Creștinismul mai mult sau mai puțin adevărat

„Jalal al-Din, cunoscut și ca Rumi, a fost un filozof și un mistic al Islamului. Învățătura lui sprijină toleranța nelimitată, gîndirea pozitivă, bunătatea, caritatea și atenția prin iubire. Pentru el și pentru ucenicii lui toate religiile sînt mai mult sau mai puțin adevăr. Raportîndu-se în același mod la musulmani, evrei și creștini, învățătura lui pașnică și tolerantă i-a atras pe oamenii din toate sectele și credințele.”  (https://en.wikipedia.org/wiki/Rumi)

M-am putut convinge de puterea de atracție a lui Rumi chiar astăzi, ascultînd emisiunea „Bilet de îmbarcare” difuzată de Radio România Cultural (https://radioromaniacultural.ro/turcia-konya-3/). Acest poet-profet musulman este cu atît mai atrăgător astăzi, cînd oameni din toate sectele și de toate credințele se întîlnesc în religia universală a gîndirii pozitive și a dreptului la iubire de orice fel. Creștinismul nu poate ieși decît destul de șifonat din întîlnirea cu discipolii lui Rumi, respectiv cu toți acei oameni pentru care „toate religiile sînt mai mult sau mai puțin adevărate”. Pentru că singura religie care nu este la fel de adevărată ca toate celelalte religii, și nici măcar mai adevărată, ci este singura adevărată, este creștinismul.

Iată de ce, chiar dacă din creștinism poeții nu au lipsit niciodată (Efrem Sirul, Grigorie de Nazianz, Roman Melodul, Simeon Noul Teolog), și nici organizatorii/reformatorii de viață creștină (Benedict, Dominic și Francisc, Antonie, Vasile), mesajul lor nu se bucură în programele culturale românești de o recomandare comparabilă cu cea acordată lui Rumi:

„La Casa Dervişilor, sub celebrul său turn de culoarea peruzelei, se află, pe lângă numeroase obi­ecte reprezentative de cult şi mormântul lui Rumi (fondatorul Ordinului Dervişilor Rotitori). Musulmani sau nu, vizitatorii din toată lumea vin aici şi se roagă, ca la un loc sacru. Fapt ce de­monstrează că mesajul lui Rumi de pace, toleranţă şi iertare, încă se bucură de succes.” https://radioromaniacultural.ro/turcia-konya-3/

Recent, și dl Pleșu vorbea despre chipurile uitate ale Islamului:

„terorismul islamic, ucigaș și sinucigaș, a devenit o plagă acută a lumii euro-atlantice, un soi de „model“ funest, chiar și pentru inși care n-au nimic de a face cu religia. [...] Islamul ar trebui să fie primul interesat de stoparea unui fenomen care îi falsifică duhul adevărat, îi spulberă orice prestigiu spiritual, îl urîțește în ochii lumii, împiedicînd accesul la chipul său real.” (http://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/chipuri-uitate-ale-islamului)

Oamenilor care au de-a face cu religia, interesați așadar de chipul real al Islamului, dl Pleșu le amintește „cîteva din «numele»  date Unicului în islam (în afară de Cel Milos și cel Milostiv): Tămăduitorul, Iertătorul (și Preaiertătorul), Cel Blînd, Generosul, Iubitorul, Îngăduitorul, Preabunul, Răbdătorul.”

Deocamdată, publicul român este lipsit de ocazia de a întîlni și chipul real al creștinismului. I se oferă în schimb, cu diverse ocazii, același chip fals al Unicului în creștinism: Intolerantul, Bigotul, Fundamentalistul, Radicalul, Fanaticul, Nemilostivul. Această etapă este necesară pentru ca revelarea ulterioară a adevăratului chip fals al creștinismului să poată funcționa: cel mai probabil, adevăratul creștinism/creștin nu va fi decît un discipol devotat al lui Rumi.    

Un text divin

Zice cineva: „oare câți dintre noi observă că se caută deturnarea drumului nostru către divin, prin atragerea spre focurile aprinse pe un țărm îndepărtat și înșelător/­Către stânci. Către vorbe goale.

Oare câte cuvinte pot zugrăvi, convingător, căderea?” (http://ziarullumina.ro/cate-cuvinte-pot-zugravi-convingator-caderea--123457.html)

Orice cuvînt poate zugrăvi Căderea. „Divin” este unul dintre cele mai convingătoare.

De ce nu pot creștinii să admită căsătoria între persoane de același sex

1. Pentru că nici căsătoria, nici familia nu aparțin creștinilor. Nu ei au inventat căsătoria, așa că nu pot fi „înțelegători” sau concesivi în această privință. Creștinii au primit căsătoria. Au primit-o ca să o dea mai departe întreagă. Căsătoria aparține unei realități cuprinzătoare la care participă și creștinii. Normal ar fi trebuit să spun „la care creștinii participă în mod singular”. Într-un mod dureros de evident însă, calitatea participării creștine la natura realității este mai degrabă modestă, după cum o demonstrează nu atît prezența la biserică cît, mai ales, în Biserică.

Această realitate cuprinde văzutele și nevăzutele, lumea aceasta și Împărăția lui Dumnezeu. În măsura în care natura acestei realități le este ambiguă, creștinii încetează să mai fie creștini, chiar dacă le place să se numească astfel.

2. Pentru că homosexualii nu o doresc. După cum o demonstrează amplul și documentatul dosar publicat de Virgiliu Gheorghe și Andrei Dîrlău în volumul Fața nevăzută a homosexualității (Christiana, 2014), partenerii homosexuali resping din capul locului o relație monogamă: „Majoritatea bărbaților homosexuali înțeleg relațiile sexuale în afara cuplului ca un fel de normă și privesc adoptarea standardelor monogame ca pe un act de opresiune” (p. 105) Relațiile multiple cu parteneri diferiți este condiția prealabilă a oricărui parteneriat homosexual (vezi pe larg în același volum pp. 100-117).

Aici este necesară o precizare: sunt categorii diferite de homosexuali care nu doresc căsătoria între homosexuali, și din motive diferite. Există o categorie de homosexuali care nu o doresc, dar fără ca aceasta să aibă legătură cu rezistența obișnuită a homosexualilor față de relația monogamă. Mă refer la acei homosexuali pentru care homosexualitatea este o problemă. În mod special, la acei homosexuali pentru care homosexualitatea, atracția sexuală față de cineva de același sex, este o patimă. Aceștia nu doresc căsătoria pentru că nu doresc homosexualitatea, iar față de acest grup de oameni creștinii ar trebui să fie în primul rînd conștienți. Apoi, ar trebui să se poarte cu ei așa cum se poartă cu orice om care se luptă cu o patimă. Mai degrabă cu admirație, decît cu milă.

În mod normal, dacă mi-aș percepe patima ca patimă, atunci aș fi cel dintîi care s-ar împotrivi permisivității ei. Presupun că pe hoți i-ar bucura liberalizarea hoției. Poate că acesta este unul dintre motivele pentru care avem atît de mulți oameni bucuroși în Parlament. Hoții din pușcării îi invidiază profesional pe parlamentari, și probabil că a existat și o solidaritate de breaslă la baza Ordonanței 13. Dar un cleptoman ar trebui să fie îngrijorat de o asemenea perspectivă. Dacă băutura sau cărțile ar fi gratis, mi-ar fi teamă să mai ies din casă. Dacă pe ecranul telefonului mi-ar apărea dintr-o dată numele „Monica Bellucci”, ar trebui să-l arunc. Despre Eva Mendez nu am spus nimic, așa că putem trece mai departe.

Mai precis, nu doresc căsătorie homosexuală acei homosexuali care nu doresc să fie homosexuali. Acei homosexuali care se împotrivesc patimii lor tocmai pentru că o recunosc ca patimă, respectiv ca ceva care-i desparte de lume, de Dumnezeu și de ei înșiși. Dar mai pot fi numiți acești oameni homosexuali? În biserică, după cum precizează S. M. Hutchens, nu există homosexuali creștini. Așa cum nu există hoți creștini sau bețivi creștini sau curvari creștini sau atei creștini. În Biserică nu există decît creștini, adică oameni care se luptă cu patimile lor pentru a putea deveni cu adevărat ei înșiși:

In 1 Corinthians 6, St. Paul gives vital clarification on a subject where there is much foggy thinking among those who ask questions like, "What should the Church's approach to homosexual Christians be?" The apostolic answer is that there is no such thing as a homosexual Christian. There are brethren who struggle with various temptations, to be sure, and may on occasion fall to them before rising again. But believers who resist homosexual lust are not "homosexuals." They are just Christians, as are the rest of us with our own besetting sins. („Just Christians. On Homosexuality & Christian Identity” Touchstone Magazine, July/August 2013, http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=26-04-003-e)

Dar Hutchens continuă: „Mesajul Bisericii pentru cineva care insistă să se identifice potrivit păcatului său nu poate fi decît unul de totală respingere”:

„the homosexual's conversion entails a choice—This, or That— the sin, or the Faith. He cannot have both, nor can the Church in any way accommodate the sin from which he has been cleansed. It is wholly and actively and vehemently against it as a destroyer of the souls it has been called to save. It labors among the saints only in the accomplishment of what has already been done in Christ: cleansing, sanctification, and justification in the Name of the Lord.

Its message to those who, in abandonment of hope, define themselves by some sin, and present themselves as though they, as so defined, should have a place in the Church, is and only can be that of complete rejection.”

Homosexualii care se definesc prin păcatul lor nu doresc căsătoria în sensul monogam presupus de căsătoria naturală. Evident, de vreme ce căsătoria nu este dorită cu adevărat de homosexualii militanți, care se definesc în primul rînd prin orientarea sexuală (vezi precizarea unui participant la dezbaterea pe tema propunerii de revizuire a Constituției României din 3 iunie 2017, http://coalitiapentrufamilie.ro/2017/06/04/dezbatere-gazduita-de-tvr-pe-tema-referendumului-pentru-casatorie-3-iunie-2017/, care la prezentarea în debutul emisiunii ca editorialist a menționat „și persoană gay”), nu știu în ce măsură mai pot creștinii participa la un dialog. Din simplul motiv că acesta nu există. Homosexualismul, forma ideologizată a homosexualității, nu discută, ci își impune condițiile și termenii. Pot manifesta creștinii empatie față de o asemenea atitudine? Prin violență, intimidare și demonizare homosexualismul încearcă să preia conducerea cetății în vederea transformării radicale a normelor sociale. Este instructiv în acest sens reproșul adresat Coaliției pentru Familie în general și unui preot ortodox în particular de un susținător al drepturilor LGBTQ în cadrul emisiunii menționate: „Ați pornit o psihoză națională că națiunea română, ortodoxă, tradițională și așa mai departe este într-un pericol mortal, generațiile viitoare sunt amenințate” (minutul 49).

Deși psihoza este o formă de tulburare mintală care afectează grav simțul realității, psihotici sunt declarați tocmai acei oameni aflați de partea realității, cel puțin de partea unei realități verificate și confirmate istoric (creștinii sunt de altfel considerați homofobi din capul locului, iar homofobia fiind o formă de psihoză, creștinii, sau cel puțin cei care își merită acest nume, sunt considerați psihotici; vezi mai pe larg la http://touchstonemag.com/merecomments/2015/10/research-proves-marriage-traditionalists-severely-mentally-ill/ și la http://touchstonemag.com/merecomments/2015/10/mind-control-treatment-mentally-ill-christian-believers/).

În familiile creștine, pînă și realitatea lumii viitoare este, cel puțin uneori, pregustată. La drept vorbind, cunosc oameni care se înfruptă din plin din acea realitate, și bine fac. Dar acești oameni sunt numiți psihotici tocmai de cei care pun în discuție căsătoria în numele unui experiment care pînă acum nu a produs decît singurătate, izolare, depresie și, în general, a dus nebunia pînă acolo încît îi face pe unii oameni să creadă că este posibilă schimbarea de sex.

Transgender sunt cei care se opun genului lor din naștere; cis-gender sînt numiți cei care nu văd nimic rău în faptul că sînt așa cum s-au născut, bărbați sau femei. Dar tocmai ei sunt suspecți într-o societate a identității deschise. Normal a devenit doar cel care crede că poate fi ceea ce își imaginează el că este.

Dar așa cum a arătat pe larg cineva, a „încuraja o asemenea psihoză înseamnă efectiv a fi părtaș la lumea descrisă în primul capitol din Epistola către Romani, o cultură cu care creștinii nu trebuie să aibă nimic de-a face” (Robert Hart, „Surgical Fantasy”, Touchstone Magazine, May/June 2016, http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=29-03-025-v).

De ce trebuie să fie căsătoria întemeiată de două persoane adulte de sex opus? Pentru că doar ele pot mulțumi nu doar pentru felul în care sunt („cisgender”), ci și pentru faptul că nu sunt la fel, pentru că sînt diferite într-un mod care o completează pe cealaltă și îi permite să-și realizeze vocația. Căsătoria ortodoxă nu poate fi înțeleasă decît în relație cu Euharistia, insista părintele Meyendorff (J. Meyendorff, Căsătoria: perspectiva ortodoxă, Renașterea, 2012, pp. 20-21).     

3. Pentru că în urma legalizării căsătoriei homosexuale, nici căsătoria creștină și nici familia naturală nu vor mai fi posibile, după cum începe să o demonstreze cazul Canadei. Asupra acestui punct voi reveni cît de curînd. Voi menționa acum doar că, pentru a relua punctul 1 de mai sus, în istorie realitatea poate fi afectată, poate fi slăbită dar nu poate fi transformată în opusul ei. Viața poate fi afectată de moarte dar nu poate deveni moarte, după cum oricît de mult ar slăbi, lumina nu va deveni niciodată întuneric. Căsătoria poate fi slăbită prin necredință, prin infidelitate, prin păcate diverse. Dar nu poate fi extinsă în așa fel încît să includă ceea ce îi este opus din capul locului, și opus nu ca accident, ci ca program: libertinaj, imposibilitatea procreației, manifestări sexuale împotriva firii. Aceea nu poate fi căsătorie, iar observația părintelui Visarion Alexa din cadrul emisiunii a fost justă: „homosexualii nu pot avea căsătorie, ceea ce vor ei este altceva și ca atare trebuie numit altfel” (Vigen Guroian face o observație asemănătoare în “Let No Man Join Together” Touchstone Magazine, January/February 2011, http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=24-01-028-f Statul poate oferi parteneriatelor homosexuale unele privilegii rezervate pînă acum căsătoriei, cîtă vreme legea precizează clar natura căsătoriei ca relație între un bărbat și o femeie; altfel, spune profesorul Guroian, definiția căsătoriei va fi forțată dincolo de limitele ei identificabile la nivelul istoriei într-un mod care va fi inacceptabil pentru Biserică).

Prin păcat ieșim din realitate, din ordinea firii, dar revenim prin pocăință. Pentru ca revenirea să fie posibilă, trebuie ca atît realitatea, cît și pocăința să fie la locul lor. Dar odată cu legalizarea căsătoriei între persoane de același sex, atît realitatea, cît și pocăința nu mai sunt posibile pentru că nu mai sînt necesare, de vreme ce realitatea a fost redefinită ca ceva care poate fi definit oricînd și la nesfîrșit.

Receptarea deformată a realității este produsă de păcat. Stăruirea în păcat duce la nebunie, pentru că orice stăruire în păcat este o formă de ateism, un mod de organizare a vieții fără Dumnezeu. De regulă însă, principalele victime ale deficienței de percepere a realității sunt indivizii izolați, autorii propriei lor lumi. Dar atunci cînd păcatul devine colectiv, efortul asumat de a pune în discuție temeliile lumii în vederea distrugerii lor va da roade, dacă va rămîne neîmpiedicat.

Pentru avocații „căsătoriei” homosexuale problema perpetuării biologice nu se pune. Nu pentru că ar fi fost rezolvată de ingineria medicală, sau pentru că ar putea fi rezolvată prin adopție. Ci pentru că miza este, pentru ei, cu mult mai mare. De ce ai participa la apariția unei noi vieți, cînd poți crea lumea însăși? De ce te-ai supune lui Dumnezeu, cînd ai putea fi ca Dumnezeu?  

   

Biserica Ortodoxă a Personalităților

„Demersul [Coaliției pentru Familie în vederea clarificării definirii constituționale a căsătoriei] nu poate fi considerat în niciun caz retrograd, așa cum în mod ignorant și malițios, este prezentat de către detractorii acestuia, câtă vreme între semnatarii și susținătorii săi se numără foarte multe personalități ale lumii științifice și culturale.” (http://basilica.ro/comunicat-privitor-la-acuzatiile-aduse-bisericii-ortodoxe-romane-in-legatura-cu-sprijinul-acordat-coalitiei-pentru-familie/)

Inițiativa Coaliției este OK pentru că este sprijinită de personalități. Inițiativa ar mai fi fost legitimă dacă ar fi fost susținută doar de oamenii simpli? Susținerea familiei naturale este justă pentru că este împărtășită de personalități, nu pentru că este adevărată și susținută de realitate și de bunul simț? Dacă Adevărul nu se cunoaște nici din fire (legea naturală), nici din Revelație (legea supranaturală), ci din personalități, atunci care mai e diferența dintre susținătorii „căsătoriei” homosexuale și creștini?

Cînd își va reveni din surpriză, tabăra gay ne va spune: „Băi, băieți, de ce nu ați spus așa de la început?”

Cum era cîntecul acela? ... „gîndim la fel, simțim la fel, iubim la fel, și nimeni n-are cum să ne doboare”...

Revoluția (homo)sexuală

În general, prin revoluția sexuală începută după ultimul război mondial se înțelege o formă de emancipare sexuală a individului de sub tutela Bisericii și a principiilor morale; eliberarea femeii, al cărei „da” căpătase greutatea prezervativului,  desprinderea sexului de condiționări sociale și interdicții morale. Ceea ce nu s-a înțeles îndeajuns este că scopul nu a fost niciodată eliberarea sexului de ceea ce unii numesc „etica procreației”, adică de nașterea de copii. Scopul a fost subordonarea tuturor aspectelor vieții umane față de sex. Faptul că revoluția sexuală pune în centru activitatea sexuală nu înseamnă că orice altceva devine periferic. Însemnă că orice altceva devine subordonat sexualității: politica, teologia, sociologia, dreptul, economia, totul va gravita în jurul sexului. Educația este subordonată sexului, este redusă la sex, iar măsura în care planul de învățămînt este realizat depinde de introducerea orelor de educație sexuală la grădiniță.

Căci nu doar rușii iubesc copiii, cum credea Sting într-o vreme în care nimeni nu mai dădea doi bani pe copii, ci și homosexualii. Mai ales astăzi, de Ziua Copilului, este bine să știm cum iubesc homosexualii copiii:

„Legalizarea căsătoriei între persoane de același sex este totodată o șansă în vederea transformării totale a definiției familiei în cultura americană. Este mijlocul suprem care ne permite anularea percepției de sodomiști, în vederea aducerii educației despre homosexualitate și SIDA în școlile publice și, pe scurt, pentru anunțarea unei schimbări fundamentale în modul în care societatea ne receptează și ne tratează.” (Michelangelo Signorile, “I Do, I Do, I Do, I Do, I Do,” OUT magazine, May 1996, p. 30. citat în http://americansfortruth.com/issues/the-agenda-glbtq-activist-groups/pro-homosexual-media/andrew-sullivan/ )

Da, rușii iubesc copiii; poate că și americanii. Homosexualii sigur îi iubesc. Poate că a venit timpul ca și creștinii să iubească copiii. Doar ei îi mai pot salva de acele forme de iubire care le va bloca fie creșterea, fie înmulțirea.