Puterea ortodoxiei

Paula Seling „a primit Ordinul Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitor din Maramureș „în semn de înaltă cinstire şi multă preţuire pentru promovarea, la cel mai înalt nivel artistic, a muzicii de mare valoare, a colindului, cântului şi pricesnelor tradiţionale româneşti, din demnitatea de fiică a satului şi Neamului românesc şi a Bisericii Ortodoxe Române”. (https://basilica.ro/ce-distinctie-a-primit-paula-seling-din-partea-episcopiei-maramuresului/)

„În tine stă puterea să muți munții/ Cum tot din oameni simpli/ S-au înălțat și sfinții”. (https://www.youtube.com/watch?v=F8cbSoZPaj0, versuri Paula Seling).

Pavel: „Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte.” (Filipeni, 4:13).

Dacă BOR ar fi cinstită, ar trebui să le spună personalităților pe care le decorează că nu are de fapt decît două ordine, Mama Omida și Taica Osho (http://ziarullumina.ro/andrei-plesu-a-primit-crucea-aguniana-86909.html).
          Precum în melodia Paulei Seling, puterea ortodoxiei românești de astăzi stă în sine însăși (o înțelegere pur gnostică a mântuirii despre care am scris și aici: http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2019/03/mai-clar-de-atit-nu-se-poate.html). De aceea a și devenit ortodoxia atît de neputincioasă: în loc să miște munții, nu poate decît să ne sufle praful în ochi (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2018/11/de-ce-nu-l-vrem-pe-staniloae.html).

Dumnezeu și omul în facultățile BOR

Deși publicul a aflat încă din 1951, data apariției lucrării lui William F. Buckley Jr., God and Man at Yale, că valorile creștine erau la Yale în cel mai fericit caz ignorate, în cel mai rău descurajate, faptul că astăzi studenții creștini de la Yale sînt intimidați, hărțuiți și discriminați este resimțit ca ceva nou, ca o manifestare proprie războiului cultural contemporan (https://semneletimpului.ro/religie/libertate-religioasa/discriminarea-crestinilor/universitatea-yale-investigata-pentru-discriminarea-crestinilor.html). Dar elementul spectaculos al acestei tensiuni din lumea academică americană îl reprezintă prezența creștinilor înșiși: după aproape un secol de liberalism și secularism agresiv, în cursul căruia s-a urmărit impunerea exclusivă a adevărului verificabil și demonstrabil empiric și rațional, continuă să apară studenți și profesori dedicați valorilor și căutării adevărului în lumina învățăturii creștine.

De unde apar acești oameni? De ce nu apar ei și în cultura română? De ce apar în schimb personaje precum Laura Stifter, profesoara de religie ortodoxă despre care am mai scris pe acest blog (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2019/03/adevarul-absolut-si-adevarurile-relative.html și la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2019/03/fariseismul-drept-maritor.html), a cărei sarcină educațională declarată este aceea de a-i „împiedica pe elevi să cadă în capcana adevărului absolut”? În sfîrșit, un profesor ortodox de religie pe inima domnului Pleșu, am putea spune.

Stifter și-a continuat studiile de teologie de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, obținînd ulterior și un master. Ce fel de profesori a avut acolo? Pe cînd era studentă, Stifter a declarat într-un interviu că-l apreciază pe părintele Daniel Benga, care „mă impresionează în mod deosebit prin modul dumnealui de gândire, prin felul în care reușește să ne capteze atenţia și să ne călăuzească în viața duhovnicească.” (http://ftoub.ro/dmdocuments/Revista%20ASTO%20-%20Nr%201.pdf).

Sigur că traseul academic al carierei unui savant poate cunoaște și specializări în instituții mai îndepărtate de rădăcinile și identitatea lui culturală și religioasă; faptul că părintele Benga are o diplomă de la Colegiul Noua Europă și un doctorat din partea Facultății de Teologie Evanghelică din Erlangen-Nürnberg sînt performanțe cu totul admirabile. Cu siguranță, prin persoana și activitatea sa, aportul teologiei ortodoxe a fost bine reprezentat în instituții neortodoxe sau necreștine. Fără îndoială, studenții dumnealui au avut ulterior de cîștigat în urma acestei experiențe; și nu doar că e de așteptat că au înțeles mai bine noțiunea ortodoxă de adevăr, dar probabil că au devenit mai pregătiți să o exprime și să o trăiască în viețile lor și în lume. Din păcate, Laura Stifter nu este unul dintre acei studenți.

„Școala este concepută ca o extensie a cîmpului de bătălie”, scria Buckley în God and Man At Yale, continuînd: „activitatea de predare este cîmpul de instrucție unde gladiatorii viitorului sînt învățați să-și folosească armele, sînt informați în privința capcanelor și stratagemelor inamicului și sînt inspirați de virtutea cauzei pentru care luptă, în anticiparea zilei cînd se vor prezenta și vor participa la lupta împotriva erorii.

Acest lucru este important deoarece chiar și cineva care nu s-a gîndit la lucrurile astea știe că, la drept vorbind, adevărul nu biruie în mod obligatoriu. Mai mult, adevărul nu poate învinge niciodată cîtă vreme nu este promulgat. Adevărul nu este înzestrat cu anticorpi împotriva falsității. Cauza adevărului trebuie apărată, și trebuie apărată energic. În plus, după cum subliniază Președintele Howard Lowry de la Wooster College, adevărul poate învinge doar acolo unde oamenii sînt temperamental și intelectual dispuși să i se alăture, căci simplul act de recunoaștere a adevărului nu presupune neapărat actul voluntar de a i te dedica.” (William F. Buckley Jr., God and Man At Yale, Gateway, 2017, p. 141-142) O pagină mai departe, Buckley arată cum revoluțiile criminale din secolul douăzeci (fascistă, nazistă și comunistă) au triumfat nu pentru că oamenii nu știau adevărul, ci pentru că „a.) prea puțini oameni recunoscuseră adevărul, b.) cei care l-au recunoscut nu au pledat suficient în favoarea lui și c.) mulți oameni văzuseră care era adevărul, dar au fost indiferenți.”  

 Dacă BOR vrea într-adevăr să restaureze cultura română https://www.activenews.ro/stiri-social/Mitropolitul-Ioan-al-Banatului-Daca-nu-vom-reactiva-izvoarele-culturii-romanesti-riscam-sa-devenim-doar-o-populatie-care-traieste-intr-o-regiune-din-Sud-Estul-Europei-155461), atunci trebuie să înceapă de la adevăr și de la relația noastră cu el. 

Profesorul universitar de teologie ortodoxă pe care l-am auzit declarîndu-și regretul pentru refuzul domnului Andrei Pleșu de a deveni preot, spunea cu altă ocazie că singura sarcină a Bisericii în istorie este aceea de a trage clopotele. 

Dar în zilele Revoluției BOR nu a tras clopotele. Poate că a închis porțile, nu știu, dar nu a tras clopotele. La Referendumul pentru familie nu atras clopotele. Nu le-a tras nici după aflarea rezultatului, cînd ar fi trebuit să le tragă în dungă, ca la mort. Iar acum BOR se miră că nu mai este lăsată să tragă clopotele de societatea secularizată, care nu vrea să fie deranjată de gălăgie. Dar cine a lăsat lumea să se secularizeze? Cine a lăsat și invitat chiar elita neoliberală sau neognostică să pună în altarul ei zeița prosperității, a capitalismului corporatist, și toate zeitățile păgîne?       

Ortodoxia simbolică

După ce a sprijinit și a ținut isonul elitei neoliberale și neognostice timp de treizeci de ani, ierarhia BOR reușește în sfîrșit să formuleze cîteva fraze în stilul acestei elite, precum bebelușul care, începînd să meargă, poate face de unul singur cîțiva pași fără să cadă:

„«Orice naţiune are un simbol. Când arde simbolul, totul se ruinează. Ca unul care a trăit în Paris, sunt solidar cu poporul francez, care iubeşte frumos şi nefandosit un simbol. Vive la France!»”, declară Ignatie, episcopul Hușilor (https://basilica.ro/episcopul-husilor-despre-incendiul-de-la-notre-dame-orice-natiune-are-un-simbol-cand-arde-simbolul-totul-se-ruineaza/).

Elita face poze, înregistrează, este un moment emoționant: „Uite, bebe spune «mama», spune «tata!»”.

Ierarhia BOR este la capătul unui proces de mutație; spiritual vorbind, ierarhia BOR începe să realizeze beneficiile unei vrăji de transformare la care s-a supus în mod voluntar (subiect la care mă gîndesc de ceva vreme și despre care sper că voi reuși să postez cît mai curînd un text) și care o face să gîndească cu mintea oricui în afară de mintea lui Hristos.

„Noi surpăm iscodirile minţii, și toată trufia care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu şi tot gândul îl robim, spre ascultarea lui Hristos” le scrie Pavel corintenilor (II Cor. 10:4-5). Ierarhia BOR își robește în schimb tot gîndul spre ascultarea de stăpînii acestei lumi. Spre ascultarea de „personalități”. Spre iubirea de simboluri.

Simbolul arde atunci cînd nu mai reprezintă nimic. Atunci cînd nu mai este decît o carcasă goală. Simbolul arde pentru că se aruncă în foc: „Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard.” (Ioan 15:6)

stupefiante.org/ro

Într-o postare de pe facebook preluată de site-ul Adevărul.ro, dl Cătălin Sturza ne amintește că părinții nu trebuie condamnați pentru greșelile copiilor (https://adevarul.ro/news/societate/cazul-mihai-plesu-trebuie-condamnatiparintii-greselile-copiilori-1_5ca79231445219c57e256d23/index.html). Într-o postare anterioară, dl Sturza condamna traficul de droguri, care „merge mult dincolo de faptul că a fost capturată o rețea de traficanți de droguri din București din care fac parte și «VIP-uri»”. Într-adevăr, la prima vedere, dl Sturza pare să ne arate cît de departe poate merge traficul de droguri: „distruge fibra morală a unei societăți.” Dar această postare nu a fost preluată de Adevărul; probabil pentru că risca să afecteze fibra morală a domnului Andrei Pleșu.

Sigur că este o dovadă de lașitate să profiți de situația nefericită a unui om pentru a-l ataca. Dar mi se pare că este deopotrivă o dovadă de lașitate și oportunism să eviți ori să refuzi concluziile care se impun într-un caz care merge mult mai departe decît consumul de droguri. 

Sigur că dl Andrei Pleșu nu poate fi făcut direct responsabil pentru acțiunile fiului matur. Dar interzicînd orice asociere între gîndirea tatălui și cea a fiului, dl Sturza se împotrivește de fapt oricărei încercări de a „merge mult dincolo de faptul că a fost capturată o rețea de traficanți de droguri din București din care fac parte și «VIP-uri»”. Prin acest mesaj, dl Sturza nu ajunge de fapt nicăieri; mai mult, se opune oricărei încercări prin care am putea ajunge la un adevăr care să-l facă pe dl Andrei Pleșu responsabil în vreun fel. În felul acesta, dl Sturza își asumă rolul călcîiului care protejează capul șarpelui.

La drept vorbind, acesta este un rol cu tradiție în BOR: de treizeci de ani, ierarhia ortodoxă a tot protejat, confirmat, uns, sprijinit, apărat acest cap în speranța că nu o va mușca, ci o va învăța cum să-și schimbe pielea. De treizeci de ani, ierarhia BOR promovează și validează un om de cultură care afirmă cu fiecare prilej că toate căile care duc la Dumnezeu sînt egale, sînt adevărate. Atunci, de ce n-ar fi și drogurile o astfel de cale?

Sigur că este nedemn și necinstit să profiți de situația vulnerabilă în care se află dl Andrei Pleșu. Dar asta nu înseamnă că trebuie să uităm de modul în care acest om a profitat de situația de vulnerabilitate a poporului român. Asta nu înseamnă că trebuie să ne abținem să vorbim despre felul în care acest om a produs vulnerabilitate, nesiguranță, incertitudine prin tsunami-ul de dileme produse în acești treizeci de ani. Asta nu înseamnă că trebuie să ignorăm legătura dintre vulnerabilitatea sufletească a consumatorilor de droguri și cei care au produs această stare de vulnerabilitate.

Dl Sturza ne cere să dovedim compasiune și înțelegere față de dl Andrei Pleșu. Din păcate, dl Sturza nu merge dincolo de aparențe, așa cum promite.

Sînt de acord că trebuie să avem înțelegere și compasiune pentru dl Andrei Pleșu. Dar să nu uităm că trebuie să avem înțelegere și compasiune față de un om care nu a ezitat să deschidă focul ideilor destabilizatoare și creatoare de incertitudine asupra familiei, față de un om care a tras în plin în mame, tați și copii, că trebuie să avem înțelegere și compasiune față de un om care a deschis focul asupra înțelegerii creștine a lumii, asupra înțelegerii creștine a constituției omului, că trebuie să avem înțelegere și compasiune față de un om care a profitat de vulnerabilitatea noastră pentru a o adînci. 

De fiecare dată cînd dl Andrei Pleșu se declara stupefiat în textele sale din Dilema veche, românilor le era administrată o nouă doză. Oamenii nu ajung să consume droguri din curiozitate sau din plictiseală: ajung să consume droguri pentru că au devenit deja profund nesiguri în legătură cu ei înșiși. Dealerii de droguri sînt precedați de dealerii de dileme. Domnul Cătălin Sturza se înșală: nu drogurile distrug fibra morală a societății. Drogurile apar în mod inevitabil atunci cînd această fibră morală a fost deja grav afectată prin circulația ideilor subversive care pun în discuție identitatea personală, națională și religioasă, destinul unui popor ori cultura locală http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2015/03/nevatamati-in-cuptorul-incins.html ).

  

Petre S. Aurelian: țara dinăuntru

Nu mi se pare că propunerea doamnei ministru Andronescu de retragere a Geografiei dintre materiile de Bacalaureat a primit cea mai bună replică în „Manifestul pentru Geografie” formulat de președintele Societății Române de Geografie (https://www.edupedu.ro/geografia-nu-este-materie-de-bacalaureat-in-viziunea-andronescu-sgr-un-ministru-sau-un-consilier-nu-doreste-ca-geografia-sa-formeze-constiinte/). Astfel, am fost surprins să aflu că pentru domnul Corneliu Iațu rostul acestei discipline este cel de a aduce României „faimă în lume”, ori de a contribui la „formarea elitelor”, sau de a asigura o „viață autonomă și dezvoltare personală”; iar dacă este vorba de a păstra Geografia în vederea „formării de oameni capabili să ridice România la nivelul celorlalte state din concertul naţiunilor europene” atunci probabil că Geografia, și orice altă disciplină cu excepția limbilor străine, nu ar face decît să ridice România peste nivelul națiunilor europene care au modernizat curriculumul național în funcție de criteriul unic al „diversității”.

Diversitatea este iubită de părinți și de elevi pentru că simplifică lucrurile, „eliberînd” pe toată lumea de efortul implicat de o programă „greoaie” și „încărcată”. Doar că, mai devreme sau mai tîrziu, o programă suplă sau elastică produce o conștiință încărcată, deși scopul urmărit printr-o astfel de programă este tocmai desființarea conștiinței ca sălaș al adevărului. Formarea și fortificarea conștiinței, obiectivul educației clasice, sînt înlocuite în prezent de formarea și consolidarea gîndirii critice. Se pare că, în general, gîndirea nu mai este gîndire decît în măsura în care este „critică”.

Din păcate, nu doar propagandiștii LGBT vor să-i elibereze pe tineri de efortul gîndirii. Gîndirea critică a fost aplicată cu deosebit succes mai ales în cadrul programelor after school susținute de Dilema veche & Asociații. Spre deosebire de intelectualii români din trecut, care doreau să ridice România prin efortul comun al întregii populații, intelectualii de astăzi amăgesc tinerele generații făcîndu-le să creadă că pot avea o țară ca afară doar ieșind în Piață și manifestînd împotriva „Ciumei roșii”, sau declamînd texte pornografice pe scenă de Ziua Culturii Naționale. Dar așa cum insista Eminescu,

 

„niciodată o vorbă nu poate înlocui o realitate, niciodată o frază a culturii nu e echivalentă cu munca reală a inteligenţei şi mai ales cu întărirea propriei judecăţi – care e cultura adevărată –, niciodată fraza libertăţii nu e echivalentă cu libertatea adevărată – care e facultatea de a dispune de sine însuşi prin muncă şi prin capitalizarea muncii” („E învederat că reforma electorală”…, în Opere, vol. XIII, p. 288;) „Nici ziare, nici legi, nici academii, nici o organizaţie asemănătoare cu cele mai înaintate, nu sunt în stare a înlocui munca, şi o stare de lucruri ce nu se întemeiază pe ea e o fantasmagorie, care va dura mai mult sau mai puţin, dar se va preface în fum la suflarea recii realităţi.” („Un nou program”, în Opere, vol. XI, p. 18) „Temeiul unui stat e munca. Bogăţia unui popor stă în muncă, nu în bani. Ea nu este în aer sau în pământ, ci în braţe, şi unde lipsesc braţele sau calitatea producţiei e proastă, nu poate fi nici vorba măcar de ţară bogată.” („Cu ocazia dezbaterei asupra proiectului de buget”…, în Opere, vol. IX, p. 292 (citat în Radu Mihai Crișan, Spre Eminescu, București, 2008, p. 180).

 

Avem nevoie de Geografie și de toate celelalte discipline așa cum sunt ele pentru că ele reflectă realitatea, ne ajută să cunoaștem și să înțelegem realitatea și să rămînem în adevăr fără să mai trebuiască să fim treziți de „suflarea recii realități”. Avem nevoie în special de Geografie, Istorie și Limba și literatura română pentru că aceste discipline ne motivează, descoperindu-ne bogățiile din peisajele și pămîntul nostru, din trecutul nostru, din limba noastră care se poartă deasupra conștiinței și sufletului nostru precum se purta Duhul pe deasupra apelor pe cînd pămîntul era „netocmit și gol”.

Cu aproape un veac și jumătate în urmă, dar tot într-o zi de 4 aprilie, marele economist și educator Petre S. Aurelian afirma în prefața cărții sale Tera Nostra. Schițe economice asupra României (București, 1875, https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/54/Petre_S._Aurelian_-_Tera_nostra_-_Schi%C8%9Be_economice_asupra_Rom%C3%A2niei.pdf) că cine nu-și cunoaște țara este nedemn de ea. De treizeci de ani românii fac efortul de a fi demni de UE, de NATO, de SUA și, nu în ultimul rînd, de o elită băștinașă care-i disprețuiește public.

Ar fi timpul să încercăm să fim demni și de țara noastră. Chiar dacă între noi și țara noastră elita de astăzi a ridicat din lipsa autostrăzilor, dintr-o intoleranță și un fundamentalism inventate, din corupția morală a poporului și din limitările istoriei noastre ziduri cu atît mai greu de trecut cu cît sînt mai invizibile. Dacă autostrăzile ne fac să ne simțim demni, dacă militarea pentru diversitate ne face să ne simțim demni, dacă integrarea europeană ne face să ne simțim demni e semnul că am pierdut înțelegerea demnității. Ne-am pierdut demnitatea odată ce ne-am abandonat țara, lăsîndu-i să o descrie și s-o definească pe cei interesați să echivaleze realitatea cu discursul despre realitate: sofiști, demagogi, impostori, oportuniști. O țară ca afară este opusă țării reale la fel cum gîndirea critică este opusă gîndirii. Dacă gîndirea ar fi fost doar un proces rațional, atunci am fi avut rețele de social media încă din antichitate. Însă grecii gîndeau mergînd, iar conținutul evangheliilor este în mare parte consemnarea unor dialoguri și evenimente petrecute pe drumul protagoniștilor. 

Ne putem redobîndi demnitatea învățînd să descoperim România. Nu o Românie utopică „ca afară”, ci pe cea reală: România dinăuntru. Pentru asta trebuie să-i urmăm pe cei care au cunoscut-o cu adevărat, călăuze precum Eminescu, care străbătea ca adolescent satele românești doar pentru a auzi diversele lor graiuri, sau urmărind „peisajele interioare” zugrăvite de Hogaș (Mircea Platon, Geografie şi conştiinţă naţională : Calistrat Hogaş şi potecile neumblate ale naţionalismului românesc, Ideea europeană, 2018, p. 11 https://www.ideeaeuropeana.ro/carti/stiinta-istorie-politica/geografie-si-constiinta-nationala/)

Dacă, așa cum scrie în pasajul de mai jos Petre S. Aurelian citînd un istoric francez, e ceva din noi în munții care ne protejează, atunci trebuie să fie și ceva din acești munți în noi. Studiul Geografiei ne ajută, alături de toate celelalte discipline, să descoperim odată cu resursele naturale și frumusețea peisajului țării noastre, avuția și frumusețea noastră sufletească.

 

*

 

Cea dintîi datorie a unui cetățean este ca să-și cunoască țara. A fi român și a nu cunoaște istoria și geografia României; forțele sale productive; starea sa economică; avuțiile naturale cu care este înzestrată, este a dovedi o indiferență pentru cea mai sfîntă din datoriile unui adevărat cetățean. Țara noastră suntem noi; sunt toate generațiunile care au locuit acest pămînt de la întemeierea statului român și pînă în timpul de față; este trecutul și viitorul nostru; este acest pămînt românesc moștenit de la străbunii noștri, păstrat cu atîtea sacrificii și transmis generațiilor din veci în veci pînă în ziua de astăzi. După cum zice învățatul istoric al Franței, dl. Duruy, este ceva din noi înșine în acei munți care ne protejează și ne varsă fecundele lor ape; în acele rîuri care sunt credincioșii noștri servitori de atîtea veacuri; în acest pămînt, în fine, care este țărîna sfîntă a părinților noștri. Așa stînd lucrurile, nici o datorie nu poate fi mai importantă pentru cetățean decît cunoașterea țării sale.

Considerînd că cunoștințele ce am dobîndit asupra țării noastre pot fi de oarecare folos compatrioților mei, m-am decis a scoate la lumină această carte. Produsă de nemărginita dorință ce am de a fi util țării mele, rog pe lectori să primească această lucrare cu toată bunăvoința și să o judece cu indulgență, fiind expresia unei sfînte datorii ce aveam de împlinit.

Întrucît privesc dedicarea acestei cărți memoriei părintelui meu, mă simt dator a declara că, fiind încredințat că puținul ce sunt îl datorez răposatului meu tată, am ținut a oferi acest produs al fiului memoriei părintelui, drept semn de profundă și eternă recunoștință.

 

P. S. Aurelian

Ferestrău, în 4 Aprilie, 1875.

(Ferestrău, adică Herăstrău, mai precis Școala de Agricultură de la Herăstrău pe care Petre S. Aurelian a condus-o între 1863 și 1883 http://agricooltura.ro/scoala-agricola-de-la-herastrau/)