Majoritatea absolvenţilor
facultăţilor de teologie ortodoxă din România pleacă din facultate cu cîteva
lucruri „solide”. Printre acestea se numără distincţia apofatic/catafatic, cea dintre „fiinţă” şi „energii” (cu subtextul
că noi, ortodocşii, avem şi energii, dovadă lumînările care se aprind singure la
Ierusalim de Sfintele Paşti), ni-pa-vu-ga-di, precum şi convingerea că
„spiritul” capitalismului este propriu „eticii” protestante, în timp ce lumea
ortodoxă este pre- sau a-capitalistă prin structura ei. Ei bine, în legătură
cu capitalismul lucrurile s-au mai schimbat, după cum aflăm din articolul unui
eminent teolog ortodox român, care încearcă să ne convingă de faptul că viziunea
capitalistă este „Orthodoxy friendly” întrucît aceasta ţine de „ordinea firii”.
Mai concret, în cuvintele dlui Neamţu:
„Capitalismul nu ţine să
prostitueze fiinţa umană, nici să degradeze personalitatea Celuilalt; el nu
izgoneşte posibilitatea unor experienţe non-comerciale, cum ar fi ludicul pur,
contemplaţia sau prietenia. Capitalismul, cu alte cuvinte, trebuie privit în
ordinea firii” (Mihail Neamţu, „Marxismul
liric şi revolta mesianică”, Dilema Veche,
Nr. 338 / 5-11 august 2010 http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=15317).
Dar, pînă la urmă, nu ar trebui
să privim totul în „ordinea firii”? Nu ţine oare pînă şi nefirescul de ordinea
firii, ca ceea ce i se opune firii şi încearcă să i se substituie? Iar dacă
măsura firii este dată, în sensul Sfîntului Maxim Mărturisitorul, de Cruce (cf.
„toate cele văzute se cer după Cruce” – vezi interpretarea acestei formulări la
Părintele Stăniloae în primul volum al Dogmaticii),
nu este oare ordinea capitalistă o ordine opusă deopotrivă darului şi jertfei? Textul
de mai jos este cu atît mai remarcabil cu cît vine din partea unui teolog
reformat, Emil Brunner, care judecă nefirescul capitalismului din perspectiva
firescului definit evanghelic.
Trebuie precizat şi faptul că la
data la care Brunner îşi exprima critica, capitalismul nu ajunsese încă la
puterea de dezumanizare pe care o are astăzi. Este surprinzător aşadar că, în
timp ce Brunner reproşează capitalismului în primul rînd desfiinţarea
personalităţii omului, apreciaţi teologi ortodocşi, precum dl. Neamţu, îi
atribuie capitalismului (actual!) condiţii prielnice apariţiei şi creşterii
persoanei. Recomand prin urmare materialul de mai jos ca pe o mostră de
luciditate intelectuală, discernămînt sufletesc şi de curaj moral, virtuţi de care
teologia ortodoxă românească de astăzi nu a avut niciodată mai multă nevoie.
Menţionez că acest text, în traducerea, cu notele şi introducerea tonică şi
lămuritoare a lui Mircea Platon, a apărut în numărul din august 2010 al
revistei Convorbiri literare.
(Gheorghe Fedorovici)
Notă introductivă
Scrierile teologului reformat
elveţian Emil Brunner (1889-1966) au fost bine primite în cercurile
intelectuale preocupate de găsirea unei a treia căi economice, diferite de
comunism şi de liberalism. Personalismul economic al lui Brunner a făcut ca
Wilhelm Röpke şi Walter Eucken, întemeietorii ordoliberalismului şi
teoreticienii economiei sociale de piaţă germane, să-l considere pe Brunner şi
etica sa socială una din cele mai importante surse, protestante, ale ordoliberalismului.
[1] Fundaţia Konrad Adenauer a început finanţarea unui program de traduceri în
româneşte a literaturii ordoliberale. Numele asociate acestui program par a
veni din zona neoliberală, a neoliberalismului laissez-faire şi a
susţinătorilor, până mai ieri, ai capitalismului corporat-global. Oricine va
citi textul lui Emil Brunner publicat mai jos va vedea că, de fapt, Brunner,
care pune accentul pe o economie şi un urbanism la scară umană, pe importanţa
familiei şi a breslelor, care avertizează împotriva efectelor nefaste ale unei
economii a profitului şi scoate în evidenţă rolul benefic al vocaţiei, e mai
apropiat de distributism decât de neoliberalism.
Deşi există diferenţe între
personalismul ortodox, al părintelui Dumitru Stăniloae de exemplu, şi
personalismul lui Brunner, [2] consider că e important să ştim cum anume am
putea aborda în folosul nostru paradigma în care ne sileşte să trăim elita
noastră de dumping neoliberală. Public deci, independent de proiectul Fundaţiei
Konrad Adenauer, acest text, pentru a sluji ca unitate de măsură a ceea ce vor
întreprinde neoliberalii grupaţi acum sub umbrela financiară a
ordoliberalismului şi sub eticheta "creştin-democrată". Dacă tot
vorbim de remoralizarea economiei, atunci ar trebui să avem în vedere şi
remoralizarea discursului public din România. Acest lucru ar presupune
clarificarea poziţiilor intelectuale ale celor angajaţi în dezbateri,
delimitarea explicită de anumite poziţii ocupate în trecut şi abandonate,
oportunist sau nu, între timp şi încetarea contrabandei cu idei şi a
contrafacerii ideilor. Ideile, ca şi banii, au nevoie de un referent. În cazul
ideilor, e de preferat ca referentul să fie adevărul. Dacă nu adevărul, atunci
măcar sistemul de referinţă ales ar trebui să fie mărturisit şi asumat ca
atare. Nu poţi, de exemplu, ca astăzi să ironizezi, pe faţă sau anonim,
personalismul economic de pe poziţii neoliberale şi susţinând marile
corporaţii, iar mâine să te declari un susţinător al personalismului economic,
compilând bibliografii panicate al căror singur rost e să excludă
"victimele" atacurilor tale de ieri. Asemenea procedee ascund
necinste sufletească sau vădesc ignoranţă academică. Nimic, şi cu atât mai
puţin o ţară, nu poate funcţiona fără un referent, fără nişte criterii, fără o
unitate de măsură: publică, asumată şi recunoscută ca atare. Altminteri,
ideile, ca şi banii, pot fi tipărite şi puse în circulaţie cu uşurinţă de
oricine deţine monopolul asupra lor, dar rezultatul contrabandei şi
contrafacerii de idei e inflaţia de idei calpe. Însă oricine vehiculează idei
calpe o face cu intenţia de a păcăli, de a manipula oamenii. Şi, după cum spune
Brunner, primul principiu al unei ordini sociale juste e că oamenii sunt scop,
nu mijloc. Aşadar oricine îşi manipulează oportunist semenii, prin idei
niciodată asumate cu adevărat şi niciodată lepădate cu adevărat, oricine
tânjeşte după o elită amorală şi oricine crede că e preferabil să progresezi pe
baze injuste, nu poate fi de aceeaşi parte a baricadei cu Brunner, şi deci nici
cu ordoliberalii.
Public traducerea acestei broşuri
nu pentru a oferi soluţii, ci pentru a arăta legătura dintre principii şi
soluţii. Suntem obişnuiţi să gândim fie în termeni de principii resemnate să nu
dea naştere la consecinţe, fie în termeni de soluţii oportuniste şi învârtite.
Cred că trebuie să ne învăţăm să gândim mereu în termenii corelaţiei dintre
principii şi soluţii. Şi ambele trebuie să fie centrate, în cazul
încercărilor de a regândi ordinea
socială din România, pe omul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, nu
pe profit sau pe eficienţă, false ca principii şi acceptabile doar ca şi
consecinţe ale efortului de a merge pe drumul drept.
(Mircea Platon)
Comunism,
capitalism şi creştinism (1948) [3]
Emil Brunner
1. Mărturisirea creştină
despre ordinea societăţii şi a vieţii naţionale
E foarte dificil să spui, în doar
douăzeci de minute, [4] fără să suni banal, ceva relevant despre uriaşa
problemă a ordinii şi dezordinii sociale. De aceea, mă voi mărgini la a vorbi
despre un singur punct care îmi pare a fi adevărata rădăcină a întregii
dezordini sociale contemporane: masificarea sau depersonalizarea oamenilor în
lumea economică de azi, adică faptul că omul a ajuns sau devine din ce în ce
mai mult o rotiţă, dependentă şi fără de sens, a unei uriaşe maşinării
impersonale. Dacă acest lucru e adevărat – şi, după câte ştiu, toţi
cei care şi-au format o opinie confirmă acest lucru – atunci responsabilitatea Bisericii devine imediat, şi
fără putinţă de tăgadă, clară.
Raţiunea de a fi a Bisericii
constă în misiunea ei de a duce întregii lumi vestea Dumnezeului personal care,
prin Cuvântul Său, se adresează direct, cu "tu", fiecărei persoane,
şi care vrea ca şi noi să ne tratăm unii pe alţii în acelaşi fel. Dumnezeu,
intrând în comuniune cu noi, devine astfel temeiul comuniunii noastre unii cu
alţii.
Doar prin Evanghelia lui Iisus
Hristos ştim ce e adevărata personalitate, iar adevărata personalitate şi
adevărata comuniune sunt unul şi acelaşi lucru. Acesta e înţelesul celei mai
importante şi mai tainice afirmaţii din Biblie, aceea că Dumnezeu e iubire şi
că iubirea e înţelesul vieţii noastre; de fapt, că iubirea e însăşi viaţa
veşnică. Aşadar Biserica are misiunea de a propovădui şi de a cere, în numele
tuturor, acel înţeles personal şi comunitar al vieţii care e comun tuturor, şi
de a se opune oricărui lucru care întunecă sau distruge această semnificaţie
personală şi comunitară a vieţii omului. Masificarea, depersonalizarea vieţii
omului în lumea politică şi economică de astăzi sunt deci lucruri care privesc
direct şi imediat Biserica. Biserica, mai degrabă prin ceea ce nu a făcut decât
prin ceea ce a făcut, e şi ea responsabilă de această maladie socială. Dar
acest fapt, deprimant în sine, nu ar trebui să o împiedice să spună sau să facă
astăzi ceea ce ar fi trebuit să spună şi să facă de multă vreme.
Deşi identificăm depersonalizarea
ca răul fundamental al societăţii contemporane, trebuie să menţionăm de la bun
început că, în lume, trebuie să existe şi lucruri, forţe şi aranjamente
impersonale. Cu cât ne angajăm la proiecte mai importante, cu atât e nevoie să
implicăm mai mulţi oameni în aducerea lor la bun sfârşit, cu atât mai
impersonale şi abstracte sunt mecanismele sociale şi instituţiile necesare
îndeplinirii acestor sarcini. Cel mai mare, mai cuprinzător şi mai necesar din
aceste mecanisme sociale e desigur statul. Din Biblie ştim că nicio comunitate
umană nu se poate dispensa de stat, şi împreună cu el de alte instituţii mai
puţin complexe, şi ştim de ce lucrurile stau aşa. [5] Ştim de asemenea că creştinului
nu îi e îngăduit să neglijeze aceste lucruri doar pentru că ele sunt atât de
diferite de comuniunea personală pe care a ajuns să o cunoască în Biserica lui
Iisus Hristos. Aşadar nu ne referim la stat în sine atunci când vorbim de
depersonalizarea umanităţii contemporane. Epoca noastră, totuşi, se distinge de
alte epoci prin vasta influenţă a acestor forţe impersonale asupra vieţii
generaţiilor prezente, ajungând să elimine din existenţă elementul personal şi
comunal şi ameninţând chiar să-l distrugă.
Tehnologia modernă e deseori
învinovăţită - chiar şi în cercurile ecleziastice - pentru acest proces de
depersonalizare, ca şi cum tehnologia ar funcţiona ca o soartă ineluctabilă a
umanităţii, impunând această formă impersonală de viaţă asupra noastră. Dar,
deşi conexiunea dintre tehnologia modernă şi masificarea sau depersonalizarea
vieţii omului e imposibil de negat, legătura lor cauzală e superficială. De
fapt, ar trebui spus că se confundă cauza cu efectul. În ultimă instanţă,
depersonalizarea omului nu e efectul, ci cauza progresului tehnologic modern,
sau în orice caz principala sursă a rezultatelor lui depersonalizante.
Tehnologia nu e un destin ineluctabil, ci un produs al planurilor şi valorilor
oamenilor. Întreaga dezvoltare tehnologică modernă ar fi putut lua un alt curs
dacă adevărata viaţă personală şi adevărata comunitate ar fi însemnat mai mult
pentru oameni decât continua creştere a producţiei materiale în dauna
personalităţii şi comunităţii. Dar cea mai profundă cauză a acestei depersonalizări
a omului e secularizarea progresivă a gândirii şi voinţei sale, înstrăinarea
lui de acea credinţă care constituie temeiul valorii suverane a personalităţii
şi comunităţii. În epoca modernă, această depersonalizare, care e identică
distrugerii comunităţii, a luat două forme, care la o primă vedere par a fi
opuse, dar care au crescut amândouă din aceeaşi tulpină: liberalismul
individualist, pe care îl cunoaştem în sfera economică drept capitalism, şi
colectivismul determinist, pe care îl ştim drept comunismul totalitar.
Liberalismul individualist vrea libertate personală dar nu recunoaşte că tot ce
e cu adevărat personal e identic cu adevărata comunitate. [6] Aşa că a
conceput, postulat şi realizat libertatea individului în dauna comunităţii, şi
a creat forma economică pe care o numim capitalism, susţinând că e de ajuns ca
fiecare individ să aibă grijă de propria sa bunăstare pentru ca de aici să
răsară bunăstarea generală. Astăzi ştim cât de greşită e această opinie.
Capitalismul iresponsabil şi neîngrădit nu duce la libertate, ci la înrobirea
economică a majorităţii şi la despotismul câtorva.[7]
Reacţia împotriva acestui rău
social monstruos a fost inevitabilă şi a venit, acum un secol, în 1848, prin Manifestul
Comunist al lui Marx şi Engels. Dar abia după ce au trecut câteva generaţii
programul comunist al lui Marx a ajuns să fie pus în practică, verificat pe
tărâmul istoriei, de Lenin. E semnificativ că acest lucru s-a întâmplat în
Rusia, o ţară care abia de cunoscuse capitalismul modern. Comunismul totalitar
din Rusia e exact opusul liberalismului individualist. Dacă ultimul urmăreşte
libertatea personală detaşat de comunitate, primul tinde către colectivitate
fără a ţine cont de libertatea personală. Ambele distrug deci adevărata
personalitate şi adevărata comunitate. Dar totalitarismul comunist e mult mai
periculos decât capitalismul, deoarece neagă nu doar libertatea dar şi
posibilitatea de a critica şi deci de a corecta ceva. Orice critică a
sistemului e o ofensă împotriva statului şi e suprimată şi eliminată cu forţa,
în vreme ce în sistemul capitalist forţele de opoziţie nu pot totuşi să fie
suprimate, aşa cum vom vedea imediat.
Amândouă sistemele sunt produse
ale aceleiaşi lipse de Dumnezeu, ale aceluiaşi dispreţ faţă de acel adevăr
divin revelat pe care sunt întemeiate unitar adevărata personalitate şi
adevărata comunitate. De aceea, în ciuda aparentei lor opoziţii, sunt surori
gemene, aşa cum Karl Marx a recunoscut de fapt atunci când a proclamat că
comunismul va rezulta, organic, din apoteoza, din consumarea capitalismului.
Marx credea că ordinea comunistă a societăţii va rezulta din controlul
exercitat de trusturile monopoliste mamut, adică din controlul câtorva, aşa cum
fructul copt e perfecta expropriere a mugurului copt. Marx, desigur, nu şi-a dat
seama, spre deosebire de Lenin, care a şi pus în practică această intuiţie, că
această expropriere se poate opera doar prin intermediul statului. Mai departe,
nu Lenin, ci Stalin a fost primul care şi-a dat seama că dictatura totală a
statului trebuie să fie o formă permanentă a ordinii comuniste şi nu un fenomen
de tranziţie.
Aşadar pentru noi, creştinii,
care am primit şi ni s-a încredinţat întru Iisus Hristos revelaţia adevăratei
personalităţi în unitatea ei cu adevărata comunitate, e o datorie fundamentală
să nu fim corupţi de falsa alternativă care confruntă o lume care a uitat de
Dumnezeu: fie capitalism, fie comunism. Judecata pe care trebuie să o anunţăm
lumii e exact contrară: nici capitalism, nici comunism. Amândouă izvorăsc din
aceeaşi eroare şi, în grade şi feluri diferite, sunt negări ale personalităţii
şi comunităţii. [8]
Dar nu trebuie să trecem cu
vederea o altă consideraţie, şi anume că individualismul capitalist în forma
lui originală, şi – dacă pot spune astăzi - în
puritatea lui, nu mai există. De-a lungul ultimului secol a fost modificat şi
temperat de trei forţe; şi într-adevăr în anumite părţi ale Europei – aparte de sectorul comunist – aproape că a fost depăşit. Aceste trei forţe sunt:
mişcarea sindicală, [9] intervenţia statului, şi faptul că, treptat,
capitaliştii au realizat că trebuie să ia în considerare interesele tuturor.
Aceste trei forţe au colaborat, în moduri şi grade diferite, pentru a îmblânzi
capitalismul, sălbatic şi fără oprelişti, original. De aceea, întrebarea dacă există
o a treia cale şi-a găsit răspuns de multă vreme în mersul lucrurilor. Am
apucat-o pe a treia cale de multă vreme; tot ce ne rămâne e să vedem cum pot
aceste trei forţe care supraveghează şi ţin în frâu capitalismul să colaboreze
mai fructuos. [10]
Biserica, datorită cunoaşterii
încredinţate ei, are ceva special de spus în această problemă, deoarece e
conştientă de taina comunităţii cu adevărat personale şi genuine. Din această
cunoaştere decurg anumite lucruri – nu un sistem de ordine
socială justă, dar totuşi câteva principii – care ne pot ajuta să
judecăm mai bine anumite situaţii şi, mai presus de orice, să evităm ceea ce
trebuie evitat în orice situaţie.
(1) Fiind cea mai cuprinzătoare
instituţie socială, şi deci cea mai abstractă şi impersonală, statul ar trebui
să îşi exercite funcţia coercitivă doar dacă unităţile mai puţin cuprinzătoare,
cum ar fi familia, parohia, sindicatele etc., fie nu pot fie nu doresc să facă
ce e esenţial pentru interesele întregii societăţi. Tot ceea ce grupările libere,
anterioare statului, pot să facă, trebuie să fie făcut de ele, şi nu de stat.
Intervenţia statului trebuie să fie întotdeauna ultima ratio.
Generaţia noastră e pe punctul de
a răsturna această ordine. Oamenii sunt stăpâniţi de credinţa absurdă – devastatoare superstiţie - în stat. Statul vrea să ia în
stăpânire totul şi pe toţi. Dar cele mai recente evenimente au demonstrat
precis unde duce acest lucru – la statul-total. Dar
statul-total e cel mai mare rău social pe care ni-l putem închipui, deoarece înseamnă
completa negare a personalităţii şi adevăratei comunităţi. E adevăratul diavol
al epocii moderne, în comparaţie cu care toate celelalte rele sociale, chiar şi
capitalismul, sunt rele de rangul doi. Absorbirea omului de către stat duce la
totala depersonalizare a omului, deoarece atacă principiul personalizării
omului, şi Biserica trebuie să i se opună cu toate puterile pe care le are la
dispoziţie. Trebuie totuşi să adăugăm la cele de mai sus precizarea că toate
popoarele Occidentului, inclusiv democraţiile,
au luat-o pe drumul spre statul-total – nu din cauză că le place
dictatura, ci din cauză că atunci când au de combătut vreun rău social cât de
mic cer imediat ajutorul statului, în loc să cheme intervenţia acelor
instituţii şi entităţi anterioare statului şi independente de el. Legislaţia de
stat şi intervenţia statului în afacerile economice nu pot fi ocolite astăzi;
dar ar trebui să fim conştienţi că acest drum e acum unul extrem de periculos,
pe care ar trebui mers doar atunci când toate celelalte mijloace ne sunt
interzise.
Mai presus de orice, trebuie să
fim foarte clari în privinţa faptului că absorbirea de către stat a
activităţilor economice e potrivită doar acolo unde e vorba de un monopol
asupra resurselor naturale. Naţionalizarea economiei în general, socialismul de
stat, e, totuşi, cel mai sigur drum către statul-total, chiar dacă cei care
doresc această naţionalizare detestă statul-total. Odată ce viaţa economică e
absorbită de stat, statul-total e acolo, fie că poporul o doreşte, fie că nu.
(2) Nu s-a precizat totuşi destul
de clar, mai ales în cercurile ecleziastice, că există posibilitatea să cerem
de la stat oportunitatea de a crea exact acest tip de personalitate şi
comunitate libere, şi de a folosi grupurile care sunt anterioare statului
pentru a soluţiona anumite probleme sociale. Există un tip de planificare de
stat care nu promovează socialismul de stat, ci din contra sporirea
responsabilităţii sociale libere, în afara controlului de stat. Statul poate fi
folosit pentru a promova această descentralizare care e atât de urgent
necesară, şi în acest fel poate ajuta la contracararea înregimentării
crescânde.
(3) În orice caz, cu sau fără
ajutorul statului, una din cele mai importante sarcini în lupta împotriva
înregimentării e descentralizarea şi dezagregarea monstruoaselor aglomerări
urbane care au o influenţă atât de distrugătoare asupra personalităţii şi comunităţii. Centralizarea nu e, aşa cum
îşi imaginează oamenii, o consecinţă necesară a dezvoltării tehnice, ci mai
degrabă un rezultat al lipsei de gândire şi al tendinţei de a urma calea
minimei rezistenţei. Problema mai poate fi formulată şi astfel: e rezultatul
luării în considerare doar a producţiei de bunuri, şi nu a oamenilor care
produc acele lucruri. Îngrozitoarele noastre oraşe distrugătoare de suflete, cu
milioanele lor de locuitori, nu au fost niciodată o necesitate tehnică sau
economică, ci întotdeauna rezultatul trecerii cu vederea a oamenilor din prea
multă grijă pentru bunurile materiale. [11] În epoca noastră cel puţin,
cunoştinţele tehnice au atins un nivel care permite descentralizarea pe cea mai
vastă scală atât a spaţiului locuibil cât şi a producţiei, şi aceste cunoştinţe
tehnice pot deveni una din cele mai importante elemente în lupta împotriva
înregimentării şi în crearea unor condiţii de viaţă decente. [12]
(4) Încă din vremea lui Karl Marx
principala atracţie a comunismului, sau, ceea ce e acelaşi lucru, a
socialismului de stat nu a fost programul comunist în sine, ci mai degrabă
criticile îndreptăţite în privinţa distribuirii nedrepte a venitului naţional
şi a degradantei dependenţe a muncitorilor de capital. Pe baza consideraţiilor
noastre de principiu, dar şi a experienţei practice, putem spune că diagnoza
comunistă a maladiei e în linii mari corectă dar că terapia e falsă. Singurul
rezultat al soluţiei comuniste a statului socialist e să facă pe toată lumea la
fel de săracă şi la fel de dependentă. Dar există căi de a procura o mai justă
distribuţie atât a bunurilor materiale cât şi a controlului economic, căi mult
mai sigure decât naţionalizarea. Mă gândesc de exemplu la o colaborare adecvată
între patroni şi muncitori şi la modificarea liberalismului individualist
operată de reglementarea activităţii corporate. Odată ce am recunoscut că
socialismul de stat e o falsă soluţie deoarece duce la statul-total, atunci,
fără îndoială, şi aceste alte posibilităţi vor fi luate în considerare cu o
seriozitate mai mare decât în epoca dominată de dogma luptei de clasă. Dacă vi
se pare că intrăm într-un domeniu unde se sfârşeşte competenţa Bisericii,
daţi-mi voie să vă reamintesc că Biserica e îndreptăţită să ceară necondiţionat
două lucruri simultan: justiţie socială pe de o parte, şi combaterea
statului-total, consecinţa necesară a socialismului de stat, pe de alta. Trebuie
să existe justiţie socială, şi suntem încă departe de a o fi obţinut. Dar
justiţia socială nu va fi adusă de socialismul de stat, adică de statul-total.
Statul-total presupune nu doar un maximum de sclavie dar şi de nedreptate.
Naţionalizarea e un mod greşit de a remedia nedreptăţile sociale care stau la
baza sistemului capitalist ca atare. Adevărata cale constă nu în a face statul,
care e cea mai abstractă şi impersonală instituţie, forţa decisivă în economie.
Trebuie, din contra, să restaurăm acelor grupuri şi instituţii anterioare
statului, eliminate de ultimele evoluţii, înţelesul pe care ar trebui să îl
aibă conform ordinii divine a creaţiei. Că statul ar trebui şi poate să ajute
în această privinţă a fost demonstrat de practica anumitor ţări. Statul trebuie
să ajute la combaterea absorbirii oamenilor de către stat; mai presus de orice
ar trebui să ajute la restaurarea şi susţinerea formelor de asociere anterioare
statului şi în afara lui: familia mai întâi, dar şi bisericile, asociaţiile
profesionale şi sindicatele muncitorilor din industrie. [13] Dogma luptei de
clasă trebuie depăşită pe baza intuiţiei faptului că muncitorul şi patronul
sunt meniţi unul altuia şi că bunăstarea unuia e şi bunăstarea celuilalt. Când
aceste lucruri intră în acţiune, aşa cum se întâmplă de exemplu în ţara mea,
Elveţia, se obţin cele mai bune rezultate şi se smulge acul otrăvit din coada
tendinţelor comuniste şi socialiste de stat. Aici, ca pretutindeni, cuvântul de
ordine trebuie să fie: cultivarea comunităţii reale şi subminarea puterii
forţelor abstract impersonale. [14]
Pe scurt, Biserica trebuie mai
presus de orice să ia foarte în serios sarcina ei originală: aceea de a crea o
adevărată comunitate, o comunitate vie – o comunitate în care
fiecare om să simtă că e valoros ca persoană şi în care există o adevărată
întâlnire între persoane. Biserica Reformată a fost o biserică a Cuvântului, şi
asta fost marea ei misiune în istorie. Dar nu a fost o Biserică-comunitate. Nu
mai mult decât a fost biserica pre-reformată, care era o biserică a cultului,
dar nu a comuniunii vii. Dar comunitatea, concretă, locală, comuniunea
frăţească e adevărata esenţă a Bisericii. Predica doar nu e suficientă pentru a
crea acest lucru, în vreme ce Tainele despărţite de această comuniune frăţească
devin un mister incomprehensibil. În epoca actuală, când cuvintele şi-au
pierdut în modul cel mai atroce valoarea şi când cuvântul vorbit şi tipărit e
prostituat de propagandă, şi cuvântul scris şi predicat al Bisericii e lipsit
de efect şi de credibilitate dacă nu e însoţit de numeroase eforturi pentru a
crea centre reale şi celule ale vieţii comunitare. Când Biserica face acest
lucru – aşa cum a început să o facă pe
ici pe colo – face mai mult pentru
soluţionarea marilor probleme sociale decât prin toate manifestele şi
proclamaţiile ei, oricât de necesare ar fi acestea într-un anumit timp şi loc.
Istoria creşterii Bisericii în
primele secole arată clar că această creştere incredibil de rapidă s-a datorat
nu doar predicii misionare, ci la fel de mult existenţei şi energiei
molipsitoare a congregaţiilor vii. În acest sens, Augustin a rostit un adevăr
profund atunci când a spus: “Nu aş fi crezut Evanghelia dacă nu aş fi ajuns mai
întâi să cred Biserica.” O biserică predicând bine dar care nu lasă să se vadă
nimic din adevărata comuniune frăţească nu are putere misionară. Programele ei
sociale vor păli de asemenea, nebăgate în seamă de nimeni. Dar o biserică dând
lumii exemplul adevăratei comuniuni personale e cea mai mare minune a lumii,
despre a cărei taină lumea ar trebui să întrebe şi se va întreba mereu. Doar
această biserică are un adevărat mesaj social de propovăduit. Dar simpla ei
existenţă e deja o mărturie împotriva tuturor forţelor care înrobesc oamenii şi
distrug comunitatea.
2.Biserica spune “Nu” comunismului
În vreme ce Biserica
Romano-Catolică a luat o poziţie neechivocă şi clar definită împotriva
totalitarismului comunist, creştinătatea ne-catolică s-a abţinut până acum de
la a face vreo afirmaţie clară în această privinţă. Deşi aproape că niciunul
dintre liderii ei nu şi-a exprimat o poziţie deschisă şi clară în favoarea
comunismului, totuşi mulţi dintre ei sunt de opinie că, din anumite cauze,
trebuie să ne abţinem de la o respingere clară a comunismului, iar unii chiar
se apropie de comunism cu mai multă sau mai puţină simpatie. E deci timpul să
examinăm mai îndeaproape aceste motive.
(1) Se spune că, ca şi creştini,
nu putem să respingem total comunismul deoarece conţine elemente esenţiale de
adevăr, ba chiar elemente creştine. Prin aceste elemente creştine se are în
vedere, mai presus de orice, ideea comunistă a proprietăţii comune. Nu a fost
biserica primară obişnuită cu un anume fel de comunism? “Şi o singură inimă şi un singur suflet era în mulţimea
celor ce credeau şi nici unul nu zicea că din a sa avere este ceva al său, ci
totul le era deobşte." (Fapte 4:32). Nu s-au făcut tot felul de
încercari de comunism creştin, a căror atracţie Biserica a resimţit-o de-a
lungul întregii sale istorii? Neîndoielnic că, pentru mulţi idealişti şi
creştini, cuvântul "comunism" însuşi are o forţă de atracţie foarte
mare şi simplul fapt că există un comunism de orice fel atrage atenţia asupra
responsabilităţii Bisericii.
Se spune, cu oarecare dreptate,
că dacă noi, creştinii, am fi practicat în bisericile noastre un comunism mai
real atunci comunismul totalitar de astăzi nu ar fi apărut. Dar să nu ne lăsăm
amăgiţi de cuvinte! Comunismul creştin al iubirii nu are nimic în comun cu
aşa-zisul comunism care ar putea fi numit şi capitalism dictatorial de stat. Primul,
cel creştin, era un comunism voluntar, în vreme ce ultimul e bazat pe faptul că
statul expropriază forţat stăpânirea asupra mijloacelor de producţie şi
controlează total şi despotic întreaga economie la fel ca şi toate celelalte
aspecte ale vieţii. Nu se mai pune problema unei juste şi echitabile
distribuiri a bunurilor şi a poverilor. Egalitatea există doar în măsura în
care marea majoritate a poporului e îngrozitor de săracă şi birocraţia
planifică tot ce câştigă şi cheltuieşte un muncitor sau un ţăran cooperator. La
fel de puţin, desigur, se poate vorbi de o egală participare în direcţionarea
vieţii economice sau a statului. Totul e controlat de o mică clică dictatorială
care la rândul ei e guvernată dintr-un singur punct de control.
Ce au toate acestea de a face cu
comunismul creştin? Chiar dacă o nobilă dorinţă de justiţie şi interesele
omului de rând au jucat un rol semnificativ în începuturile Revoluţiei
Comuniste, perioada aceea a trecut demult şi nu a mai rămas nimic din asemenea
motivaţii nobile.
(2) Se spune că Biserica trebuie
să fie întotdeauna de partea victimelor nedreptăţii şi a săracilor, şi că de
aceea nu poate să ridice vocea împotriva mişcării proletare comuniste. De fapt
nicăieri în lume nu există mai multă nefericire cauzată de sărăcie şi
nedreptate decât în comunismul totalitar, care îşi tratează cetăţenii ca pe
sclavi ai statului şi care ridică împotriva lor înfricoşătorul aparat al
puterii de stat. Tocmai pentru că Biserica trebuie întotdeauna să apere
victimele nedreptăţii şi pe cei exploataţi – ce bine ar fi fost să fi
făcut acest lucru mai devreme şi mai cu râvnă! -, tocmai de aceea trebuie
astăzi să îşi ridice vocea, cu negreşită claritate, împotriva acestui
îngrozitor sistem de injustiţie şi exploatare.
(3) Se spune că Biserica nu are
niciun drept să vorbească împotriva comunismului de vreme ce a tăcut în
privinţa luptei împotriva nedreptăţilor capitalismului. Răspunsul la această
obiecţiune e următorul: mai întâi, că lupta împotriva nedreptăţilor,
exploatării şi inumanităţilor capitalismului a început de fapt în cercuri
creştine cu mult înainte de apariţia Manifestului Comunist al lui Marx.
Sindicalismul şi mişcarea cooperatistă, care au făcut mult mai multe pentru
omul de rând şi îmbunătăţirea condiţiilor lui sociale decât marxismul
doctrinar, au fost în mare parte opera bărbaţilor şi femeilor creştine, şi au
fost susţinute în mod public de lideri ai Bisericii, printre alţii. [15] În al
doilea rând, de când sunt vina şi nepăsarea trecute un motiv pentru a nu lua
atitudine împotriva unor noi şi mai mari nedreptăţi? Văzută în ansamblu,
Biserica şi-a făcut mari păcate datorită lipsei ei de înţelegere şi de interes
în privinţa luptei pentru propăşirea muncitorilor. Poate oare să-şi ispăşească vina tăcând din nou când omul e
sacrificat Leviatanului comunist?
(4) Se spune că lupta Bisericii
împotriva comunismului e o manifestare a reacţionarismului burghez. Ce vor
spune oare socialiştii din Finlanda, Scandinavia, Anglia, [16] şi Italia, a
căror luptă e în parte o încleştare pe viaţă şi pe moarte cu comunismul - când
munca lor constructivă pentru justiţie şi bunăstarea poporului e îngreunată
atât de mult de tacticile nihiliste ale comuniştilor - şi care sunt primii care
sunt suprimaţi şi lichidaţi oriunde vin comuniştii la putere? Nu e totalitarismul,
a cărui primă manifestare deplină e abia în comunism, cea mai retrogradă forţă
din lume astăzi? Comunismul-de-stat totalitar cu dictatura şi teroarea lui e,
exact ca hitlerismul, un regres spre cele mai primitive forme de despotism şi
sclavie şi un colectivism în care persoana umană e distrusă.
(5) Se spune că Biserica nu ar
trebui să lupte împotriva comunismului dacă nu luptă în acelaşi timp şi
împotriva capitalismului cu aceeaşi hotărâre şi îndârjire. E adevărat că
frontul împotriva comunismului nu e singurul pe care Biserica luptătoare e
chemată să dea bătălia astăzi. Dar ce
înţelegem prin “capitalism”? E economie liberă de absorbţia ei de către stat?
Marxiştii înţeleg “capitalismul” astfel; alternativa lor e, totuşi, comunismul.
Mulţi dintre ei au în vedere mai ales monopolul statului asupra economiei şi
cred că pot să combine acest monopol cu libertatea democratică. Se înşală în
această privinţă. Odată ce întreaga economie e controlată de stat nu mai există
niciun obstacol în calea statului-total. Dacă prin “capitalism” înţelegem
anumite forme de aşa-zisă "economie de piaţă", care sunt de fapt
extrem de problematice, atunci Biserica are fără îndoială toate drepturile să
denunţe şi nedreptăţile şi inumanitatea capitalismului, şi să ceară şi să
susţină înlăturarea unor asemenea excrescenţe. Dar această luptă se duce de
multă vreme. Sindicatele, legislaţia naţională şi cooperarea dintre capital şi
muncitori au produs îmbunătăţiri considerabile, deşi mai rămân multe de făcut
şi avem de căutat noi căi de ameliorare. Toate acestea sunt posibile chiar şi
în ţări în care capitalismul e cel mai înfloritor, deoarece în aceste locuri
există libertatea de a critica şi mijloacele democratice de reformă. Dar
totalitarismul e cel mai mare rău din cauză că nici nu tolerează critica, nici
nu face reforma posibilă.
(6) Se spune că Biserica, ca şi
Biserică, nu trebuie să lupte cu sau pentru un sistem anume. A greşit deci când
s-a opus în numele justiţiei şi umanităţii sistemului nedrept şi dezumanizării
totalitarismului lui Hitler? Din contra, e spre meritul său că a făcut acest
lucru, şi e spre ruşinea sa că a făcut acest lucru prea târziu. Când răul şi
dezumanizarea sunt transformate în sistem, e cu atât mai demonică puterea şi
ameninţarea lor. Cum ar trebui Biserica să tacă atunci când are de a face cu un
sistem al ateismului, fărădelegii şi sclaviei absolute?
(7) Comunismul, se spune, a redat
multor oameni, şi mai ales tinerilor, o credinţă şi o capacitate de sacrificiu
pe care nu le-au putut găsi în Biserică. Exact acelaşi lucru au pretins şi
susţinătorii regimului lui Hitler. E prerogativa tinereţii să fie înşelată şi
să-şi pună idealismul şi dorinţa de absolut în slujba unor cauze care nu le
merită. Dar poate că uneori ar trebui să întrebăm tineretul acelor popoare care
au fost luate în stăpânire de comunism, de exemplu tineretul cehoslovac al lui
Sokol, cum e cu entuziasmul lor pentru sistem! E una din funcţiile Bisericii să
demaşte iluziile şi să-i facă pe tineri conştienţi de diferenţa dintre
realitate şi frazele propagandistice. [17] Dar mai presus de orice – şi e o fărâmă de adevăr în reproşul menţionat anterior – Biserica trebuie să afirme mai curajos şi mai răspicat
decât până acum că suntem ai lui Dumnezeu. Persoana care se recunoaşte ca
"rob al lui Dumnezeu" va recunoaşte desigur că stăpânirea lui
Dumnezeu asupra noastră exclude domnia totalitară asupră-ne a statului, fie el
roşu sau brun.
(8) Se spune că atât timp cât
comunismul îi îngăduie Bisericii libertatea de a predica – aşa cum face acum -, Biserica nu are niciun motiv să i
se opună. Aşa suna şi lozinca Creştinilor Germani. [18] Nenorocitul de Goebbels
a spus exact asta: “Cerul pentru voi, Pământul pentru noi!” Slavă Domnului, Biserica a detectat imediat
păcăleala şi a reafirmat că Vestea Bună a Bisericii îmbrăţişează viaţa noastră
în întregul ei, atât domeniul politic cât şi cel economic. De ce ar fi astăzi
validă o afirmaţie care a fost atunci respinsă pe bună dreptate şi cu atât de
multă hotărâre şi curaj în faţa vocilor care ne ispiteau cu această delimitare
de teritorii? S-ar putea într-adevăr să se ajungă şi la situaţia că Biserica nu
va mai putea acţiona decât în cea mai îngustă sferă a săvârşirii slujbelor
religioase şi predicii. Dar atunci Biserica va şti că e oprimată şi va protesta
cât de mult poate şi îşi va face datoria şi în vremuri apocaliptice, aşa cum a
făcut sub Hitler. Dar abdicarea de bună-voie de la datoria ei publică e o
negare a lui Hristos. O biserică aprobată de comunişti, o biserică răbdând să
fie condusă direct de statul comunist nu e cu nimic mai bună decât acea
biserică a “Creştinilor Germani” de tristă memorie.
(9) Se spune că Biserica
Romano-Catolică e cea care a iniţiat şi care conduce astăzi lupta deschisă
împotriva comunismului; deci Biserica ne-Catolică, şi mai ales Biserica
Protestantă, ar trebui să se abţină acum de la lupta împotriva comunismului.
Cum se face atunci că în timpul luptei împotriva lui Hitler a existat între
cele două confesiuni o camaraderie de luptă care, într-o oarecare măsură, dă
încă rezultate frumoase în Germania? [19] Nu şi-au apărat onoarea bisericile
protestante atunci când pastorii şi liderii Bisericii Protestante au stat umăr
la umăr cu Arhiepiscopii germani? Oare onoarea de a fi denunţat ca atare şi
luptat împotriva celei mai diavoleşti născociri a veacului nostru va reveni
doar Bisericii Romano-Catolice; şi trebuie ca sute de mii de creştini
protestanţi care deja suferă sub teroarea comunistă să vadă cauza dreptăţii şi
umanităţii reprezentată doar de Biserica Romei? Biserica Romano-Catolică poate
avea motivaţiile ei particulare, pe lângă raţiuni de ordin general creştin,
pentru a se opune comunismului. Acest lucru nu ne priveşte şi nu poate să ne
împiedice să ne facem datoria de creştini.
(10) Se spune că popoarele
Răsăritului văd în comunism singura alternativă pe care o au ţările lor la
imperialismul şi capitalismul occidentale, sau la fascism. Cei care nu vor să
sprijine reacţiunea trebuie să aleagă comunismul. E un lucru deprimant să ai de
ales doar între diavol şi Beelzebub. Dar să ni se îngăduie să le cerem
prietenilor noştri creştini din Răsărit să mediteze la un singur lucru: nu
confundaţi comunismul real cu subtila lui propagandă mincinoasă! În ceea ce mă
priveşte, puteţi să continuaţi cu propaganda comunistă referitoare la lupta împotriva
nedreptăţilor atât timp cât chiar îi daţi înainte cu lupta împotriva
nedreptăţilor; dar feriţi-vă de şerpuirile Leviatanului totalitar! Va captura
şi ultimele rămăşiţe ale libertăţii voastre şi ale dreptăţii, aşa cum a făcut
în cazul fiecărui popor pe care a reuşit să-l ia în stăpânire până acum. Mai
presus de orice, vă va lua libertatea de a crea ceva mai bun. Nu-l credeţi când
se laudă că sub stăpânirea lui nu există deosebiri de rasă şi de clasă. Sigur
că, indiferent de rasă, locuitorii statelor comuniste sunt în marea lor
majoritate trataţi la fel: ca sclavi-muncitori ai statului. Dar nu există
exemplu mai bun al opresiunii de clasă decât cel al stăpânilor bolşevici care
exploatează poporul sărac aşa cum nici o altă clasă conducătoare nu a exploatat
vreodată vreun popor.
(11) Se spune că oricine luptă
împotriva comunismului e un instigator al războiului şi se face complice la
izbucnirea celui de-al treilea război mondial. Am mai auzit povestea asta şi
înainte, în anul 1938, când Chamberlain, cu umbrela lui, a zburat la München.
Dacă există ceva care ne poate salva de război e tocmai voinţa unită de apărare
a popoarelor non-comuniste. De fapt, astăzi, multe popoare europene aşteaptă cu
nerăbdare următorul război – datorită căruia speră să
poată fi eliberate de insuportabilul jug comunist. Dar nu trebuie să cedăm
dorinţei lor. Cea mai puternică apărare spirituală nu e dorinţa de război. Ştim
cine se joacă astăzi, în modul cel mai periculos, cu focul războiului. Îţi
trebuie multă răbdare pentru a le explica acestor domni că nu ne putem lăsa
păcăliţi de cacealmaua lor, că intenţionăm să ne apărăm cu hotărâre calmă
libertatea şi pacea, atât timp cât ultima nu o face imposibilă pe prima.
Biserica nu are a predica vreodată războiul, dar frica de război nu trebuie să
o împiedice să-şi facă auzită vocea, atunci când e cazul, împotriva
inumanităţii, pentru libertate împotriva sclaviei şi pentru dreptate împotriva
nedreptăţii.
(12) [20] Se spune că Biserica
trebuie să evite să fie atrasă în conflictele politice dintre Apus şi Răsărit.
Răspuns: statul-total aşa cum există el acum în formă comunistă nu are prea
mult de a face cu diferenţele dintre Răsărit şi Apus, aşa cum nu a avut de a
face nici în cazul formei lui diletante, hitleriste. Statul-total aşa cum există
el acum în ţările comuniste e un produs al Occidentului, nu al Răsăritului. E
stadiul final al evoluţiei spirituale a Occidentului în treptata lui alienare
de credinţa creştină. Filosofia occidentală naturalistă e premiza lui imediată.
Pura filosofie imanentistă, care nu lasă loc pentru ideea de justiţie şi pentru
valoarea omului, e premisa lui. Unde ne există nimic sfânt, omul nu are
valoare: nu există nici drepturi ale omului, niciun drept în faţa statului sau
mai presus de stat. Statul-total e filosofia pozitivistă,
naturalist-materialistă, a Occidentului pusă în aplicare. Dar, mai important,
totalitarismul comunist nu e răsăritean, din cauză că are susţinători în rândul tuturor popoarelor
occidentale şi, cu ajutorul propagandei lui care sună idealist, e capabil să
seducă pretutindeni oameni care suferă din cauza condiţiei lor sociale. În al
treilea rând, nu e răsăritean din cauză că popoarele răsăritene asupra cărora a
căpătat control, odată ce au avut experienţa lui, l-au detestat, iar asupra
altora a fost impus cu forţa şi viclenie împotriva voinţei zdrobitoarei
majorităţi. Sistemul marxist, care constituie baza lui teoretică, a fost de
asemenea impus poporului rus şi e chiar mai străin poporului rus decât oricărui
popor occidental. La începutul Revoluţiei Bolşevice, masa poporului a fost, în
mare, luată de avântul şi entuziasmul pe care ţi-l dă speranţa unei reforme
agrare juste şi a unei ordini industriale echitabile. Dar actuala generaţie de
ruşi simte că a fost trădată şi păcălită de liderii bolşevici.
Pe de altă parte, respingerea
necondiţionată şi fără echivoc a comunismului nu implică în niciun sens
aprobarea condiţiilor politice şi sociale din Occident, pentru bunul motiv că
acestea nu sunt identice, după cum e bine cunoscut. “Occidentul capitalist” e
un slogan propagandistic. Inamicul Public Numărul Unu în Rusia şi victima
principală a atacurilor sovietice e socialismul moderat din Anglia sau
Scandinavia. Oroarea de tiranie şi de Teroare uneşte toate popoarele
occidentale în opoziţia lor faţă de comunismul din Europa de Est – o tiranie şi o Teroare organic legate de orice formă a
statului-total, inclusiv comunist. Din această perspectivă, Biserica nu poate
să facă nimic altceva decât să apere fără echivoc “Occidentul”, adică tradiţia
libertăţii şi a drepturilor omului şi a formei de stat democratice. Se pune, în
acest caz, problema umanităţii care e negată de statul-total comunist. Cei care
iau o atitudine aparent imparţială şi de superioritate în legătură cu această
opoziţie dintre Est şi Vest, simţindu-se îndreptăţiţi să o justifice pe baze
creştine, nu observă cum comit o trădare împotriva binecuvântării pe care
popoarele occidentale o datorează Bibliei.
(13) S-a spus că, spre deosebire
de totalitarismul statului hitlerist, comunismul nu e o ispită pentru Biserică,
şi deci că Biserica nu are motiv să i se opună deschis şi definitiv. Aici
trebuie să facem două precizări. Mai întâi, această afirmaţie e contrară
faptelor. Nu doar că sunt mulţi creştini în Orientul Îndepartat care au primit
comunismul cu mare simpatie şi mari speranţe, dar de asemenea şi pe continentul
european, şi nu în ultimul rând în Anglia şi America există mulţi care, din
motivele pe care le-am discutat mai sus, adoptă o atitudine prietenească mai
degrabă decât una de opoziţie faţă de comunism. Contrar ideologiei rasiste a
lui Hitler, comunismul, cu ideologia sa referitoare la dreptate şi unitate
mondială, pare foarte atractivă celor care doresc într-adevăr dreptate şi pace.
Chiar şi importanţi teologi au mărturisit credinţa lor că doar comunismul e
forma de organizare a viitorului, în vreme ce democraţia occidentală e pe
moarte. Există mulţi idealişti, din generaţia mai tânără în special, care
acceptă propaganda comunistă ca pe literă de evanghelie, şi care deci se simt
inspiraţi şi îndreptăţiţi să se bucure de programul comunist referitor la
dreptate socială şi egalitate. Mulţi creştini sunt atraşi de comunism deoarece
cred că pot recunoaşte în el motivaţii genuin creştine şi acest fapt îi
împiedică să-l condamne ca pe ceva rău. Gândul la vina Bisericii, care în
trecut a putut să pară că nu e prea interesată de şi solidară cu cererile
muncitorimii, le slăbeşte rezistenţa împotriva acestei recente şi celei mai
înspăimântatoare forme de nedreptate socială şi dezumanizare.
(14) În fine, s-a spus că nu
există nicio justificare şi nu are niciun sens pentru Biserică să repete ce a
spus de nenumărate ori orice ziar civic sau socialist. E curios că pe vremea
când Hitler era la putere nu a existat ţară, cu excepţia Germaniei, în care
presa să nu îşi manifeste dezgustul faţă de infamul sistem totalitar nazist.
Biserica şi teologii ei nu au ezitat să se alăture acestui cor de protest al
simplei conştiinţe morale, şi Biserica a avut ceva special de zis, diferit de
ce se găsea în presa seculară. De ce ar trebui să stea lucrurile diferit de
astă dată? Trebuie deci să spunem că nedreptatea şi inumanitatea acestui
sistem, care deja a ucis şi torturat milioane de oameni, care forţează
treisprezece milioane de sclavi să muncească în groaznicele condiţii ale
Uralilor şi ale Siberiei până când sunt ruinaţi, care prin Teroarea lui deja
face Gestapoul lui Hitler să pară amator, care îşi transformă propriul popor
într-un neam de sclavi-muncitori, care nu ezită să înrobească popoarele unul
după altul în timp de aşa-zisă pace – trebuie deci să spunem
că acest regim e mai puţin abominabil decât celălalt doar pentru că e
rezultatul unei revoluţii proletare, din al cărei idealism iniţial [21] nu a
mai rămas nimic astăzi şi care a fost de la bun început amestecată cu satanism?
Oare nu are Biserica niciun motiv special pentru a-şi ridica vocea în
condiţiile în care atâtea milioane de creştini, în Rusia, în Balcani, în
Germania de Est şi în ţările baltice - în măsura în care nu au fost deja
sfâşiate – suferă în modul cel mai cumplit
sub stăpânirea acestui sistem, şi în condiţiile în care Biserica e ponegrită şi
redusă în activitate la cel mai mic perimetru posibil după ce a fost
persecutată în anii anteriori într-un asemenea hal încât nu suportă comparaţie
nici cu cele mai violente politici antibisericeşti ale lui Hitler? Că aceste
lucruri nu ţin doar de trecut ne-o dovedeşte soarta postbelică a Bisericii în
ţările baltice. Nu cu multă vreme în urmă, în timpul preşedinţiei sale, Kalinin
a declarat că, în statul sovietic, comunismul şi religia se exclud reciproc şi
că propaganda antireligioasă poate continua în ciuda tolerării Bisericii. Oare
ce gândesc creştinii răsăriteni, care suferă sub asemenea tiranie, despre
fraţii lor din Occident care, deşi sunt liberi să îşi manifeste oroarea faţă de
sistemul comunist, nu o fac deoarece simt că e de-ajuns ca alţii să facă acest
lucru? Ce cred ei oare când lideri ai
Bisericii, după tot ce s-a întâmplat, sunt convinşi că trebuie mai întâi să
stăm să vedem cât de mult poate negocia şi coopera clerul cu acest stat-total?
Or, trebuie să faci avansuri prieteneşti la adresa statului-total atât timp cât
nu e clar în ce direcţie va apuca. Ce lucru îngrozitor trebuie să se mai
întâmple ca să-i lămurească pe cei care vorbesc în numele Bisericii?
Înţeleg că nu vor în niciun chip
să trebuiască să spună ceea ce mulţi alţii, care nu sunt creştini, spun. Dar
atunci nu ar trebui ei să spună, aşa cum s-a întâmplat în timpul regimului
nazist, ceea ce trebuie spus în această situaţie, lucruri diferite de ceea ce
presa seculară a spus şi continuă să spună? Nu ar trebui ei să fie capabili
să-şi formuleze protestele astfel încât şi nedreptatea din Occident, din
propria lor ţară, să fie în aşa fel atinsă încât niciun reacţionar înrăit să nu
poată să confunde vocea Bisericii cu vocea presei reacţionare?
Summa Summarum: Nu există niciun motiv
pentru care creştinii şi Biserica ar trebui să stea deoparte în lupta
spirituală împotriva comunismului. Statul-total înseamnă negarea totală nu doar
a drepturilor omului, a demnităţii umane, a persoanei şi a libertăţii, dar şi
completa negare a suveranităţii lui Dumnezeu, Care singur are toate drepturile
asupra omului, dar Care, oricând omul recunoaşte aceste drepturi, îl face pe om
liber, nu sclav. E de asemenea imposibil să separi comunismul de statul-total.
Completa luare în stăpânire de către stat a vieţii economice – şi acesta e comunismul modern – duce obligatoriu, fie că intenţionăm sau nu, la
statul-total. Lenin avea dreptate să fie convins că regimul comunist poate fi
instaurat şi perpetuat doar cu ajutorul unui stat atotputernic. Comunismul
voluntar e acum, aşa cum a fost dintotdeauna, o posibilitate creştină şi -
într-o oarecare măsură – un postulat creştin. Dar
comunismul cu forţa înseamnă fără tăgadă statul-total comunist.
Dar statul-total comunist e
Leviatanul zilelor noastre, o înfricoşătoare demonstraţie a omenirii
dezumanizate. Nu degeaba e conectat cu ateismul, e o legătură obligatorie între
ele. Comunismul e o consecinţă necesară a ateismului, care e una din premisele
lui de bază. Omul care e şi creştin şi comunist - în sensul comunismului
contemporan – e o ciudăţenie. Nu ştie ce face
dacă se gândeşte că se poate alia cu produsul ateismului radical fără să-şi
trădeze credinţa. Împăciuitorismul şi simpatia parţială faţă de această
monstruozitate socială şi politică sunt inacceptabile. Comunismul totalitar
ateu e o entitate indivizibilă pe care o poţi fie accepta cu totul, fie
respinge cu totul. Desigur că nu e prima dată în istorie când Dumnezeu
foloseşte puterile ateismului şi nedreptăţii ca să aducă judecata asupra
necredincioasei Sale Biserici. Dar acest lucru e o chestiune care ţine doar de
Suveranitatea şi Providenţa divine şi nu poate fi dorit de creştini. Noi, cei
din Biserică, avem misiunea de a lupta împotriva diavolului, în ciuda faptului
că Dumnezeu se foloseşte de diavol ca de instrumentul Său. Fără Iuda nu ar fi
fost crucea lui Hristos, dar ferească Dumnezeu pe cel care devine un Iuda!
Faptul că include şi elemente de adevăr confirmă şi nu infirmă adevăratul
caracter diavolesc al totalitarismului comunist; diavolul niciodată nu lucrează
altfel. [22] Dar dacă oamenii încep să se alieze cu el din cauza unor asemenea
fragmente de adevăr sunt pierduţi. “Mare putere şi mare viclenie...” [23] E
deplorabil că creştinii sucombă vicleniei diavolului, care e totuşi atât de
rudimentară. Dar e datoria Bisericii nu doar să recunoască natura cu adevărat
diavolească a acestei nedreptăţi politice şi sociale dar şi să-i prevină pe
toţi să nu se i facă părtaşi.
3. Biserica spune “Nu”
capitalismului
Există un număr tot mai mare de
creştini care, dacă vine vorba de opoziţia faţă de comunism, susţin imediat că
Biserica trebuie să condamne capitalismul încă mai tare şi mai hotărât.
Majoritatea nu are nicio idee clară despre ce înţelege prin capitalism. Cea mai simplă definiţie a
capitalismului e: puterea suverană a banului. Ne vin în minte uriaşele
societăţi anonime pe acţiuni şi dividendele lor uriaşe, monopolurile
industriale şi de asigurări, marea finanţă sau băncile atotputernice, foarte
inegala distribuire a veniturilor şi proprietăţii, uriaşul număr al
muncitorilor care trăiesc în condiţii nedemne de firea umană, deşi în
vecinătatea mizeriei lor se lăfăie luxul şi bogăţia. Ne gândim şi la puterea pe
care aceste vaste concentrări de bogăţie economică o exercită în domeniul
afacerilor politice şi economice – şi în politica
internaţională; la modul complet lipsit de scrupule în care această influenţă e
exercitată. Sau ne gândim la nedemna dependenţă a muncitorului, care în vremuri
grele e lăsat să moară de foame în stradă, după ce în vremuri de prosperitate a
umplut buzunarele celor care erau deja bogaţi. Ne gândim la “venitul nemuncit”
din dobânzi şi dividende, şi mai ales că acesta e provenit din munca celor
despre ale căror condiţii de viaţă majoritatea celor care câştigă acele
bonusuri şi dividende nu ştiu nimic. Ne gândim la contrastul dintre cantitatea
de venit nemuncit şi salariile scăzute ale celor a căror muncă produce acest
profit. Ne gândim la cum deţinătorii anonimi de portofolii de acţiuni hotărăsc
cine conduce corporaţia, în vreme ce muncitorul nu are nicio influenţă iar
muncitorul-manager individual are foarte puţină. De fapt, toate aceste fapte,
conţinute în cuvintele “capitalism” sau “sistem capitalist” sunt atât de
respingătoare şi de şocante încât orice conştiinţă morală sănătoasă şi cu simţ
al dreptăţii va fi de acord că Biserica Creştină e mai mult decât îndreptăţită
să condamne “capitalismul”. Chiar dacă suntem complet de acord în privinţa
acestor fapte, trebuie totuşi să atragem atenţia asupra unei consideraţii care
devine de obicei clară în momentul în care ne punem întrebarea: Cum crezi că
vom putea scăpa de acest rău? Răspunsul dat acestei întrebări e de obicei
foarte vag, de multe ori foarte fantezist, şi, ca să nu spunem mai mult, foarte
variat, datorită faptului că simptomele bolii le recunoaşte toată lumea, dar
cura bolii e mai greu de identificat. [24] Karl Marx, creatorul ideii de
“capitalism”, era convins desigur că a înţeles nu doar simptomele ci şi
rădăcina lor, şi că prin urmare ştia precis care e remediul lor. A recunoscut
că la rădăcina tuturor acestor simptome scandaloase şi detestabile stă
“sistemul capitalist”, pe care l-a definit cu precizie. Prin capitalism, Marx
înţelege sistemul de organizare economic în care mijloacele de producţie sunt
în mâini private, în proprietatea particulară a celor care nu folosesc ei
înşişi, ca muncitori, acele mijloace de producţie, ci lasă altora munca,
salariaţilor. Exploatarea şi dependenţa muncitorului şi apariţia acelei clase
pe care Marx a numit-o proletariat depinde de acest divorţ dintre capital sau
stăpânirea uneltelor şi muncă. Şi astfel, din cauză că a fost capabil să pună
clar şi simplu diagnosticul, Marx a
ştiut, mai departe, cum să dea un răspuns clar şi răspicat chestiunii înlăturării
răului: prin abolirea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie,
prin transferul lor în proprietatea comună a tuturor – ceea ce astăzi se numeşte naţionalizarea capitalului
privat, a industriei mai ales. Această soluţie, acest sistem care înlocuieşte o
economie exploatatoare şi nedreaptă printr-una dreaptă, e ceea ce el a numit
socialism şi alţii au numit comunism, deşi ambele denumiri au în vedere acelaşi
lucru. Ulterior, mai ales de la Revoluţia Bolşevică încoace, aceste două forţe,
care au fost cândva identice, au devenit cumva distincte una de cealaltă.
Socialismul marxist şi comunismul aveau viziuni diferite, nu asupra scopului
ultim, ci asupra drumului către acel ţel. Comunismul lupta pentru răsturnarea
revoluţionară a capitalismului şi înlocuirea lui cu o economie colectivă şi – cel puţin pentru o vreme –
dictatura proletariatului. Socialismul în schimb - în măsura în care rămâne
marxist – urmăreşte acelaşi scop, dar prin
mijloace non-violente, democratice. Dincolo de chestiunea drumului corect către
ţelul comun urmărit, socialismul marxist şi comunismul sunt identice, aşa cum
devine evident atât istoric cât şi politic, de vreme ce, de obicei, socialiştii
marxişti aprobă revoluţia imediat ce comuniştii au săvârşit-o, deoarece scopul
a fost atins, chiar dacă prin mijloace pe care socialiştii nu le pot aproba.
Ca atare, din punct de vedere
marxist, e foarte simplu să spui ce e capitalismul – nu doar care îi sunt simptomele, ci şi care e de fapt
cauza lui. Dar, de la Revoluţia Bolşevică încoace, şi mai ales de la evoluţia
ei ulterioară, multă lume care analiza lucrurile din perspectiva lui Marx a
început să fie neliniştită. Au văzut că revoluţia comunistă şi naţionalizarea
capitalului productiv au dus la rezultate mai îngrijorătoare decât rezultatele
capitalismului, şi anume la statul-total comunist. Există încă, desigur,
marxişti care cred că o economie socializată prin mijloace democratice poate fi
lăsată să se dezvolte în continuare în mod democratic. Dar numărul celor care
cred acest lucru e în scădere deoarece, analizând modul cum se petrec lucrurile
în realitate, nu e greu de observat că totala socializare a industriei – şi acest lucru înseamnă aducerea ei sub control politic – şi socialismul de stat duc, inevitabil, la totalitarism
comunist. Socialismul se află deci
astăzi într-o dilemă considerabilă şi într-o stare de perplexitate. În măsura
în care se diferenţiază de comunism – de obicei prin
antagonisme din cele mai îndârjite – nu mai crede în remediul
completei socializări ori al controlului de stat, ci se mulţumeşte cu un
program parţial, sau caută soluţia într-o cu totul altă direcţie decât în cea a
trecerii capitalului productiv în proprietatea statului. Dar asta deja înseamnă
că s-a operat o schimbare în diagnoză. Proprietatea privată a mijloacelor de
producţie nu mai e ţapul ispăşitor al tuturor relelor, ci se încearcă o nouă
analiză a bolii.
De aceea, încercând să judece
situaţia actuală, creştinii ar trebui să evite să folosească noţiunea de
“capitalism” în înţelesul ei larg răspândit. Doar cei care asociază cuvântului
“capitalism” exact acele conotaţii pe care i le-a dat Marx pot să îl condamne.
Dar, îndată ce există îndoieli în privinţa remediului marxist şi a diagnosticului
marxist al bolii, ideea de "capitalism" nu poate fi folosită fără să
nu creeze confuzii. E la fel ca şi cu ideea de război. E drept să condamni
războiul. Dar imediat ce realizezi că răul războiului nu poate fi vindecat prin
pacifismul radical îţi dai seama că nu prea are sens să condamni pur şi simplu
războiul. Singura persoană care poate să-l condamne cu adevărat e doar cea care
trage din această condamnare concluzia directă a pacifismului, care înseamnă de
exemplu refuzul necondiţionat al serviciului militar. Exact aşa cum suntem cu
toţii dezgustaţi de îngrozitoarele consecinţe ale războiului, la fel, pe
temeiuri morale, condamnăm cu toţii simptomele menţionate mai sus pe care le
grupăm sub numele colectiv de “capitalism”. Dar asta e o simplă diagnoză a
simptomelor, nu a cauzelor şi, de aceea, opiniile diferă imediat ce se pune
problema curei.
Mai trebuie menţionat încă un
fapt. Foarte mulţi, dacă nu majoritatea, celor care condamnă capitalismul înţeleg
prin el nimic altceva decât bogăţia. Un capitalist e un om bogat şi bogăţia -
în ochii lor – reprezintă ceva respingător
moral. Alţii, iarăşi, înţeleg prin capitalism goana neînfrânată după bani şi
profit care ar putea fi mai bine numită “mamonism”. În vreme ce credinţa
creştină condamnă negreşit mamonismul, verdictul asupra bogăţiilor nu e atât de
clar în Biblie, deşi desigur că pericolul ateismului şi împietririi inimii care
decurge din bogăţii e puternic accentuat în Scriptură.
Din aceste cauze, creştinul, în
măsura în care nu are o idee la fel de clară ca Marx în privinţa
capitalismului, ar trebui să îşi impună o oarecare reţinere în condamnarea
capitalismului, nu pentru că nu ar trebui să condamne simptomele, ci pentru că
nu poate să spună cu precizie care e boala care stă la rădăcina lor, şi nici
care e adevăratul ei remediu.
Majoritatea creştinilor de astăzi
e perplexă în privinţa soluţiei marxiste, a socialismului de stat sau a
comunismului, chiar dacă mulţi obişnuiau sau chiar mai obişnuiesc să îşi spună
socialişti. Îşi dau seama că remediul e mult mai rău decât boala care trebuie
vindecată. Dar chiar şi printre socialişti, creştini sau nu, au loc schimbări
mari. Aceste schimbări pot fi caracterizate pe scurt ca o abandonare a
marxismului. Aceasta presupune două lucruri. Mai întâi, renunţarea la anumite
principii ideologice ale sistemului marxist, mai înainte de orice la
materialism şi ateism. În Finlanda, Scandinavia, Germania şi Olanda, are loc o
viguroasă apropiere de creştinism a socialismului, în vreme ce, încă de la bun
început, socialismul englez a fost, ideologic cel puţin, nu marxist ci
creştin. În al doilea rând, se simte o
alienare crescândă faţă de programul socialismului marxist, de ideea absorbirii
de către stat a tuturor mijloacelor de producţie. [25]
Odată ce se renunţă la ideea
controlului complet al statului asupra industriei – ori a domeniului agricol -, nu se mai poate vorbi de un
socialism pur, şi tranziţia spre un fel de program “liberal” de reforme sociale
devine uşoară. Şi aceasta e astăzi situaţia, atât de semnificativă pentru Biserică.
Nu frica de reforma socială – chiar şi cea mai
profundă reformă –, ci marxismul stătea în calea
Bisericii Creştine atunci când încerca să se preocupe de dreptatea socială.
Sarcina asumată astăzi ca atare atât de socialiştii non-marxişti cât şi de liberalii
progresişti sau de oamenii obişnuiţi e, într-un cuvânt, înlăturarea acelor
simptome care sunt condamnate de toată lumea, fără a suprima economia “liberă”, adică economia liberă de absorbţia etatistă.
Această preocupare nu e specifică
epocii noastre. Mişcarea sindicală din S.U.A. nu a fost, până acum, socialistă,
a devenit socialistă în Anglia doar cu scurtă vreme în urmă, şi încă nu e
socialistă în multe locuri din Europa. Acest lucru a contribuit mult la
ameliorarea unora dintre cele mai rele aspecte ale capitalismului, ameliorare
care nu s-a petrecut fără cele mai dure lupte împotriva “capitalului” dar, ca
regulă, fără mijloace politice. La fel, mai întâi în Europa continentală, apoi
în Anglia, şi în cele din urmă şi în S.U.A., statul a început să se preocupe de
regularizarea şi remedierea anumitor aspecte ale vieţii sociale – de exemplu, taxând profitul excesiv, punând anumite
piedici legale puterii capitalului etc. [26] Şi, în final, a avut loc o
modificare a opiniilor capitaliştilor în multe privinţe şi o apropiere
reciprocă între angajaţi şi angajatori. Oamenii au ajuns să înţeleagă că sunt
meniţi unii altora, că trebuie să se privească unii pe alţii nu ca duşmani, ci
ca parteneri. Mulţi “capitalişti” şi contractori recunosc organizaţiile muncitoreşti
şi nu le mai tratează ca pe duşmani împotriva cărora trebuie să lupţi, ci ca pe
aliaţi cu care trebuie să cooperezi. Pacea care există şi care a fost onest
promovată de mai bine de zece ani între sindicatele muncitorilor din industria
metalurgică elveţiană şi patronat a indicat un nou drum către depăşirea
condiţiilor rele de viaţă materială şi spirituală. Crearea de asociaţii
profesionale, de bresle, şi dezvoltarea lor în societăţi vocaţionale, care
educă şi pregătesc viitorii meseriaşi, [27] ar trebui să ducă la o extindere
fără precedent a democraţiei în industrie fără dizolvarea sistemului economic
ca atare şi demonstrează noi căi către ţelul întrezărit de noi toţi – rectificarea acelor nedreptăţi şi abolirea acelor
condiţii rele pe care la începutul acestui articol le-am grupat sub denumirea
comună de “capitalism”.
Acest lucru înseamnă, totuşi, că
noua situaţie e caracterizată de abandonarea antagonismului doctrinar al
sistemului iniţial. Pe de o parte, vechea concepţie “liberală” individualistă e în mare măsură abandonată şi odată cu ea tot
ceea ce ţine de atitudinea de “aşa vreau eu” capitalist şi de liberalism laissez-faire.
Pe de o parte, intervenţia statului şi, pe de alta, dreptul muncitorilor la
negocieri colective au fost recunoscute de mai toată tabăra “capitalistă”. De
cealaltă parte, clasa muncitoare nu mai apără ideea socialismului de stat,
deoarece i-a recunoscut caracterul totalitar periculos. Vechea lozincă a luptei
de clasă şi-a pierdut mult din puterea de atracţie iniţială. Sigur că o
oarecare tensiune încă se mai simte. Mai există încă “boşi” care ar vrea să
abolească toate sindicatele ca să-şi poată recâştiga vechea lor poziţie de
“stăpân la mine în casă” şi care se opun cu
îndârjire oricărei intervenţii a statului denunţând-o ca “socialism de stat” şi
“comunism”. Există încă şi lideri sindicali care consideră de datoria lor să
trezească în muncitori conştiinţa luptei de clasă şi care mai mult sau mai
puţin conştient subscriu la doctrina comunistă fără a se numi pe faţă
comunişti. Lupte îndârjite între sindicate şi patronate vor mai fi încă duse.
Dar puterea iniţială a capitalismului a fost frântă, chiar şi în S.U.A. [28] -
ţara capitalismului clasic. Puterea sindicatelor e prea mare, prea bine
stabilită şi, de la New Deal încoace, limitele pe care le pune statul
capitalului sunt prea decisive ca să permită o întoarcere la vechiul laissez-faire
şi la paradisul capitalist de genul “fac ce vreau”. Naivii au idei complet
exagerate şi depăşite despre puterea lui Wall Street şi a marilor corporaţii.
[29] În ultimii cincispreceze-douăzeci de ani situaţia s-a schimbat
considerabil în sensul unui echilibru al raportului de forţe dintre capital şi
salariaţi, şi depăşirii luptei de clasă.
Nu vrem să dăm o imagine prea roz
a situaţiei. Sunt încă mari nedreptăţi şi condiţii extrem de grele. Dar acestea
nu pot fi puse doar se seama capitalismului contemporan. Ele sunt în parte
efectele unui industrialism primitiv, a sărăciei naturale a pământului, a
plăcerii tot mai mici pe care o găseşte omul în munca industrială şi, mai
presus de orice, a două războaie mondiale. Concentrarea de putere economică, de
exemplu, are loc independent de sistemul industrial, doar din raţiuni tehnice,
şi s-ar petrece şi într-o societate socialistă, ba încă acolo şi mai uşor. O
mare parte din duritatea vieţii se datorează creşterii demografice rapide din
ultima sută de ani. Cu siguranţă mai există încă în multe locuri un contrast
izbitor între sărăcia proletariatului şi bogăţia capitalistă, dar pretutindeni
presiunea puternică a taxelor are grijă ca influenţa capitalistă să nu devină
prea puternică. Stăm încă sub ameninţarea depresiunii economice şi a
şomajului –
dar, până acum, nimeni nu le-a găsit o soluţie sigură, în vreme ce am învăţat
din experienţă că absorbirea de către stat a industriei nu înseamnă depăşirea
crizei economice, ci din contra perpetuarea ei.
Omenirea a intrat acum în stadiul
unor experimente care i-ar putea permite să găsească o mai justă ordine
economică. Nu există soluţii a priori, dar remediile sau componentele
remediilor care ar vindeca cel mai bine boala trebuie încercate discret; cât
anume trebuie să facă statul şi cât sindicatele, ce cantitate de cooperare
între forţa de muncă şi capital e necesară, câtă democratizare poate să suporte
industria fără să dăuneze productivităţii.
Similar, atitudinea Bisericii
faţă de chestiunea capitalismului a intrat într-o nouă etapă. Vechiul strigăt
de “Jos capitalismul!” a devenit acum foarte problematic. În loc de asta
trebuie să luptăm împotriva oricărei inumanităţi şi nedreptăţi izvorând din
libera iniţiativă; dar mai presus de orice trebuie să luptăm împotriva
monstrului totalitarismului comunist – care reprezintă maximum
de nedreptate şi dezumanizare. Biserica nu are un program economic ca atare. Nu
poţi deduce un program economic din Biblie. Din Biblie reiese, implicit, că
proprietatea privată e, în mod normal, forma acceptată de toţi, şi că
pericolele care decurg din proprietatea privată pot fi biruite prin puterea şi
porunca iubirii.
Dar există anumite principii ale
unei ordini juste care pot fi extrase, direct sau indirect, din Biblie – din înţelegerea biblică a omului. Ele pot fi formulate
succint după cum urmează: omul, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu,
nu trebuie tratat niciodată ca un mijloc, ci doar ca un scop în sine. De aici
decurge inviolabilitatea demnităţii persoanei. Pe de altă parte, omul e menit
comunităţii, deci interesul său personal trebuie întotdeauna să fie limitat de
interesele comunităţii. Omul nu e deci nici un simplu atom al colectivităţii,
nici un simplu atom individual. Din acest motiv, cele două posibilităţi extreme
ale liberalismului radical şi ale colectivismului radical sunt excluse din
start. Nici laisez-faire-ul, nici totalitarismul comunist nu sunt
posibilităţi creştine. Între acestea, totuşi, se află multe posibilităţi, şi
toate acestea trebuie judecate prin modul cum valorizează sau nu cele două
condiţii care cer garantarea libertăţii persoanei şi a existenţei adevăratei
comunităţi.
Conflictul dintre cele două
ideologii opuse, a liberalismului individualist şi a comunismului colectivist,
a împiedicat prea multă vreme descoperirea unor soluţii mai fertile. [30] E
greu de crezut că am epuizat posibilităţile unei soluţii care nu e nici
individualistă, nici colectivistă. Sarcina Bisericii e aceea de a afirma
continuu postulatele fundamentale ale justiţiei şi libertăţii, şi de a măsura
orice soluţie prin aceste două standarde; cât despre restul, trebuie să stea în
gardă, înainte de orice, împotriva inflexibilităţii doctrinare.
Un singur lucru trebuie totuşi să
fie mereu accentuat, chiar dacă sună învechit: motivul e mai important decât
structura. Sistemul just va rezulta întotdeauna din motivul just, ceea ce înseamnă
din dragoste; dar motivul just, dreapta dispoziţie, niciodată nu vine din
sistemul just. Funcţia de căpătâi a Bisericii e nu să schimbe structurile,
adică sistemele legal şi instituţional, ci să schimbe intenţia prin unirea
dătătoare de viaţă a indivizilor şi a comunităţii cu viul şi prezentul Domn
Iisus Hristos. Acolo unde sunt oameni însufleţiţi de Duhul lui Hristos, acolo
se vor dezvolta şi raporturile, legile şi aranjamentele drepte. Asta nu înseamnă
că Biserica trebuie să se dezintereseze în mod individualist de chestiunile
adevăratei ordini, de crearea de legi mai bune şi de organizarea industrială.
Biserica poate să se implice, şi încă în modul cel mai eficient, atunci când îi
înzestrează pe creştini, având de luptat într-un anumit context economic, cu
acel spirit care îi ajută să coopereze şi cu capacitatea de a învăţa de la
alţii. Biserica trezeşte astfel în creştini conştiinţa responsabilităţii pe
care o au, aceea de a crea o ordine mai bună, şi uneşte diferitele grupuri,
muncitori şi patroni, “capitalişti” şi “proletariat”, în căutarea comună a
acestui mod de viaţă mai bun. Biserica poate şi trebuie să insufle creştinilor
dorinţa de a crea o ordine socială în care fiecare persoană e valorificată ca
membru al comunităţii şi care în acelaşi timp slujeşte cel mai bine interesele
tuturor. Care va fi această ordine nu ştie nimeni, dar creştinul e sigur de un
lucru: nu va fi nici totalitarismul comunist, nici liberalismul laissez-faire.
(Traducere, notă introductivă şi note: Mircea Platon)
NOTE:
[1] Vezi Tim Petersen, "Emil
Brunner’s Social Ethics and its Reception in Ordoliberal Circles", în
Christian L. Glossner, David Gregosz, editori, 60 Years
of Social Market Economy Formation, Development and Perspectives of a Peacemaking
Formula, Berlin, Konrad-Adenauer-Stiftung, 2010, 43-68.
[2] "Neo-ortodoxia", curentul
teologic dominat de Karl Barth şi de Emil Brunner, a reafirmat, împotriva
teologiei protestante liberale a secolului al nouăsprezecelea, faptul că,
pentru a găsi o soluţie a crizei sale existenţiale, omul trebuie să meargă,
dincolo de cultură şi de raţiune, la Cuvîntul lui Dumnezeu. Din păcate, aşa cum
au observat atât teologi ortodocşi precum părintele Dumitru Stăniloae, cât şi
teologi protestanţi precum Langdon Gilkey, Cuvântul e conceput ca un
adevăr-indicator, nu ca o punte, e un enunţ adevărat între limitele căruia se
manifestă exclusiv în lume dumnezeirea lui Iisus Hristos. Dumnezeirea lui
Hristos ca "impresie tainică", "putere neînţeleasă"
(Stăniloae) şi tot ceea ce ţine de Iisus Hristosul istoric, minunile şi chiar
Învierea, sunt izolate de istorie prin acest Cuvânt. Astfel, afirmat de Barth
şi de Brunner ca reacţie împotriva psihologismului teologiei protestante
liberale, Cuvântul devine el însusi cuvinte (Gilkey), cultură, "cuvânt
interior", discurs despre Dumnezeu şi nu act al lui Dumnezeu. Ascunzîndu-L
pe Dumnezeu, acest cuvânt devine, la limită, mitologie, tocmai mitologia pe
care "neo-ortodocşii" au încercat să o combată. Vezi Dumitru
Stăniloae, "Cuvântul şi mistica iubirii", în Ortodoxie şi românism,
Asociaţia Românilor din Basarabia şi Bucovina de Nord, 1992, 216-235; Langdon
Gilkey, Naming the Whirlwind: The Renewal of God-Language, Indianapolis,
Bobbs-Merrill, 1969, 78-104.
[3] Communism, Capitalism
and Christianity, traducere Norman P. Goldhawk, Londra, Lutterworth Press,
1949. Brunner însusi a scris, rostit şi publicat conferinţe, în engleză, pe
aceleaşi teme. Vezi, de exemplu, Emil Brunner, Christianity and Civilisation,
New York, Charles Scribner's Sons, 1948. Traducerea în engleză pe care am
folosit-o a fost tipărită, în trei ediţii, pe parcursul vieţii lui Brunner. Cum
nu e vorba de un tratat de dogmatică sau de o lucrare de specialitate, ci de o
încercare de popularizare, m-am simţit liber să traduc din engleză acest text,
cu speranţa că va da un imbold specialiştilor.
[4] Brunner a prezentat acest prim
capitol la Conferinţa Bisericilor de la Amsterdam, în 30 august 1948.
[5] În Justiţia şi ordinea socială (1943),
Brunner precizase că statul poate apărea fie ca "o formă de comunitate
care le include pe toate celelalte", fie ca "un tip de forţă, o
organizaţie care, ca statul modern, e înzestrata cu monopolul forţei
coercitive". Discutând cele două concepţii, Brunner conchide:
"Indiferent că privim statul în aspectul lui benefic sau în cel sinistru,
statul e o necesitate necondiţionată pentru om aşa cum este el acum, pentru
omul în a cărui fiinţă egoismul şi instinctele anarhice, asociale joacă rolul
atât de mare pe care îl ştim cu toţii. Fără sistemul coercitiv al statului,
viaţa umană paşnică ar cădea victimă puterilor distrugătoare ale anarhiei."
Dar, notează Brunner, dacă statul e lăsat ("instituit") de Dumnezeu,
atunci statul există independent de voinţa omului şi nu poate fi explicat sau
circumscris de teorii individualist-contractualiste: "Ca şi căsătoria sau
familia, statul nu poate fi derivat din voinţa indivizilor, dintr-un contract
social." Opus individualismului liberal, Brunner se opune şi
colectivismului totalitar notând că, deşi statul are autoritate asupra omului
în măsura în care acesta e persoană în relaţia cu alte persoane, statul nu are
nicio autoritate asupra persoanei în relaţie cu Dumnezeu: "Omul nu
'aparţine' statului. Omul nu îsi primeşte demnitatea sa de om de la stat,
ci anterior statului şi independent de el." Suveranitatea, precizează
Brunner, nu aparţine nici statului, nici poporului, ci lui Dumnezeu, a cărui
voinţă - criteriu, canon - trebuie să limiteze şi să informeze drepturile
statului sau ale persoanelor. Vezi Emil Brunner, Justice and the Social
Order, trad. Mary Hottinger, New York, Harper& Brothers, 1945, 71-75.
[6] Brunner vorbeşte de o disjuncţie
între idealismul umanist liberal şi colectivismul naturalist al marxismului şi
al omului masă. Idealismul umanist liberal, arată Brunner, e o "doctrină
aristocratică. E concepţia de viaţă a unei elite burgheze. Raţiunea divină
imanentă, fiind baza personalităţii, generează autarhia personalităţii
individuale, a înţeleptului stoic, care nu are nevoie de nimeni." Prin
urmare, arată Brunner, idealistul umanist liberal nu se va îndrepta spre
comunitate, de care nu îl leagă nimic organic şi de care îl desparte conştiinţa
propriei valori intrinseci, decât nevoia, deci interesul. Această relaţie
contractuală între idealistul umanist liberal şi corpul social e o expresie a
relaţiei stângace cu propriul trup: "În Liturghie se proclamă o legătură
indisolubilă între pâinea materială şi hrana spirituală. Toate acestea fac
imposibilă o spiritualitate unilaterală. Omul nu trebui să fie ruşinat de
corpul său şi nevoile sale trupeşti. Pentru idealistul umanist liberal însa,
această constituţie trupească a omului - partea animală, cum o numeşte - e
partea ruşinoasă a existenţei sale, demnitatea sa rezidând în întregime în
spiritul său, care e partea divină (...) Întregul sistem de valori umanist e
bazat pe acest contrast sau opoziţie dintre natura animală şi spiritul divin.
Scopul culturii umaniste e deci eliberarea spiritului de trup" (Emil
Brunner, Christianity and Civilisation, New York, Charles Scribner's
Sons, 1948, 100-102). Ca rezultat al acestui liberalism gnostic, Brunner vede o
dezinteresare a idealistului liberal faţă de condiţiile de viaţă ale oamenilor
simpli. Dar mai e ceva: dacă tot ceea ce contează e stimularea şi fortificarea
intelectului în scopul eliberării lui de trup, atunci înseamnă că suferinţa -
frigul, foamea, boala - altora e o iluzie, un moft. Lucru extrem de convenabil,
de vreme ce suferinţa altora îţi aduce banii necesari cultivării propriului
intelect. Şi cultivarea propriului intelect nu se poate face, în cazul acestor
idealişti, decît în condiţiile în care
poţi uita de corp pentru că i-ai satisfăcut toate dorinţele. Ca să devină
nimic, corpul trebuie să devină totul. Intelectul idealistului e îngerul
bântuind universul infinit al dumnezeului-trup amuţit cu cârnaţi de Pleşcoi.
Idealiştii liberali nu sunt doar îngeri, ci îngeri răi, gata să închidă, să
abandoneze, să azvârle în "interval" întreaga istorie. E interesant
cum autarhicii spirituali liberali se opun autarhiei economice predicate de
economia personalistă.
[7] Pentru confirmarea acestui adevăr, cei
interesaţi de adevăratele rezultate ale globalizării neoliberale, catastrofale
pentru economia mondială şi pentru clasele de mijloc din America (şi din
Europa), pot consulta articolul lui Michael Snyder, "22
Statistics That Prove The Middle Class Is Being Systematically Wiped Out Of
Existence In America (83 percent of all U.S. stocks are in the hands of 1
percent of the people", Business Insider, 15 iulie 2010
(http://www.businessinsider.com/22-statistics-that-prove-the-middle-class-is-being-systematically-wiped-out-of-existence-in-america-2010-7).
Pentru o analiză economică bazată şi pe statisticile de mai sus şi denunţând
efectele economice ale escrocheriei politice numite "supply-side
economics", o teorie popularizată şi de neoliberali/neoconservatori români
precum Dragoş-Paul Aligică, vezi Martin Wolf, şef-analist economic la Financial
Times, "The Political Genius of Supply-Side Economics"
(http://blogs.ft.com/martin-wolf-exchange/2010/07/25/the-political-genius-of-supply-side-economics/). În volumul Reconstrucţia dreptei (Bucureşti,
Humanitas, 2009), Dragoş-Paul Aligică şi Valeriu Stoica au propus racordarea la
reţeaua sistemului neoliberal-corporatist transnaţional ca soluţie la problemele sociale ale
României. Deşi salutată ca o carte de inestimabilă valoare teoretică şi
practică de întreaga sectă neoconservatoare/neoliberală românească (Vladimir
Tismăneanu, Mihail Neamţu, Cristian Preda, Cristian Pătrăşconiu etc), nu văd
cum anume am putea crea o clasă de mijloc racordând România la un sistem care a
distrus clasa de mijloc şi în societăţi mai robuste economic şi politic decât
România post-comunistă.
[8] "Comunitatea există doar acolo unde
există o adevărată conştiinţă a personalităţii şi un adevărat şi spontan
sentiment al uniunii persoanelor; amândouă trimit spre sfera religioasă" (Brunner, Justice and
the Social Order, 280).
[9] Brunner nu are în vedere un stat sindicalist
şi denunţă pericolul unui monopol al sindicatelor, acolo unde e cazul, la fel
de mult ca şi monopolul capitalist (Brunner,
Justice and the Social Order, 280-281). Pentru o trecere în revistă a
literaturii documentând criza şi subţierea sindicatelor occidentale după 1980,
în contextul sistemului neoliberal-corporatist transnaţional, vezi Michael
Fichter, "Trade Union Members: A Vanishing Species in
Post-Unification Germany?", German Studies Review, vol. 20: 1 (feb. 1997),
pp. 83-104, şi Gerald Friedman, Reigniting the Labor Movement:
Restoring means to ends in a democratic Labor Movement (New York, Routledge,
2008).
[10] Brunner a scris şi prezentat această
conferinţă în contextul luptei, în Germania de Vest a anilor 1948 şi 1949,
dintre social-democraţii lui Kurt Schumacher şi creştin-democraţii lui Konrad
Adenauer. Primii promovau o Germanie unificat-neutră, erau mai ales protestanţi
şi doreau naţionalizarea sectoarelor cheie ale economiei germane.
Creştin-democraţii erau puternic sprijiniţi de ierarhia catolică, promovau
integrarea euro-atlantică şi o economie, socială, de piaţă.
[11] Din această perspectivă,
wikiprofeţia unui neoliberal român despre cum "creştinismul secolului XXI
va fi urban sau nu va fi deloc" e nu doar o bizarerie teologică, ci şi o
absurditate antropologică, absurditate sporită de faptul că autorul butadei
predică acum ordoliberalismul, bazat şi pe antropologia creştină a lui Brunner,
opusă economismului care, arată Brunner, a dus la uriaşele aglomerări urbane
depersonalizante. Din punct de vedere istoric, antipăşunismul wikiprofetului e
menit a suferi corecturi drastice, de vreme ce studiile demografice şi
urbanistice arată că America evoluează spre o nouă formă de geografie umană,
populaţia Americii abandonând oraşele pentru a se îndrepta, păşunist, spre
"exurbii". Vezi, în acest ultim sens, sursele academice menţionate de
neoconservatorul american David Brooks în cartea On Paradise Drive : How We
Live Now (And Always Have) in the Future Tense (New York, Simon and
Schuster, 2004, 1-53, 283-285).
[12] Vezi în acest sens şi capitolele
relevante din John C. Medaille şi Ovidiu Hurduzeu, editori, Economia libertăţii:
Renaşterea României profunde (Bucureşti, Logos, 2009).
[13] Dacă în cazul Germaniei lui Konrad
Adenauer şi al "economiei sociale de piaţă", aceste principii s-au
manifestat mai ales prin acceptarea unui oarecare grad de control economic de
stat, prin dezvoltarea unui sistem generos de pensii şi asigurări sociale şi
prin sprijinul acordat de stat şcolilor confesionale, pentru o versiune mai
sofisticată şi mai îndepărtată de "statul asistenţial" a acestor
principii, vezi ideea (controversată în execuţie) de "Big Society"
teoretizată de Phillip Blond în Red Tory: How Left and Right Have Broken
Britain and How We Can Fix It (London, Faber and Faber, 2010).
[14] Neoliberalii români, inclusiv cei
declarat creştini - îngrămădiţi recent sub conducerea lui Teodor Baconsky pe
pluta creştin-democrată cu care speră să se salveze din naufragiul PDL -, au
scris ani de zile în cultul globalizării şi al altor forţe şi instituţii
abstract-impersonale. Omul concret, familia, ţara, tradiţiile, totul ar trebui,
conform neoliberalilor români, să se supună, adapteze, modeleze, închine, vândă
forţelor abstract-impersonale. Forţele abstract-impersonale îl ajută pe
idealistul liberal să se elibereze de istorie, aşa cum impersonalul "mers
al istoriei" îl ajuta pe marxist să abolească întregi clase sociale
"revolute". Între idealismul liberal şi materialismul dialectic şi
istoric, între "darul/povara libertăţii" unora şi "darul/povara
responsabilităţii" altora (după cum notează Miklos Haraszti, comuniştii nu
vorbeau niciodată de libertate, ci doar de responsabilitate), omul stă să
dispară, cu sufletul luat în stăpânire de dracii idealist-anarhici şi trupul
înrobit de diavolii materialist-dialectici.
[15] Pentru contextul calvin, vezi Philip
Benedict, Christ's Churches Purely Reformed: A Social History of Calvinism (New
Haven, Yale University Press, 2002). Pentru contextul românesc vezi, de
exemplu, ce am scris în articolul "Statul dădacă multilateral
corupt": "În epoca interbelică, unul dintre principalii apărători ai
drepturilor romilor a fost şi unul din marii luptători pentru o economie la
scară umană, preotul Constantin Dron, consilier patriarhal, profesor de drept
canonic, preşedinte al Oficiului naţional de cooperaţie şi preşedinte de onoare
al Asociaţiei 'Deşteptarea Romilor şi romiţelor din România' care îsi propunea,
printre altele, să încurajeze organizatiile meşteşugăreşti ale romilor din
România"
(http://www.ziuaveche.ro/editorial/statul-dadaca-multicultural-corupt).
[16] Vezi Chronicles of Wasted Time:
An Autobiography, memoriile lui Malcolm Muggeridge, sau, pentru o trecere
în revistă academică a literaturii socialismului britanic, Robert Leach,
"Christian Socialism: The historical and contemporary significance of Christian socialism within the Labour Party" (www.psa.ac.uk/journals/pdf/5/2002/leach.pdf).
[17] Aşadar rostul Bisericii, conform lui
Brunner, e să ne arate că tot ceea ce ne desparte e la fel de important ca tot
ceea ce ne uneşte. Pentru că doar astfel poţi distinge între “idealismul”
hitlerist/comunist şi jertfelnicia creştină. Judecata lui Brunner poate suna a
radicalism într-o Românie adormită de murmurul frazei: “E mai important ce ne
uneşte decât ce ne desparte” (o variaţiune a apoftegmei lui Andrei Pleşu,
conform căruia “îngerii buni unesc şi îngerii răi despart”). Dar dacă ne uneşte
minciuna şi ne desparte adevărul, atunci nu, nu e mai important ce ne uneşte.
Pentru că ceea ce ne uneşte nu există, e doar o lipsă.
[18] Deutsche Christen a fost o mişcare
protestantă pro-nazistă care urmărea arianizarea creştinismului.
[19] Colaborarea strânsă dintre catolicii
germani şi autorităţile americane de ocupaţie după 1945 l-a făcut pe Martin Niemöller, liderul Bisericii Luterane din Germania, exasperat de
manipulările şi presiunile la care era supusă naţiunea germană, să declare
într-o conferinţă de presă din 1950 că Republica Federală Germană a fost
"concepută la Vatican şi născută la Washington" (Deborah Kisatsky, The
United States and the European right, 1945-1955, Columbus, The Ohio State
University Press, 2005, 47).
[20] Punctul (12) ar trebui să le dea de
gândit celor care continuă să caute “germenii” comunismului în istoria
patriarhală a românilor, denunţată drept “fascistă” şi deci ca un “preludiu” al
totalitarismului comunist. Pentru o dezvoltare pe larg a acestei teorii, care
îl face pe Eminescu un precursor al comunismului-ceauşist, vezi, cu tot cu
citatele sale aprobatoare din Slavoj Zizek şi G. M. Tamas (cu care astăzi
polemizează "gentil"), Vladimr Tismăneanu, Fantasies of Salvation (Princeton
University Press, 1998). Printre alte recenzii critice la adresa cărţii, vezi
şi recenzia lui Paul Gottfried, "Neocons on the Danube", tradusă in
româneşte aici: http://convorbiri-literare.dntis.ro/PAULmai9.html.
[21] În privinţa politicii agrare
sovietice timpurii, favorabile din oportunism micului proprietar, vezi
trimiterile pe care le fac în eseul meu despre "Statul reprezentativ"
din volumul Economia libertăţii.
[22] Brunner accentuează iarăşi cât de
important este discernământul, care ne îngăduie să observăm când frânturile de
adevăr sunt încleiate mincinos.
[23] Citat din "Ein' feste Burg ist
unser Gott", imn compus de Luther.
[24] Şi totuşi, Brunner era ferm că
soluţia trebuie să aibă în vedere o economie personalistă, a întreprinderilor
mici şi mijlocii: "Problema opoziţiei dintre comunism şi capitalism a
suferit modificări în ultimul timp, de când capitalismul a adoptat forma
colectivistă a trusturilor, cartelurilor etc. Antreprenorul liber a devenit în
mare măsură o ficţiune. din punctul de vedere al dreptului la libertate, nu ar
fi nicio diferenţă dacă aceste companii ar fi naţionalizate [...] Adevăratul
interes al comunităţii ar cere, de fapt, reducerea acestui capitalism mamut cu
caracterul lui monopolist la dimensiunile unui sistem mai suplu de întreprinderi
mici şi mijlocii" (Brunner, Justice and the Social Order, 279).
[25] Vezi în acest sens articolul,
parţial autobiografic, semnat de un discipol al lui Brunner, Reinhold Niebuhr
şi Paul Tillich, John C. Bennett, "Protestantism and Corporations",
în Oliver F. Williams şi John W. Houck, editori, The Judeo-Christian Vision
and the Modern Corporation, Notre Dame, University of Notre Dame Press,
1982, 83-106.
[26] Pentru similitudinea dintre ceea ce
Brunner numea "supravegherea statului" şi ceea ce Wilhelm Röpke numea
"intervenţia statului" în economie, vezi Brunner, Justice and the
Social Order, 279.
[27] Vezi, pentru un bun exemplu a ceea ce ar putea face cooperaţia şi în
România, W. P. McCann, "The Trades Guild of Learning", Journal of Vocational Education & Training, 19: 42 (1967), 34 — 40.
[28] A revenit, odată cu globalizarea, cu
deregularea reaganit-clintoniană a băncilor, cu parazitarea bugetului de stat
de către complexul militaro-industrial, cu escrocheria economică cu miză
politică numită “supply-side economics”, şi cu transformarea economiilor
occidentale în economii de servicii şi financiare, care adică nu produc mai
nimic (cu excepţia Germaniei, de exemplu, care se foloseşte de ascendenţa sa în
cadrul UE şi de euro pentru a menţine statele sud şi est-europene în postura de
pieţe de desfacere pentru produsele germane). Vezi Martin Wolff, "Eurozone
plays ‘beggar
my neighbour’",
Financial Times, 18 mai 2010, şi analiza STRATFOR publicată aici:
http://www.ziuaveche.ro/geopolitica/stratfor-germania-incaleca-ue.
[29] Atunci, în 1948, acest lucru era
valabil, dar după deregularea reaganit-clintoniană a băncilor, puterea lui Wall
Street a revenit la nivelele pre-New Deal, cu consecinţele nocive pe care le-am
văzut şi datorită cărora abia am început să suferim.
[30] Din păcate, în România, libertatea
ne e încă dominată şi îngrădită de o bătălie între determinisme, de vreme ce
retorica anticomunistă a nebuloasei ideologice pedeliste e de natură pur
oportunistă, aşadar capitalist-globalistă în acest moment. Determinismul
marxist a fost înlocuit de un determinist capitalist-globalist, cu orice “a
treia forţă” aşezată
sub semnul "barocului stalinisto-fascist", al "comunismului
mistic" şi al altor himere conceptuale de acest fel. Abandonarea spiritului
critic, a criteriilor fine, pentru că exacte, de judecată, nu poate decât să
perpetueze, sub masca “dreptei”, o atitudine spirituală de esenţă
revoluţionar/naţional-bolşevică, care scuză cele mai mari nedreptăţi în numele
inevitabilităţii istorice. Cultul Capitalului lui Marx a lăsat locul
cultului capitalului oligarhic. Ca şi la 23 august 1944, şi la 22 decembrie
1989 românii au “întors armele” dar poartă acelaşi război. Al altora. Încă nu
am ajuns să luptăm propriile noastre războaie sau să stăm acasă. În curând nici
nu vom mai avea casă. Şi vom plânge după vremea când aveam ce apăra. Deocamdată
ne bucurăm, adică vindem/radem/exploatăm, de ce avem. Dar de ce anume se vor
bucura copiii noştri? Ce avem şi ce lăsăm?
