The House Always Wins

 

Din piesa lui Poe & Dodut, „Ne luăm țara înapoi” (https://www.youtube.com/watch?v=BJNt4Z-oOW8), zona civică a reținut doar faza cu îndemnul la violență. Dincolo de faptul că „datul la bot” poate fi interpretat în sens figurat, ca un refuz de a vota în continuare aceiași „criminali în serie”, este important de amintit că violența nelegitimă a fost acceptată cu recunoștință de zona civică împotriva adversarilor politici (de regulă, împotriva PSD) atunci cînd inițiativa „datului la bot” a aparținut ambasadelor și corporațiilor iar aplicarea s-a făcut prin intermediul unei justiții și al unor Servicii corupte. Ca să nu mai spun nimic despre noblețea fenomenologică cu care a fost investit sloganul „muie PSD”.

Versurile din „Ne luăm țara înapoi” transmit speranța că Simion va putea readuce la viață o Românie distrusă de clasa politică aflată la putere (și) după 1990: „ eu mai am o mică speranță/ că George Simion ne-ar putea readuce la viață.” Treptat, artiștii își fac însă curaj, astfel că „mica speranță” se transformă pînă la urmă în „Sută la sută încrezători că George nu va fi ca ei”. Dar aceasta este speranța dependentului de jocuri de noroc, care introduce ultima fisă avînd convingerea că universul nu poate rămîne nepăsător la drama sa:

 

„Avem o șansă de AUR și cred că cel mai corect

Ar fi să profităm de ea, nu să o băgăm la amanet

Copiii mei își vor crește copiii tot printre străini

Și ai lui, și ai ei, și ai lor dacă nu ne trezim

Hai să băgăm ultima fisă că o să fie ok.”

 

Asta este în esență speranța adusă de Simion pentru o parte importantă din electoratul său și, indiferent de conținutul „Planului Simion”, așteptările unora dintre susținătorii AUR sunt mult mai simple și nu au nici o legătură cu ambițioasa reconstrucție a României promisă de liderul AUR: ce va lua Simion de la corupți („Vine George și ne dă-napoi tot ce-au furat”), va dărui celor care știu să-și joace șansele în mod responsabil la aparate.

Cu toate că urăsc orice joc de noroc, desfășurarea evenimentelor din ultimele două decade mă face să cred că dacă jocul politic din România ar fi fost măcar unul de noroc, poate că am mai fi avut o șansă. În actualul cazino politic euroatlantic însă, casa rămîne singurul cîștigător indiferent de valoarea cîștigului și de identitatea cîștigătorului.  

  

Ce s-a întîmplat cu răul mai mic?

 

Cu excepția anului 1996, cînd românii au votat pentru ceea ce părea a fi binele indiscutabil, s-a votat de fiecare dată răul mai mic. Bineînțeles, răul mai mic profita imediat de ocazie pentru a se transforma în răul mai mare. Sau poate că răul era mai mare de la bun început în toate variantele lui politice, dar noi preferam să credem că cel puțin unii draci nu erau chiar atît de negri.

În orice caz, la începutul fiecărui nou mandat, cei aleși se năpusteau cu forțe proaspete și cu o violență sporită asupra instituțiilor, economiei și societății. Asta era valabil mai ales pentru cei care veneau din opoziție, fiind evidentă intenția lor de a se răzbuna pe prada care îi ținuse la distanță un ciclu electoral. Dar indiferent de poziția ocupată în intervalul respectiv, la putere sau în opoziție, cu toții promiteau spre sfîrșitul mandatului că în viitorul mandat lucrurile vor sta altfel. Și de fiecare dată s-au ținut de cuvînt: lucrurile au stat întotdeauna mai rău în mandatul următor.

După 35 de ani, ar trebui poate ca cel puțin un lucru să ne fie clar: luxul răului mai mic nu ne-a fost oferit de fapt niciodată. Nu ne-au fost oferite decît diferite ipostaze ale aceluiași rău mai mare. Dar cred că acum este pentru prima dată în întreaga noastră istorie post-comunistă cînd răul nu mai este camuflat într-un rău mai mic. Răul însuși pare că a dispărut, fiind înlocuit de nimic.

  

Să stăm bine, fără frică: Țuca și invitații apără realitatea!

 

Stăm bine: nu doar că mai avem lucruri de apărat, dar mai există chiar și apărători. Sau cel puțin aceasta este convingerea dlui Florentin Țuca, convingere împărtășită de invitații și publicul prezent la prima ediție a Dezbaterilor Pe Drept Cuvânt:

 

„În titlul acestui film stă una dintre concluziile primei ediții a Dezbaterilor Pe Drept Cuvânt: Încă mai avem de apărat destule. E ideea care a reunit sub ea și năzuințele, și grijile, și intențiile prietenilor care ne-au fost alături pe 5 noiembrie, în Aula BCU a Palatului Fundației Universitare „Carol I”, pentru a dezbate pe marginea unor teme de mare însemnătate pentru trecutul, prezentul și viitorul nostru.” (https://www.youtube.com/watch?v=7rGrAc8C1_w).

 

Nu știu în ce măsură audiența a apreciat efortul dlui Robert Turcescu de a oferi un moment vesel prin numărul său de mare virtuozitate, și anume atunci cînd acoperitul Serviciilor a vorbit cu patetism despre importanța independenței presei. Sunt convins însă că omul este sincer: dispariția presei libere reprezintă o pierdere nu doar pentru populație, ci și pentru Serviciile care, prin intermediul presei libere, îi asigurau populației accesul la informația corectă.

În orice caz, dacă nu buna dispoziție, atunci cel puțin optimismul publicului a fost consolidat prin invocarea unei realități adevărate imediat accesibilă, la fel de accesibilă și de adevărată precum un măr oarecare. Sau, mai problematic încă, precum un artefact, după cum insista într-un mod neinspirat doamna Levana Zigmund, fapt surprinzător avînd în vedere aprecierea doamnei Zigmund pentru mesajul dlui Mircea Platon care a subliniat, dimpotrivă, tocmai caracterul viu al realității. Dacă realitatea este un artefact, atunci ea este populată de artefacte mai valoroase sau mai puțin valoroase, dar nici unul viu. Un artefact nu este viu și, de aceea, nici nu poate crește și nici nu poate muri, ci se poate doar strica sau pierde, caz în care poate fi făcut un altul, fie o copie identică, fie un alt artefact mai bun. Însă omul nu este un artefact și, de aceea, restaurarea omului în Hristos nu constituie o depanare sau o refacere precum în lipirea unor cioburi, reînnoirea unor fibre, culori sau a unui material afectat de timp, dăunători sau accidente; salvarea nu se face prin retopirea și returnarea firii umane într-o matriță perfectă, ci prin unirea ei liberă cu firea divină a Fiului întrupat, unire care asigură mîntuirea și învierea omului în Hristos ca hristos, ca fiu sau fiică ai Tatălui.

Căderea nu doar ne-a limitat cunoașterea realității, ci a și corupt această cunoaștere. De aceea, cunoașterea realității este condiționată în primul rînd de recunoașterea acestei corupții și apoi de efortul de a o depăși. Dacă realitatea ne-ar fi imediat accesibilă, spiritualitatea ortodoxă nu ar fi accentuat importanța discernămîntului, a privegherii și a deosebirii duhurilor. De fapt, nu doar din perspectivă religioasă și metafizică, dar și la nivel empiric putem vedea că realitatea se deschide în funcție de credința noastră despre realitate, adică în funcție de perspectiva pe care ne-o oferă concepția sau viziunea noastră despre lume. În epoca actuală, realitatea se deschide – sau mai bine spus ne este deschisă – ca irealitate, iar irealitatea ca realitate.

În ciuda efortului segmentului reacționar de a ignora sau chiar ascunde implicarea clerului ortodox în această întemeiere sobornicească a irealității, reprezentanții acestui segment prezenți în cadrul acestor dezbateri ar fi fost credibili în măsura în care ar fi avut onestitatea de a recunoaște:

1. responsabilitatea clerului ortodox, începînd cu ierarhia, în sabotarea realității (cel puțin din ce am văzut în selecția postată pe YouTube, dl Silviu Man este singurul dintre vorbitori care a avut curajul de a vorbi despre această participare, chiar dacă, și în perspectiva domniei sale, ea pare mai degrabă o situație accidentală și inexplicabilă, o eroare de judecată mai degrabă decît o implicare conștientă și asumată);

2. că ideea potrivit căreia realitatea este fluidă și elastică, putînd fi modelată și adaptată după cum ne convine a fost lansată de intelectualii de dreapta susținuți de ierarhia ortodoxă, împreună dispuși să le ofere credincioșilor realitatea potrivită (chiar dacă poate inconfortabilă inițial);

3. că în ultimele două decenii a fost încurajată chiar în BOR credința în posibilitatea edificării unei realități personale convenabile, guvernată de un Dumnezeu convenabil, accesibil prin dezvoltare personală și mindfulness;

4. și, în mod special, că toate lucrurile care trebuiau apărate sunt de fapt pierdute de multă vreme: memoria strămoșilor și a eroilor este uitată pentru că am uitat de noi. Nu am cedat doar suveranitate, ci în primul rînd identitate odată cu dobîndirea euro-identității, așa cum se întîmplă pretutindeni la dobîndirea unei noi cetățenii. Cum poate fi apărată verticalitatea în condițiile adaptării instantanee și permanente la noutate și înstrăinare? Adaptarea a devenit deja în românii de astăzi involuntară, este un instinct, un reflex, un al șasele simț, nici măcar nu trebuie să ne-o mai ceară ori să ne-o impună cineva. 

Uimitor este că pînă și verticalitatea a devenit un instrument al adaptării. Unii apără verticalitatea  din poziția „Culcat!”, cerută de ordinea seculară; alții, dimpotrivă, din poziția „Drepți!”, impusă nu doar de suveranismul teocratic, ci și de apărătorii pozițiilor abandonate de actualele generații odată cu înțelegerea creștină a realității, după cum o demonstrează identificarea marțială a invitaților și publicului la dezbaterile Florentin Țuca prin atributul verde de „camarazi”. 

Verticalitatea nu poate fi apărată decît din situația creșterii, care va fi invocată probabil în măsura în care îi va inspira pe operatorii de drone (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2024/11/ortodoxia-dusa-cu-drona.html) și pe conspectatorii atenți din ortodoximea românească. Cînd ai o mentalitate a adaptării, este imposibil să nu negociezi pînă și ceea ce nu poate fi negociat și să nu vezi oportunitatea verticalității.

Este ușor să aperi realitatea-ca-artefact și în general un set de artefacte, mai ales atunci cînd nimeni nu mai are nevoie de ele: cine are nevoie de drepturi și libertăți cînd majoritatea se bucură de blugi și Coca-Cola în timp ce restul, aflat la polul reflexiv al societății, se mulțumește cu dezbateri inteligente și mai ales optimiste despre faptul că stăm bine, nu am pierdut nimic, încă avem lucruri esențiale de apărat?

Dar dacă există strămoși și trecut nu înseamnă că mai avem memorie sau nevoie de strămoși, de eroi, de trecut și, la limită, de memorie. Faptul că avem copii nu înseamnă că ne aparțin mai mult decît îi aparțin bunurile amanetate nefericitului constrîns să se despartă de ele doar pentru a se adpata mai bine la noua realitate.

M-aș bucura ca lucrurile să fie așa cum au fost prezentate de participanții la această dezbatere. Însă din ceea ce văd eu în jurul meu, românii nu se pregătesc pentru început. Spre deosebire de invitații dlui Țuca, ei știu că începutul nu reprezintă decît o piedică, un ocol inutil, un timp pierdut, o dilemă și o amăgire în calea lor sigură și binemeritată spre sfîrșit.