Prima doză

 

Cu toate că prima doză dintr-un drog este oferită gratuit, în fapt ea reprezintă o investiție prin dependența pe care o produce. Acolo unde este presupusă o posibilă rezistență, prima doză este introdusă pe ascuns în alimentele victime sau chiar forțat atunci cînd se presupune că victima ar putea refuza drogul. Odată cu instalarea dependenței, victima va consuma tot mai des și în concentrații tot mai mari drogul respectiv. 

Întrucît principala funcție a drogului este să ofere o evadare din realitate, putem defini ca drog orice lucru care ne „ajută” să ne simțim bine prin eliberarea de realitate. În acest sens, jocurile electronice și emisiunile de divertisment corespund drogurilor stimulative, emisiunile de cultură corespund drogurilor antidepresive, iar pornografia și emisiunile religioase corespund drogurilor halucinogene. Această stare de bine este întreținută și prelungită apoi pe rețele de socializare, prin pălăvrăgeala nesfîrșită despre nimic la telefon sau în întîlniri directe precum și prin participarea la slujbele religioase.

Evident, ca la orice drog, calmarea și liniștirea oferite de aceste droguri ascunse în nimic și aparent inofensive durează tot mai puțin, iar anxietatea, depresia, nesiguranța și psihoza pe care le îndepărtează pe moment revin cu și mai mare intensitate imediat ce consumatorul este lipsit de drogul său preferat. În condițiile în care omul a fost făcut deja să consume prima doză, oricine pretinde că omul este liber să aleagă între realitate și alternativa la realitate, între integritate și degenerare nu este decît un dealer de droguri.  

Prin urmare, nu banii contează în primul rînd în această crack house în care s-a transformat Occidentul în ultima sută de ani și în care, după ce li s-a servit prima doză în anii ’90, locuiesc de cîteva decenii și țările est-europene. Este vorba mai degrabă despre o deturnare și o reorientare a imaginației. Nimicul nu este opusul imaginației, ci opusul realității. Spre deosebire de mesajul din Povestea fără sfîrșit a lui Michael Ende, nimicul nu înseamnă absența imaginației, ci absența, înlocuirea realității cu ajutorul unei imaginații întemeiată nu în realitate, ci în nimic. Drogurile produse de cultura morții, din care face parte și religia terapeutică, paleativă, corup imaginația, transformînd-o dintr-un instrument al cunoașterii și al participării la realitate într-un instrument al anulării realității.  Scopul ultim al „bucătarilor” care se ocupă de noile rețete de opiu al populației globale nu este de a face bani prin comercializarea produsele lor culturale, religioase și de divertisment și nici măcar de a-i face pe oameni dependenți de ele. Acestea sunt doar mijloace. Scopul este izolarea oamenilor de realitate prin atrofierea percepției realității cu ajutorul acestor droguri. 

Suntem pe punctul de a ne administra o supradoză de irealitate, dovadă că singura noastră preocupare este ca acul să fie sterilizat și conform cu normele europene. 

Cerurile aparente ale noii ortodoxii

 

Autoritatea antihristică nu poate închide porțile Împărăției cerurilor din simplul motiv că nu are putere asupra lor. Nu poate nici măcar bloca drumul spre Împărăția lui Dumnezeu. În plus, duhul antihristic știe că dacă amenință să-i ucidă pe cei care au dobîndit cetățenia cerească prin credință, botez și ascultarea de Dumnezeu, nu face decît să trezească și în ceilalți oameni vocația lor de locuitori ai Împărăției Tatălui. Din acest punct de vedere, edictul de toleranță din 313 a fost un lucru bun și pentru puterile întunericului, care au înțeles că dacă ar fi continuat să susțină încă un secol sau două prigonirea creștinilor, ar fi sfîrșit prin a băga toată omenirea în rai. De aceea, puterea antihristică nu-i va amenința, hărțui, umili pe creștini decît în măsura în care a ridicat deja o împărăție alternativă într-un cer aparent, precum cel al utopiilor seculare moderne (de la cele politice care-și subordonează știința și tehnologia la cele tehnico-științifice care-și subordonează politicul) ori pseudo-religioase (cerul psihoterapeutic și/sau cel al  spiritualității New Age deghizată în mindfulness și dezvoltare personală). 

Validitatea creștin-ortodoxă a acestor împărății alternative a fost confirmată deja de liderii noii ortodoxii românești, care s-au folosit de ajutorul indispensabil al unor sofiști (autorizați de ierarhia ortodoxă ca „pilduitori semănători” https://doxologia.ro/pilduitorul-andrei-plesu-restaurarea-parabolei) pentru a suspenda sau falsifica orice încercare de cercetare a duhurilor (1 Ioan 4, 1), exercițiu condamnat în NBOR (Noua Biserică Ortodoxă Română) ca judecată nedreaptă care nu are nimic în comun cu creștinismul sau cel puțin ca o operațiune inutilă de vreme ce pe de o parte, Duhul suflă unde voiește (scăpînd astfel cercetării noastre) iar, pe de alta, pentru că toate duhurile sunt bune întrucît țin de ordinea spirituală, care este bună așa cum totul este în general bun și cum toți oamenii sunt buni chiar dacă mai sunt poate unii care încă nu au aflat-o ori nu sunt capabili să o creadă deoarece au căzut probabil în „capcana adevărului absolut”, ca să folosesc o expresie memorabilă a unei îndrăgite și populare profesoare ortodoxă de religie din NBOR. După cum știe orice credincios răpit la cerurile aparente ale noii ortodoxii, doar ordinea materială este rea, fapt care oricum nu ne poate amenința în vreun fel de vreme ce avem un suflet spiritual nemuritor în care locuiește numai Dumnezeul care ne convine.    

Ortodoxia insubmersibilă

 

Credincioșii din noua ortodoxie românească pot rosti în mod spontan, vesel și încurajator „Doamne-ajută!” sau „cu Dumnezeu înainte!” pentru că se referă la Dumnezeul din inima sau din sufletul lor, prezent întotdeauna cu ei la fel cum erau prezenți 24/7 și idolii popoarelor păgîne din vechime. Contrar aparențelor, această categorie de urări și încurajări nu este necesară pentru a ține pericolele la distanță sau pentru a întreține o stare de atenție față de pericole greu de deslușit, precum apariția neașteptată a unui aisberg, ci doar pentru a menține starea de bine, care exclude posibilitatea pericolului. Noua ortodoxie își asigură credincioșii că se află mai presus de orice pericol, fapt care o face cu atît mai atrăgătoare în special în apele călduțe ale mărilor psihoterapeutice.  

Dacă l-ar fi cunoscut pe Hristos, însă, noii ortodocși ar fi strigat precum Petru cînd a început să se scufunde „Doamne, scapă-mă!” (Matei 14, 30) și precum Toma: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” (Ioan 20, 28). Dar noilor ortodocși le lipsește sentimentul pericolului pentru că le lipsește ceea ce Ortega y Gasset considera că reprezintă condiția unei gîndiri normale, corespunzătoare realității:

 

„Cum acesta este adevărul curat – adică a trăi înseamnă a te simți pierdut –, cel care îl acceptă a și început să se regăsească, să-și descopere autentica realitate, se află deja pe un teren solid. Instinctiv, la fel ca și naufragiatul, va căuta ceva de care să se agațe, iar privirea tragică, peremptorie, absolut veridică – pentru că e vorba de propria sa salvare – îl va face să-și pună ordine în haosul existenței. Singurele idei adevărate sunt ideile naufragiaților. Restul nu este decât retorică, poză, farsă personală. Cel care nu se simte cu adevărat pierdut se pierde inexorabil; adică nu se va regăsi niciodată, nu va da vreodată de propria-i realitate.” (José Ortega y Gasset, Revolta maselor, Humanitas, 2007, p. 194-195)

 

Este de presupus că liderii noii ortodoxii nu vor încerca niciodată să-i facă pe credincioși să dea de propria lor realitate, adică de realitatea lui Dumnezeu. Dar chiar dacă ar încerca, ar fi respinși de noii credincioși ca niște înșelători care caută să-i ducă la pierzare. Pasagerii din NBOR (Noua Biserică Ortodoxă Română) împărtășesc astfel optimismul pasagerilor Titanicului, fiind la fel de convinși că s-au îmbarcat pe o corabie care nu se poate scufunda. Diferența este că pasagerii Titanicului au dorit să fie salvați și au cerut ajutorul în timp ce nava lor se scufunda. Noii ortodocși nu doar că sunt incapabili să vadă că se duc la fund, dar văd în scufundare sau în naufragiere un nou mod de a merge în siguranță cu Dumnezeu înainte.