tot nu poate Biserica să îmbisericească maidanul, putem face maidan din Biserică. Cu o singură condiţie: să convenim să-l numim “Biserică”. Ca şi în cazul elitei sofiste, pentru actualul BOR important nu e ce este un lucru, ci cum îl numim.

Simplul fapt că obiecţiile unui singur om, Emil Moise, i-au provocat BOR un atac de panică e de natură să ne facă să cântărim altfel această „victorie”. În plus, trebuie să recunoaştem că miza acestei confruntări nu a fost ora de religie, ci importanţa şi locul ocupat de BOR, Biserică, creştinism, religie în lume. Din păcate, mesajul BOR a semănat cu cel al unui parlamentar corupt care se mulţumeşte să-i fie retrasă imunitatea (respectiv sfinţenia, natura teandrică a Bisericii) câtă vreme îi este păstrată indemnizaţia. 

În primele trei secole, creştinii şi-au luat-o în freză rău de tot de la păgâni, ca să împrumut formularea plastică întrebuinţată de Al. Racu în articolul citat mai sus. Cu toate acestea, creştinismul a biruit în veac pentru că a biruit în lepădarea de cele ale veacului. Ce fel de victorie este cea care poate fi mai periculoasă decât o înfrângere, cum avertiza Al. Racu? Una din care nu ai înţeles nimic. Sau una din care câştigi altceva decât îţi doreai. În epoca noastră, creştinismul poate cunoaşte acest fel de victorie. Poate că tocmai l-a cunoscut. De pildă, atunci când biruinţa în veac se face cu preţul lepădării de cele ale veşniciei. Numai că atunci victoria lui va dura cât veacul. Sau chiar mai puţin.

 

Dacă ...

Dacă ar fi fost căpitanul Titanicului, în urma ciocnirii de aisberg

Iohannis ar fi declarat: „Asta e. Ghinion.”

Iliescu ar fi declarat: „Nava e grav avariată. Acum e nevoie de linişte şi de un nou mandat de căpitan pentru mine.”

Ponta ar fi declarat: „Nu s-a întâmplat nimic.”

Băsescu ar fi declarat: „Această ciocnire ne-a întârziat puţin, dar nu-i nimic, vom recupera pe parcurs.”

Împlineşte-ţi viaţa, completează cererea!

 Cu trei zile în urmă, am depus cererea pentru înscrierea la ora de religie a copilului meu. Completasem formularul acela pe care-l poţi găsi peste tot, inclusiv pe site-ul Patriarhiei. Numai că alaltăieri mi s-a spus de la şcoală că nu e bine, cererea trebuia scrisă de mână. Am adus-o scrisă de mână. Ce naiv, credeam că cererile sunt un lucru la îndemâna oricui! Ieri, băiatul vine de la şcoală cu un nou formular de cerere, cel COMPLET, care include pe verso lista cultelor recunoscute în România. Mă uit repede pe listă, văd că nu sunt decât 18, răsuflu uşurat, Biserica Ortodoxă Română se află printre ele (împreună cu Martorii lui Iehova, comunităţile evreieşti şi cultul musulman). Descopăr în schimb cu îngrijorare că de pe listă lipseşte cultul satanist: dintre cei 18, oare cine-i ţine locul? Există cel puţin un alt cult gata să se facă frate cu dracu pentru a trece puntea, şi ăsta sigur nu poate fi BOR (http://www.hotnews.ro/stiri-esential-18293706-liviu-dragnea-primit-ordinul-sfintii-martiri-brancoveni-din-partea-patriarhului-daniel.htm). Mai ales atunci când nu e nici o punte de trecut. Pentru că nu te înfrăţeşti cu dracu pentru a trece puntea. Ci pentru a rămâne pe ea. Dracul ştie ce-ţi doreşti cu adevărat, nu ce spui ori crezi că-ţi doreşti. Dacă Adam şi Eva nu-şi doreau fructul oprit, dracul nici nu-i băga în seamă. Şi nici ei pe el.

Desigur, m-am grăbit să completez cererea, pentru cea de-a treia oară. Nu atât din motive de conştiinţă, cât mai ales pentru că sunt curios să văd cum arată al patrulea formular. Bine că le-am completat pe primele trei, condiţia obligatorie pentru a-l putea primi pe cel de-al patrulea (există desigur excepţiile de tipul „părinţii cu geci de piele”, care probabil că l-au primit direct pe al treilea, dar asta nu ai de unde să o ştii, şi oricum, chiar dacă ştii, te faci ca de obicei că nu observi). Din păcate, mai este doar o zi până la data limită de depunere a cererilor de frecventare a orei de religie, aşa că nu mă pot aştepta decât la încă unul, cel mult două formulare. În al doilea rând, l-am completat pentru că nu vreau să ratez încă o şansă de a duce ceva până la capăt, măcar o dată în viaţa mea. Pe măsură ce îmbătrâneşti, aceste şanse se răresc, intervalul dintre ele fiind umplut cu şiruri tot mai lungi de sticle goale. Iar acum sunt atât de aproape de a îndeplini pentru prima dată ceva important cu succes.

[Editare ulterioară, 12:43 pm]

Nu ştiu ce altceva afară de sfânta inerţie a determinat BOR să recurgă la argumente religioase şi morale în favoarea educaţiei religioase: într-o societate determinată de cultura practic-motivaţională ele nu fac nici cât o ceapă degerată. „Împlineşte-ţi viaţa, completează cererea!” – iată sloganul care i-ar fi putut convinge cu adevărat pe părinţii catehizaţi de biblia succesului să-şi înscrie copiii la ora de religie. Dar argumentele invocate de BOR nu fac doi bani nici pentru părinţii creştini, care ştiu dureros de bine că, în realitate, BOR nu a făcut altceva în ultima decadă decât să pună în mişcare pistoanele psihologiei succesului. Însă povestea de succes în care a fost transformat BOR-ul perioadei daneliene tinde să arate mai degrabă cu o poveste scurtă şi cu final nefericit, după cum o dovedeşte interesul manifestat de părinţi pentru ora de religie.

Dignus est!

BOR ... altfel

Contrar aşteptărilor, BOR nu a considerat că decizia Curţii Constituţionale, în urma căreia părinţii trebuie să solicite prin scris înscrierea copiilor la ora de religie, ar fi discriminatorie şi umilitoare (http://patriarhia.ro/o-decizie-discriminatorie-si-umilitoare-pentru-ora-de-religie-7684.html). Refuzând să arunce comod vina pentru creşterea curentului nefavorabil faţă de religie şi ortodoxie asupra secularizării şi indiferentismului religios, BOR şi-a asumat vina cu simplitate şi smerenie, recunoscându-şi neajunsurile şi neputinţa de a contribui în mod hotărâtor la „formarea şi cultivarea unei conştiinţe vii şi mărturisitoare” (http://patriarhia.ro/o-decizie-discriminatorie-si-umilitoare-pentru-ora-de-religie-7684.html). Mai mult, în acord cu perioada Postului Mare, BOR a primit acuzaţiile şi contestările nu ca pe o provocare lumească, ci ca pe o încercare dumnezeiască, ca pe un semn prin care înţelege că modul superficial de a face educaţie religioasă îl supără pe Dumnezeu; acesta este lucrul care pe BOR o mâhneşte cu adevărat şi nu, cum s-ar putea înţelege dintr-un comunicat de bună seamă eronat, decizia Curţii Constituţionale („Patriarhia Română ia act cu mâhnire de decizia Curţii Constituţionale a României ...” http://patriarhia.ro/o-decizie-discriminatorie-si-umilitoare-pentru-ora-de-religie-7684.html). Credincioşii s-au simţit încurajaţi văzând că, în loc să se lupte mediatic cu asociaţiile seculare şi atee, BOR şi-a concentrat efortul într-o muncă pastorală prin care vlădica şi opinca nu au contenit să le explice credincioşilor ce au de făcut şi cum. Aşa cum era de aşteptat în „Anul omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi“ şi în „Anul comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur şi al marilor păstori de suflete din eparhii“ (http://patriarhia.ro/anul-2015-va-fi-dedicat-marilor-pastori-de-suflete-din-eparhii-6268.html), personalul fiecărei parohii a stat zi şi noapte la dispoziţia credincioşilor pentru a-i învăţa să completeze cererile oferite gratuit de BOR.

Dar nu numai credincioşii au fost impresionaţi de disponibilitatea simplă şi caritabilă a BOR; surprins de atitudinea smerită a ierarhiei BOR, se spune că Emil Moise ar fi murmurat: „Ai învins, Galileene!” Satisfăcuţi, apropiaţii dlui Moise s-au gândit, fireşte, la Galileo Galilei, dar elevii care s-au bucurat de educaţie religioasă ştiu mai bine.

  În plus, membrii asociaţiilor de tipul ASLC, CNCD sau ASUR au fost impresionaţi să vadă şi că principala grijă a BOR din ultimele două luni, ca de altfel în ultimii douăzeci şi trei de ani, nu a fost pentru posturile de profesori de religie, faţă de care este de altfel responsabilă prin nenumăratele secţii de teologie didactică înfiinţate uneori nejustificat după 1990, ci numai şi numai pentru copii şi familiile creştine şi, implicit, pentru societate în ansamblul ei. Cuceriţi de căldura lipsită de orice reproş sau asprime faţă de aceste asociaţii, membrii lor şi-au înscris la rândul lor copiii la ora de religie. Remus Cernea a dispărut brusc. Circulă însă zvonuri potrivit cărora ar fi fost zărit la Muntele Athos.